202 matches
-
nodul de care se născându-ne, ne rupem. Avea urme de praf ( vezi nota 24). Fragmentul acesta aduce descrierea ekphrastică la antipodul descrierii ekphrastice din epigramă, specie literară ce constituie originile ekphrasis-ului. Efectul lui retoric anulează orice dispoziție encomiastică a contemplatorului, imprimând pasajului nuanțe peiorative. Ultimul element pe care privirea lui Vasi îl înregistrează este anatomic: buricul. Descriptarul nu-l numește printr-un cuvânt, ci printr-o perifrază ("nodul de care născându-ne de rupem"). Detaliul pe care îl adaugă - buricul
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]
-
Baudelaire? Que cherchent-ils au Ciel, tous ces aveugles? De ce-și ridică ochii spre cer? Pentru că ei mai credeau în ceva. Dar noi? Te-ai întrebat vreodată în ce crezi?" (vezi nota 11) În fine, a treia parte înregistrează reacția contemplatorului și comentarea acesteia: Ioana nu mai putu suporta orbitele grele, pământii ale celui de-al doilea orb, care, ciudat o aspirau și, desprinzându-se de ele ca de niște legături îndărătnice, dureroase, porni spre geam urmărită de zâmbetul orbului strâmb
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]
-
despre care îi vorbește în scrisoare, circumscriu câmpul semnatic al ideii de orbire - dealul pe unde se plimbă se numește Dealul Oarbei. Centrul de interes al descrierii ekphrastice rămâne șirul de orbi. Dominantă însă, de data aceasta, este înregistrarea reacției contemplatorului, respectiv a Ioanei. Structural, fragmentul ekphrastic se construiește prin balansul între prim-planul și backgroundul tabloului. În prim plan, coloana de orbi este elementul central al compoziției picturale care incită observația Ioanei. Personajul feminin, prezentat de același autor heterodiegetic, depășește
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]
-
element al picturii, personajul cu scufie, este receptat ca fiind semnul unei posibile salvări din universul orbilor, ireversibil condamnați la moarte. Cele două fragmente ekphrastice ilustrează tipul descrierii ekphrastice tranzitive. Dominanta acestui tip de ekphrasis este înregistrarea și comentarea reacției contemplatorului. Ceea ce interesează în descrierea ekphrastică tranzitivă nu este atât reprezentarea verbală fidelă a scenariului plastic, ci comentariul compoziției plastice și, mai mult, al reacțiilor pe care contemplarea ei o produce în rândul personajelor. Alți orbi, alte refugii Descrierea ekphrastică a
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]
-
problema receptării operei plastice. Interesul lui Augustin Buzura pentru receptarea picturii se argumentează prin două elemente. În primă instanță, descrierea ekphrastică a Parabolei orbilor din Refugii (descriere ekphrastică tranzitivă) mizează pe dramatizarea actului contemplativ. Tabloul flamand stimulează confesiv cei doi contemplatori ai tabloului: protagonista este înspăimântată de figurile dizgrațioase ale orbilor (vezi nota 11) și, mai mult, orbitele celui de-al doilea îi creează senzația unui vertij care o absoarbe (vezi nota 11). Pentru Ioana Olaru contemplația tabloului este un act
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]
-
și componentă întru dialectica frumuseții. Astfel, reculegerea admiratorului indică, aici, starea în care el este sustras efemerității disoluțiilor nestăvilite fiind proiectat, la nivelul conștiinței, în circularitatea unei ordini superioare unde, regăsindu-și plenitudinea telurică, își asumă condiția nu doar de contemplator ci și de purtător al frumuseții. Asemeni unui turn babilonian, cetatea umană își consumă parcursul temporal precum un nod activ de interdependențe ale individualităților umane care, susținăndu-se reciproc, se și estompează totodată generând constant limitarea și încurcarea existențial-progresivă a celuilalt
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
50 10 50 100 15 100 150 20 150 200 25 200 30 În aceeași colecție au mai apărut: • Acolada atlantică, Ștefan Avădanei • Apocalipsa de carton, Nichita Danilov • Cealaltă parte a vieții noastre, Haig Acterian • Cioran. Vitalitatea renunțării, Emil Stan • Contemplatorul solitar, Dan Stanca • Convorbiri euharistice (vol. 1), Dorin Popa • Datoria împlinită, Mihai Pricop • Despre muncă și alte eseuri, Mihai Pricop • Din alchimia unei existențe. Jurnal de idei, Viorel Rotilă • Drama expresionistă. De la Strindberg la Zografi, Miruna Bostan • Fals jurnal de
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
căreia omul este produsul unei creații divine, au loc descoperiri care clatină ordinea, până atunci echilibrată, a relațiilor dintre biserică și o societate dominant agrară. În "grădina" vieții subiective renascentiste au avut loc importante prefaceri. Locul "grădinarului" ascet, meditativ și contemplator al spontaneității și al liberului arbitru propus anterior ca novator de credința creștină este luat acum de un altul activ, interesat de cunoașterea fenomenelor naturale, a celor dependente de voința și dorința acțiunilor sale transformatoare, cu interes deschis față de exploatarea
by MIHAI -IOSIF MIHAI [Corola-publishinghouse/Science/970_a_2478]
-
