549 matches
-
este că începând cu secolul al XVI-lea ea a cunoscut o formă de captivitate politică. Deja problema este că botezul (încreștinarea) popoarelor ortodoxe nu a putut să urmeze pe cel al popoarelor latine. Bizanțul dă un rezumat concis al creștinării de etnie, de limbă, care nu este o experiență asemănătoarea cu cea a Vestului. Există o distincție între ele. Mai târziu, asupra celor din Est au ajuns otomanii cu sistemul lor, care făcea din apartenența religioasă și o apartenentă etnică
DESPRE OMUL DE ASTAZI DIN BISERICA, INTRE IISUS HRISTOS, EXISTENTIALISM SI SECULARIZARE de STELIAN GOMBOŞ în ediţia nr. 14 din 14 ianuarie 2011 [Corola-blog/BlogPost/344930_a_346259]
-
nu se toarce, nu se coase. Iar grupuri de colindători duc urări prin curți și case. Din obiceiuri păgâne, ritual despotic vine și în sărbători creștine. Că de sacrificiu ține. În ritual e jertfirea porcilor până la Crăciun. Spre a cinsti creștinarea după un obicei străbun. Porcii urmând a fi tăiați, presimt în noaptea de Ignat, că vor sfârși sacrificați. Că își văd chip însângerat. Refuzând orice mâncare, se-adeverește proverbul din „Expresii Populare”: „În Ajun nu îngrași porcul!” De vrei să
RITUALURI DE IGNAT de MARIA FILIPOIU în ediţia nr. 1450 din 20 decembrie 2014 [Corola-blog/BlogPost/377889_a_379218]
-
nu se rezumă la două trei închinăciuni între vorbe urâte, scuipături și înjurături debitate în jur, că faci parte din însuși Duhul Sfânt spre a-ți câștigi o șansa la raiul veșnic, trebuie să ajuți Divinitatea în opera sa de Creștinare, in cel mai strict sens al cuvântului. Dar nu ca preot dacă nu porți curent prin Hirotonisire acele veșminte. Trebuie să te ajuți mai întâi pe tine însuți. Dumnezeu nu ajută decât pe cei care se ajută pe sine însuși
REPLICĂ de EMIL WAGNER în ediţia nr. 2003 din 25 iunie 2016 [Corola-blog/BlogPost/375721_a_377050]
-
orașul antic Callatis sunt acum acoperite de ape. În ciuda inevitabilelor războaie și schimbări de stăpâni, orașul a prosperat timp de 1200 de ani, uneori liber, alte ori sub stăpânirile succesive ale perșilor, macedonenilor, dacilor și ale romanilor, deveniți bizantini prin creștinare. Marele om de știință Vasile Pârvan a făcut numeroase studii și cercetări arheologice despre Mangalia, iar strada pe care ai venit tu poartă numele său. Acolo este și o hartă pe peretele unui bloc, cu denumiri ale cetăților din Dobrogea
CHEMAREA IUBIRII de STAN VIRGIL în ediţia nr. 1755 din 21 octombrie 2015 [Corola-blog/BlogPost/378671_a_380000]
-
hindușilor, în satele lor. Opera Mours... a fost publicată mai întîi în engleză (1817) și s-a bucurat de o largă răspîndire. Dubois este important pentru religia locală, dar pe de altă parte, autorul subliniază deschis un mare eșec al creștinării în India [106]. Abatele Dubois publicase și Panciatantra, deja celebră în Occident pentru corelațiile sale cu povestirile noastre: dar aceasta este incompletă și nu provine din sanscrită [107]. Hegel a urmărit îndeaproape și opera celui care va deveni unul dintre
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
și acestea nu probează deci nici ființarea nici favorizarea romanizării în Dacia părăsită în 271. Aceste obiecte creștine ar putea proveni din comerț ori din jaful goților stabiliți în Transilvania, în secolul al IV-lea. Istoriografia ungară insistă asupra importanței creștinării goților, anterioară primei jumătăți a secolului al IV-lea. Sînt avansate argumentele lingvistice pentru a alimenta teza care face din Dacia o provincie foarte puțin romanizată. Numărul scăzut al populației, urbanizare redusă, indigeni străini în întregime de civilizația urbană aceste
Istoria Românilor by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
a pus accentul încă de la începutul deceniului șapte pe inscripția creștină de la Biertan, localitate din centrul Transilvaniei. Inscripția în limba latină Ego Zenovius votum posui figurează pe un ex-voto fixat în interiorul unei bazilici. Pentru istoriografia română, această inscripție este semnul creștinării exprimat în latină în secolul IV. Este exact ceea ce respinge istoriografia maghiară care consideră că o asemenea inscripție ar putea să provină de la o populație gotică creștinată. Așadar, acumularea de probe eșuează, pentru că sensul inițial implică lecturi și logici opuse
Istoria Românilor by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
schisma de pe pămînturile dominate de Ludovic de Anjou. Metodele sînt deosebite: aproape 400.000 de ortodocși sînt rebotezați. Franciscanii pretind să-i convertească pe români, sîrbi, bulgari și bosniaci. Modelul la care se raportează Barthélemy d'Alverne este acela al creștinării saxonilor din timpul lui Carol cel Mare, al convertirii maghiarilor sub regimul lui Ștefan. Aceste episoade de violență îl determină pe istoricul Papacostea să declare: "Făcînd din religia catolică un criteriu principal al fidelității feudale, Ludovic de Anjou a legalizat
Istoria Românilor by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
