155 matches
-
culturală pe care o stăpânea. Papa Grigore al XIII-lea îi dă acestui prieten al ducilor italieni recomandări foarte bune pentru Henric al III-lea, regele Franței, la a cărui Curte P.C. ajunge în 1579. Urcă (după un nou stagiu constantinopolitan, urmărit cu atenție de Ecaterina Salvaressi, mama lui Mihnea Turcitul), în sfârșit, pe tronul Țării Românești în 1583. Zidește, ctitorește (a refăcut mănăstirea de la Curtea de Argeș, biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, a zidit mănăstirea Mislea), construiește palatul și biserica Aulei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288802_a_290131]
-
al ereziilor; se sublinează și raportul acestuia cu iudeii, în special prin exploatarea și dezvoltarea unor motive existente în Evanghelia după Ioan (mai cu seamă în omilia 8). Bibliografie. Ediție critică plus studiu introductiv: C. Datema, P. Allen, Leontii presbyteri Constantinopolitani Homiliae (CChr.SG 17), Brepols, Turnhout, University Press, Leuven, 1987. Cele două omilii pascale, cu un amplu studiu introductiv, sînt editate de M. Aubineau, Hésichyus de Jérusalem, Homélies paschales (cinq homélies inédites) (SChr 187), Cerf, Paris, 1972. Cf., de asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
în sfîrșit, ar fi fost compuse trei tropare scurte de către Simion Stîlpnicul, în urma cutremurului din 577; mai este cunoscut și cel intitulat Unul-născut, compus de împăratul Iustinian I (527-565) în 536, care e o parafrază în versuri a simbolului Crezului constantinopolitan la care se adaugă formule doxologice și o rugăciune pentru mîntuire. în cursul secolului al IV-lea sînt înlocuite aproape toate imnurile mai vechi și se dezvoltă o bogată producție nouă, influențată, așa cum reiese din studiile mai recente, de producția
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
în secolul IV formele păgâne ale ceremonialului legitimant, Constantinopolul, în aceeași perioadă, fie le modifică prin reinterpretări, completări și redenumiri, fie le înlocuiește definitiv (Benoist 187). Grija "păgână" pentru transferul valoric în lumea celestă este însă atent preluată în ceremonialul constantinopolitan, "creștinat"; el va susține construcția unui eșafodaj simbolic și a unei arhitecturi complicate a ierarhiilor de putere, reale și "imaginate" - memorate toate de comunitate −, în care intră "figurile" cetății, respectiv modelele politice și spirituale. În relație cu ele ne așează
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
relevanța politică și juridică, dovadă că toate gradele înalților demnitari "bizantini" au fost încadrate cu o treaptă mai jos față de cele romane. O măsură diplomatică față de occident sau respect față de tradiția instituțională? Sau poate pentru a face explicită, pentru senatorii constantinopolitani, numiți din rândul conducătorilor demelor și ai prefecturilor răsăritene, superioritatea romană. În schimb, fiul său, Constantiu II, când definitivează instituțiile bizantine, obține o structură politică de o anvergură și o putere fără precedent (aproape 2000 de senatori), dar și o
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
romane, anunțată de primul principe și către care au tins toți marii împărați-militari și edili, a ajuns prin programul celui dintâi împărat creștin la decantarea sa completă. Æternitas este într-adevăr un numitor comun al celor două lumi, romană și constantinopolitană, dar nu și o cale unică. Diferențele, când apar, țin nu doar de credință sau de viziunea puterii asupra dreptului la eternitate, ci și de modul în care trecutul este valorificat (rememorat). Spre exemplu, romanii, pentru că dublează jocurile "seculare" cu
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
și moștenirea gândirii religioase populare elene (în particular, a Bizanțului precreștin), cum a fost redefinită imaginea? Cum s-a petrecut trecerea de la viziunea antică asupra imaginii și asupra puterii la cea creștină, apoi la imaginea sacră a basileului? Imaginarul puterii constantinopolitane ne apare astăzi ca un "proiect negociat" despre imaginea sacră, aflat mereu la zona de imapct a două mișcări de idei opozitive: iconoclastia și iconolatria, cu adânci rădăcini și în filosofia lui Platon, și a lui Aristotel (Mondzain 33-35). În
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
și mai mult în cazul împăraților nevoiți să refacă prestigiul instituției după diverse eșecuri, printre care și cel iconoclast. Datoriile acestea, limitele și sarcinile concrete încă mai constituiau un motiv de înfruntare în timpul Comnenilor, spre exemplu, între o elită clericală constantinopolitană și o oligarhie a aristocrației laice. Oncțiunea "vetero-testamentară" (ceea ce asigura și caracterul de sacerdot al autocratului), invocată după înfrângerea din 1204 și după instaurarea la Constantinopol a pasagerului Imperiu latin, rămâne o chestiune mai mult ritualică − sancțiune în imaginar și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