descopere arta printr-o interogație a obiectelor operei pleacă de la principiul că structurile de bază ale artei sunt reflectate prin intermediul structurilor interioare artei, adică prin intermediul entităților sale. Dar entitatea operei trebuie analizată în raport cu stările mentale ale artistului și/sau ale contemplatorului. Astfel, este nevoie de o introspectie reversivă a operei care să pună la dispoziție, pentru cercetarea ontologică, posibilitățile de existență și modalitățile prin care ceva este adus în existență. Astfel, ontologia nu va cerceta conceptul de artă, ci insușirile pe
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
ontologic pentru că ele diferă în statut. Acest lucru ridică problema copiei și anume, diferențierea care se face între arta originală și copia ei ulterioară. Fie că vorbim de o pictură, de o sculptură sau de o poezie, ele se prezintă contemplatorului fie în original, fie sub copii multiple. În acest caz, ontologia operei de artă trebuie să stabilească posibilitățile de multiplicare ale operei, precum și semnificațiile procesului. Nu doar că există statuturi diferite ale operei în timp și în formă, dar există
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
statuturi diferite ale operei în timp și în formă, dar există și un mod diferit de existență a operei. O entitate ce poate să dispară, cum ar fi cazul muzicii antice grecești și, în același timp, să fie uitată de către contemplator, aduce în discuție statutul special al entității pe care ontologia încearcă să-l definească. În Streit 20 II/1,62 Ingarden își propune ca prin ontologie să descopere structurile entității demonstrând îndependența entității universale față de aportul nostru subiectiv. Același drum
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de analiză: prin metafizica descriptivă putem descrie structuri actuale ale gândului nostru despre arte, iar prin metafizica revizionară interogăm obiectul artei ca lucru în sine. Pentru că opera de artă prezintă un statul relativ într-o relație continuă cu al său contemplator, nu putem decât să încercăm o introspecție ontologică descriptivă, dar și revizionară, în măsura în care prin prima putem stabili principiile prime ale operei și putem trasa direcția de cercetare, iar prin a doua să explicăm dihotomia exprimată de obiectul artei. Ontologia ingardiană
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de imaginație. Obiectul fizic este insuficient pentru a susține un astfel de concept, în timp ce noi avem nevoie de o experiență imaginativă pentru a contempla obiectului de arta existent. În acest caz, putem înțelege obiectul fizic numai ca suport ajutător pentru contemplator, în timp ce experiența imaginară a unei activități totale este, în viziunea lui Collingwood, adevărata operă de artă. "O operă de artă nu trebuie să fie ceea ce numim obiect real. Poate fi ceea ce numim un lucru imaginar"24. Astfel înțeleasă, opera are
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
opera de artă le oferă prin intermediul modului ei de apariție necesită o clarificare a introspecției naturii obiectului dat. Dar să nu uităm că modul de apariție a operei este strâns legat de stările mentale ale artistului și de cele ale contemplatorului. De aceea, indiferent de tipul de obiect de care opera dispune și care iese la iveală prin intermediul relației intime dintre obiectul de artă și starea mentală, nu cunoaștem condițiile prin care ele ajung la existență. Aducerea la existență a unei
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
condițiile de existență ale anumitor arte (pictura și sculptura). În cazul celor două arte nu putem vorbi de obiecte imaginare, întrucât ele prezintă o natură fizică, și nici de obiecte independente de conștiință, întrucât concretizarea lor ține de relația cu contemplatorul. În cazul picturii și al sculpturii, obiectul lor este extern conștiinței și poate fi identificat cu anumite obiecte culturale. Ele au o existență continuă independentă. Ele nu sunt entități abstracte pentru că sunt perceptibile. Acest lucru înseamnă că, dacă obiectele de
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
identificate cu impresiile senzoriale neformate sau imaginii intuiționale tranzitorii. Prin intermediul primului tip de imagini este posibilă experiența estetică, în timp ce prin al doilea tip de imagini se încearcă o introspecție ce identifică ideea artistului înțeleasă și ca imagine originară, cu impresiile contemplatorului care au la bază istoricitatea obiectului de artă de contemplat. Arta poate fi interpretată din diferite perspective posibile datorită efectului imaginii. Efectul pe care imaginea îl are este unul al oglinzii aducând la suprafață diverse perspective de apropiere față de artă
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
urmărește frumosul. Arta fantastică urmărește redarea adevărului ce se pierde în procedurile de redare, dar care oferă, în schimb, prin imaginație, o artă a frumosului. Natura aparenței, ce elimină ființa, dar nu și existența, este specifică imaginii care disimulează opiniile contemplatorilor. Acest lucru pare destul de complicat întrucât nu există o separare exactă între arta fantastică și arta care oferă asemănare și fidelitate cu originalul, întrucât originalul pare a fi o artă a fantasticului, în timp ce copia sa poate fi o imitație perfect