nu este un obiect!, iarba fiarelor nu este o plantă concretă din lumea reală!) și creează o listă redundantă de clase pentru același tip de fenomene (semizei, eroi arhetipali, personaje magice, personificări calendaristico-meteorologice). Ca idee generală, V. Kernbach consideră că „creștinarea În epoca formării poporului a Împiedicat constituirea timpurie a unei mitologii unitare” (1989, p. 82) și că „specificul mitologiei românești ș...ț are o structură definitivă de tip pastoral”, astfel Încât „nu există divinități sau personaje mitice fundamentale care să fie
Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman () [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ing. George Dumitrașcu (Timișoara) Familia Anca și Adrian Guiu (SUA) PREFAȚĂ Cartea noastră are drept conținut epoca aurorală a istoriei românești: mileniul migrațiilor (275-1247). Primul mileniu al istoriei noastre este unul fundamental, dacă avem în vedere cele două evenimente majore: creștinarea și închegarea neamului românesc. În mod paradoxal, despre această însemnată epocă de istorie românească s-a scris destul de puțin. Manualele și compendiile noastre expediază această epocă în două-trei capitole, cu un conținut sumar, superficial. Nu numai intelectualii, dar chiar istoricii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
timp de zece secole?! Ne gândim, mai ales, la perioada cea mai dramatică, mai riscantă și mai întunecoasă din istoria neamului nostru, cuprinsă între 602-970. Cum au trăit autohtonii (românii) în acest interval de 350 de ani? Pe bună dreptate, creștinarea și nașterea românilor, urmată de corolarul firesc al acestora, întemeierea statelor medievale (cele "două libertăți românești", cum le-a numit Iorga), au fost considerate de istoricul român Gh. Brătianu ca "o enigmă și un miracol istoric". Brătianu a preluat formularea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în secolele IV-V.18 În ansamblu, viața social-economică autohtonă reflectă trăsăturile unei societăți cu structuri bine definite, capabilă să obțină o producție agricolă și meșteșugărească importantă, care, din secolul al IV-lea, necesita și folosirea monedei. Sub aspect cultural-religios, creștinarea a evoluat împreună cu romanizarea, influențându-se reciproc, primirea creștinismului de aceste comunități umane (daci) și asimilarea lor de romanitatea locală are loc în secolele IV-V. În această perioadă, chiar și în mediul rural, romanizarea și creștinismul erau realități consolidate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la concluzia generală că abia după 350 d. H. sunt situate începuturile creștinismului nostru, ca și credință generală a poporului român. Cuvintele fundamentale ale creștinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la fixarea datei creștinării noastre prin anii 375-450.8 Înaintea lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea și el la concluzia importantă că religia păgână a strămoșilor noștri, anterioară creștinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credințele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
creștinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la fixarea datei creștinării noastre prin anii 375-450.8 Înaintea lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea și el la concluzia importantă că religia păgână a strămoșilor noștri, anterioară creștinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credințele și tradițiile (eresurile) populare vechi au dăinuit și mai departe în creștinism. În terminologia sa romană, creștinismul nostru ne dovedește faptul că acesta nu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Andrei în "pustiurile scythice" Dobrogea, părțile răsăritene ale Daciei sau sudul teritoriului ei. Apoi, simplu, din literatura bizantină, tradiția scitică a trecut în literatura populației supuse Constantinopolului. Tradiția apostolatului Sf. Andrei în Scythia, neverificată, a generat, la rândul ei, legenda creștinării de către acesta a românilor, rușilor, gruzinilor și altor popoare din zona Mării Negre. Pe de altă parte, în onomastica medievală, numele Andrei lipsește, iar Sf. Andrei nu i s-a dedicat nici o biserică. Pornind de la toate cele enumerate mai sus, Petre
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din castrul de la Dunăre erau atașați credințelor vechi, romane. Pot fi menționate și alte exemple. Însă dincolo de aceste manifestări, superstițiile și practicile magice populare din secolele II-III d.H ale stăpânirii romane au supraviețuit un timp îndelungat, chiar și după creștinarea severă de la sfârșitul secolului al IV-lea. O figurină ce o reprezintă pe zeița Hecate într-un mormânt din necropola de la Sucidava, din secolul IV, probează credința unui locuitor în forța spirituală a imaginii, după interzicerea credințelor păgâne și distrugerea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ca și materialul lexical de origine latină din limba română ne ajută să ne imaginăm care era universul de credințe, practici, gesturi și reprezentări cu valoare religioasă, specifice acestor latinofoni din nordul Dunării, situați în afara Romaniei, și aflați în pragul creștinării. Astfel, "a amăgi" (arhaic), adică "a face semne cabalistice cu mâna, a descânta, a vrăji", din latinul vulgar admagire (de la magus-mag, vrăjitor și magia-magie, vrăjitorie), apoi "a fermeca" (popular fărmăca, fărmeca), de la latinul pharmacum, "a descânta", de la discantare, "soarte, soartă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