a instituției imperiale de a se restructura, dar fără dislocări și impact armat. Or, crearea "celei de a doua Rome" s-a dovedit a fi fost făcută după un plan pragmatic al împăratului și, în scurt timp, al senatului său constantinopolitan (care a căpătat conștiință de sine prin asumarea responsabilităților, dar și prin beneficiile create): acela de a contracara dorința de (relativă) autonomie a diocezelor din estul imperiului, în special a celor mai puternice orașe, Alexandria și Antiohia. Aproape inevitabil, pentru că
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
o amplitudine politică și spirituală incontrolabilă, pentru că a implicat noile puteri din Europa și granițele tot mai mobile și mai "ambițioase", începând cu apariția regatelor romano-germanice. Falia a fost creată de polemica ideologică, fundamentală, în jurul primatului religios, afirmată de instituțiile constantinopolitane și de biserica răsăriteană în relația lor cu cea apuseană, apărătoarea teoriei a "două puteri" necesare (Dagron, Empereur 18). Dacă atitudinile schismatice sunt asumate de papalitate în urma politicii intervenționiste imperiale (lui Constantin I și lui Iustinian I li se pot
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
visată. Faptul că puterea avea drepturi neîngrădite de reprezentare a imaginii divinului îi acorda și privilegiul de a organiza și de a controla absolut toate semnele și formele vizibile ale sacrului (drept clamat și astăzi de ecclesie). Pentru aceasta, instituțiile constantinopolitane au stabilit dogmatic un canon simplist, ușor de memorat vizual (doar câteva modele iconografice) și impersonal (transcendent), care nu privea însă numai imaginea divinului, ci și imaginea singulară a autocratului alături de cea a lui Christos - inducându-se astfel ideea naturii
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
complet diferite. Pentru că în timpul crizei icoanelor partida monahală a avut ca scop principal menținerea oikonomiei imaginii christice, în defavoarea iconoclasmului imperial, Vaticanul, aliat cu ea, a căutat să adauge la miza teologică a conciliilor răsăritene și una politică: emanciparea de instituțiile constantinopolitane. Totuși, cum puterea spirituală și cea temporală au fost permanent menținute în capitala orientală într-o unitate politică și de doctrină pe care se baza însuși statul creștin, a avut câștig de cauză în cele din urmă ceea ce susținea un
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
fără precedent dintre instituția basileică și instituția monahală iconodulă (cum spuneam mai devreme). Cele două mari conflicte instituționale, unul finalizat, în occident, cu așa-numita (astăzi) teorie a cezaropapismului (de aici, soluția schismatică și preeminența clamată a Vaticanului asupra patriarhului constantinopolitan), celălalt cu teoria politico-religioasă a oikonomiei creștine (bază pentru păstrarea intactă a canonului ortodox), stau la baza desprinderii definitive a occidentului de orientul creștin; totodată, ele au dus la formularea a două tipuri de teorii politico-creștine ale puterii, fiecare cu
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
sprijinul politic al lui Ioan VI Cantacuzino (împărat care nu a excelat prin știința de a practica puterea, ci prin anvergura sa culturală, dovedită și ca monah, după ce a ieșit din funcția basileică), a reprezentat cea de-a doua înfruntare constantinopolitană după iconoclasm cu o importanță majoră pentru civilizația ortodoxă. Într-un context politic, social și militar dezastruos pentru dinastia paleologă, teologia palamistă a întărit decisiv argumentația antiunionistă a partidei monahale, implicit și anti-basileice. Tocmai acest conținut dogmatic a fost transmis
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
fost integrată în cele din urmă în discursul oficial, pentru că sprijinea, programul pedagogic civil al puterii bizantine de restaurare a valorilor morale și spirituale. Apelul la această strategie s-a dovedit a fi necesar în condițiile în care marea cultură constantinopolitană decăzuse aproape complet, iar programul era susținut de basileii paleologi în continuarea dinastiei Comnenilor, ea însăși autoarea unui stil cultural foarte elevat, însă cu motivație etnică − deși complet datat -, respectiv aticismul elin. Eșecurile încercărilor de unire cu biserica papală au
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
de influență aristotelică și, pe de altă parte, neoplatonismul patristic reinterpretat, combinat la rândul lui cu tradiția monahală ascetică (în scrierile lui Grigorie Sinaitul și ale lui Grigorie Palamas); 2. o polemică între partida unionistă (reprezentată de Varlaam, trimisul instituțiilor constantinopolitane la curtea papală de la Avignon și viitor ierarh al bisericii romano-catolice) și rezistența ortodoxă. E posibil ca motivațiile să se fi combinat în contextul politico-religios și istoric, în fond, al momentului, așa cum e posibil ca atitudinea critică și chiar tăioasă
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
urmă a refăcut autoritatea spirituală patristică, printr-o interpretare nu revoluționară, ci, dimpotrivă, respectuoasă față de tradiția monastică ascetică. Modelul moral și spiritual al creștinului, propus de Palamas, s-a impus definiv în credința ortodoxă și a fost recunoscut de conciliile constantinopolitane. El a întâlnit totodată planul politico-religios al oikonomiei comunităților medievale - unele mult influențate de disputele constantinopolitane −, atât prin ecoul și demarajul său general post-bizantin în lumea ortodoxă (chiar și la nivelul puterii autocrate, cum e cazul lui Neagoe Basarab), cât