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
una la alta. Ambele arte necesită o reconstrucție a dimensiunilor abstracte - spațiul lor narativ. Acest proces de contemplare a fotografiei este numit scanare. Procesul de scanare reprezintă o sinteză a două intenții: una manifestată în imagine, iar cealaltă fiind a contemplatorului (privitorului). Imaginile sunt definite de simboluri fiind imagini conotative și oferă spațiu de interpretare. Prin intermediul imaginii se poate reconstrui și timpul aflat între doi poli: înainte și după. Fotografia este o suprafață de elemente simbolice ale unui timp dat și
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
distincți, sunt convenționali. Elementele componente ale artelor apar în cadrul minții prin intermediul imaginației. Opera de artă, ca produs al imaginației, nu este o copie a realității, ci este înțeleasă ca o armonie între ideile și emoțiile artistului. Ceea ce este pus la îndemâna contemplatorului este, astfel, reflecția artistului. Când ne angajăm în contemplarea unei arte o facem prin intermediul conștiinței și imaginației, înțelegând prin artă o gândire creativă ce este contemplată prin imagini. Contemplatorul este conștient atât de obiectul de artă cât și de spiritul
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
o armonie între ideile și emoțiile artistului. Ceea ce este pus la îndemâna contemplatorului este, astfel, reflecția artistului. Când ne angajăm în contemplarea unei arte o facem prin intermediul conștiinței și imaginației, înțelegând prin artă o gândire creativă ce este contemplată prin imagini. Contemplatorul este conștient atât de obiectul de artă cât și de spiritul creatorului. Cu ajutorul imaginii, contemplatorul poate contura ideea care a stat la baza obiectului de artă, cu alte cuvinte a ideii artistului. Artele sunt compuse, în general, din imagini, cuvinte
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
artistului. Când ne angajăm în contemplarea unei arte o facem prin intermediul conștiinței și imaginației, înțelegând prin artă o gândire creativă ce este contemplată prin imagini. Contemplatorul este conștient atât de obiectul de artă cât și de spiritul creatorului. Cu ajutorul imaginii, contemplatorul poate contura ideea care a stat la baza obiectului de artă, cu alte cuvinte a ideii artistului. Artele sunt compuse, în general, din imagini, cuvinte și sunete. Distincția dintre cele trei elemente ontologice constitutive obiectului de artă stă în procesul
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
ca impulsuri ce au ca scop evidențierea sentimentelor și a terorii. Orice formă de sentiment este dusă la extrem făcând din lector sau privitor un aliat al aperei de artă: prin intermediul contemplării, hiperbola poate fi dusă la extrem cu ajutorul imaginației. Contemplatorul ajută la concretizarea hiperbolei din cadrul operei de artă. Astfel, prin intermediul tropului exagerării se trece din real în fantastic, din existent în posibil. Opusă hiperbolei este litota care constrânge conținutul artistic și înțelesul său. Atât hiperbola cât și litota pot funcționa
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
captarea unei imagini diferite prin comparare și contrast. O astfel de imagine oferă noi înțelesuri picturii, (ex. P. Picaso - Vioară, pahar, pipă și călimară). Spre deosebire de pictură, în cadrul operei literare narațiunea oferă perspective diferite. Dacă pictura oferă o perspectivă după care contemplatorul încearcă descifrarea imaginii, în literatură perspectivele nu țin de imagine, ci și de viziunea asupra lumii, așa cum se întâmplă în Metamorfoza lui F. Kafka, unde personajul principal oferă lectorului o perspectivă diferită asupra lumii. În cadrul operei literare schimbarea perspectivei durează
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
viziunea asupra lumii, așa cum se întâmplă în Metamorfoza lui F. Kafka, unde personajul principal oferă lectorului o perspectivă diferită asupra lumii. În cadrul operei literare schimbarea perspectivei durează, în timp ce în pictură este simultană. Efectul oglinzii este simțit prin faptul că oferă contemplatorului mai multe perspective în mod simultan. Acest lucru poate fi observat în pictura Cuplu cu o oglindă de Hans von Aachen: bărbatul care ține în mână o oglindă privește cu pasiune femeia în timp ce ea se admiră în oglindă. Aceste perspective
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
sursă de înțelegere ce oferă, în mod figurat, un nou înțeles imaginii. Tropii pot schimba, de asemenea, percepția conținutului imaginii prin intermediul imaginației sau prin a lua parte la concretizarea operei de artă. Orice metodă de exprimare modifică imaginea și forțează contemplatorul să-și folosească imaginația și experiența estetică pentru înțelegerea completă a operei de artă. Atât imaginea, cât și limbajul dispun de o forță 45 intimă interioară ce se află mereu în acțiune. Folosirea tropilor în înțelegerea existenței operei de artă
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]