rugă", "ajuna" sau termenul provenit din substrat, precum "balaur" (monstru), smău, bală, "ghionoaie" (ciocănitoare). Inexistența templelor, lipsa idolilor, absența dedicațiilor nu constituie premise ale abstractizării sacrului, ce vine în întâmpinarea ideii Dumnezeului creștin, nevăzut, infinit? Nu este o premisă a creștinării? Expresie a persistenței păgânismului, după retragerea aureliană (275), este domeniul funerar. Mormintele de incinerație, de la sfârșitul secolului III sau din secolul IV, de la Iernut, Lechința de Mureș și Sărățeni (jud. Mureș), Sf. Gheorghe (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
adus de misionari din sudul fluviului"(Pârvan). La Biertan (jud. Sibiu) s-a aflat o tăbliță votivă cu inscripția "Ego Zenovius votum posui"-o ofrandă (donariu), apoi fibula-inel de la Micia (Vețel-jud. Hunedoara) cu inscripția "Quartine vivas". Ca o concluzie generală, creștinarea monumentelor funerare este o dovadă clară a penetrației adânci a noii religii printre daco-romani și, în același timp, ea este o probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creștinătății dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creștinătății dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) și atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse și apoi purificate prin creștinare.23 Printre argumentele creștinării se afla și practica înhumației ce se generalizează din secolul al IV-lea. Existența creștinilor abandonați de Imperiu era o realitate, dar sub aspectul organizării, după 275, nu știm care era situația, nici un episcop nord-dunărean n-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cele două ramuri ale creștinătății dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) și atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse și apoi purificate prin creștinare.23 Printre argumentele creștinării se afla și practica înhumației ce se generalizează din secolul al IV-lea. Existența creștinilor abandonați de Imperiu era o realitate, dar sub aspectul organizării, după 275, nu știm care era situația, nici un episcop nord-dunărean n-a participat la conciliile
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Porolissum, care, prin vechimea lor, au conservat structura organizatorică și ierarhică anterioară anului 275. Putem vorbi aici, în nordul Dunării (Dacia) de o viață creștină autonomă, fără ierarhie completă și complicată, cu sacerdoți aleși de credincioși ce săvârșeau unele taine. Creștinarea altor locuitori și apariția unor noi comunități a fost opera unui misionarism de contact, direct, "celular" de la un nucleu daco-roman la altul în care erau implicați credincioși și slujitori locali. Acest mod de convertire a păgânilor explică conservarea unor elemente
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
liturghia, dar rezultă că liturghia euharistică și alte elemente ale cultului creștin se efectuau, în ex-provincia Dacia, în limba latină. În teritoriile daco-romane, latinizarea a început încă sub Principat (ante 275), dar răspândirea rapidă a evangheliei după aceea a accelerat creștinarea și latinizarea limbajului religios, astfel încât religia creștină a fost un "factor de latinizare". Dovada cea mai eclatantă a caracterului latin al liturghiei din Biserica daco-romană este atestarea, în vechile scrieri bisericești, a expresiei "Doamne, miluiește", care provine din "miserere Domine
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
neamuri"), "adoratori ai vechilor divinități", și barbarii păgâni (necreștini) pătrunși pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goți, huni). Prin urmare, în spațiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus și christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea și creștinarea au devenit elemente de individualizare etnică și spirituală (religioasă) față de "Barbaria" (lumea barbară) și păgânism.26 Păgâni și creștini la sud și est de Carpați Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpați, linia limesului Transalutanus și Dunăre, în primul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de Dunăre, la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este și o dovadă că pe malul stâng se închegaseră comunități creștine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împărați, el a trimis episcopi și misionari printre goți (arieni). În concluzie, creștinarea devenise garantul fidelității față de Roma.28 Răspândirea creștinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunitățile nord-dunărene și cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate și de extinderea jurisdicției arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârșitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]