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
monastică ascetică. Modelul moral și spiritual al creștinului, propus de Palamas, s-a impus definiv în credința ortodoxă și a fost recunoscut de conciliile constantinopolitane. El a întâlnit totodată planul politico-religios al oikonomiei comunităților medievale - unele mult influențate de disputele constantinopolitane −, atât prin ecoul și demarajul său general post-bizantin în lumea ortodoxă (chiar și la nivelul puterii autocrate, cum e cazul lui Neagoe Basarab), cât și prin practicarea sa în mediul monastic. Precum iconoclasmul, curentul isihast a rămas în istoria imperiului
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
cu autoritatea instituției imperiale romane, tradiția apologetică și gândirea neoplatoniciană cu Textele Sfinte. În lumea ortodoxă post-bizantină, țările române au devenit și ele moștenitoare de facto (discutabil dacă și de iure, prin "închinare") ale acestei vechi tradiții. La marginea imperiului constantinopolitan, începând cu secolul III d.Ch., teritoriile locuite de populația daco-romană au rămas o zonă incertă și slab cunoscută, dar și un areal de civilizație în care au intervenit în timp influențe culturale creatoare. Mult mai târziu, în perioada întemeierii statelor
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
dintr-o dată mai mult decât ar fi putut orice altă comunitate din imperiu să aibă și pentru că noul oraș-matcă al imperiului și tânărul său populus nu aveau un trecut comun de glorificat, creștinismul a fost integrat cu ușurință de lumea constantinopolitană și de instituțiile sale. Doliul greco-roman a luat chiar din secolul IV forma penitenței creștine. Credinciosul deplângea acum un singur destin, pe al lui, și spera în salvarea acordată prin sacrificiul christic. Noul imperiu pierduse caracterul etnic roman, dar salvase
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ragione anche della salvezza degli stessi sovrani ... (apud Dolcini, "I due poteri universali" 102). 46 Pentru respectarea adevărului istoric, imperiul creștin al lui Constantin I, cu capitala stabilită pe ruinele fostului Bizanț păgân, ar trebui să se numească mai curând "constantinopolitan," mai ales după stabilirea definitivă a reședinței imperiale în orient de către Constantiu II, în detrimentul capitalei occidentale din acel moment. Chiar dacă sintagma "imperiu bizantin" a intrat definitiv în limbajul de specialitate și în cărțile de popularizare, ea nu reprezintă cu adevărat
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
al ereticilor; este subliniat și raportul acestuia cu iudeii, în special prin exploatarea și dezvoltarea unor motive existente în Evanghelia după Ioan (mai cu seamă în omilia 8). Bibliografie. Ediție critică plus studiu introductiv: C. Datema - P. Allen, Leontii presbyteri Constantinopolitani Homiliae (CChr. SG 17), Brepols, Turnhout, University Press, Leuven 1987. Cele două omilii pascale cu un amplu studiu introductiv sunt editate de M. Aubineau, Hésichyus de Jérusalem (și alții) Homélies paschales (cinq homélies inédites) (SChr. 187), Cerf, Paris 1972. Cf.
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
în sfârșit, ar fi fost compuse trei tropare scurte de către Simion Stâlpnicul, în urma cutremurului din 577; mai este cunoscut totodată cel intitulat Unul-Născut, compus de împăratul Justinian I (527-565) în 536, care e o parafrază în versuri a simbolului Crezului constantinopolitan la care se adaugă formule doxologice și o rugăciune pentru mântuire. În cursul secolului al patrulea sunt înlocuite aproape toate imnurile foarte vechi și, în același timp, se dezvoltă o bogată producție nouă, influențată, așa cum reiese din studiile cele mai
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
în Constantinopol. Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare - păcat, căință, credință, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învățături morale și pretext de îndemnuri la sfințenie. Marele Patriarh constantinopolitan cunoștea și folosea Scriptura în chip admirabil. Biografii spun că în timpul celor șase ani petrecuți în retragere, rugăciune și asceză, a studiat-o cu ardoare, sfârșind prin a o cunoaște în amănunt. El însuși atrage atenția că necunoașterea Scripturilor este
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_156]
-
în Constantinopol. Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare - păcat, căință, credință, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învățături morale și pretext de îndemnuri la sfințenie. Marele Patriarh constantinopolitan cunoștea și folosea Scriptura în chip admirabil. Biografii spun că în timpul celor șase ani petrecuți în retragere, rugăciune și asceză, a studiat-o cu ardoare, sfârșind prin a o cunoaște în amănunt. El însuși atrage atenția că necunoașterea Scripturilor este
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_157]