196 matches
-
conotație patologică. Este vorba aici de extin- derea până la absurd a unei viziuni alieniste, a unei medica- lizări a corpului social pus sub semnul degenerescenței, medicalizare care sfârșește prin a-i declara pe toți subiecții unei societăți drept degenerați. Viziunea deformatoare nu îi aparținea doar lui Caragiale, perspectiva era vehiculată în distopiile de uz științific, medicale, sociologizante ale epocii începând cu Malthus și terminând cu Haeckel. Oamenii de știință se transformă în heralzi ai apocalipsei vizând deformările succesive la care corpul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sau minimalizările conduc la un efect care ține de pierderea raporturilor armonice, constitutive, la o dereglare a scalei, la o perspectivă hipertrofiată sau atrofiată. Miopia și hiper- metropia sunt vectorii unei sensibilități în lumea literaturii, privative sau augumentative, ambele sunt deformatoare, ambele sunt circumscrise unei optici particulare, aceea a autorului. Butada lui Monet, „Je ne suis qu’un œil”- „Nu sunt decât un ochi” -, devine un fapt structural al orga- nizării operei caragialiene care doar aparent înregistrează precum o placă fotografică
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în ordinea monstruosului. Nu este vorba numai de o modi- ficare de scară, ci și de o internalizare a deformării care conduce către specia monstruosului. Rimbaud realiza nece- sitatea pentru poezie a unei percepții dereglate sau altfel spus deformate și deformatoare. În scrisorile adresate lui Georges Izambard și Paul Demeny pe 1 și pe 15 mai 1871, sensibilitatea romantică a poetului este sesizabilă, însă ceea ce propune Rimbaud deschide către o sensibilitate și mai acută, cea simbolistă : „le Poète se fait voyant
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Ea este populată cu fandacsioși, nevricoși, poltroni, ipohondri, personaje cu „naturelul simțitor”, magnetizați, chiar dacă registrul în care ea este recuperată este unul al derizoriului. Dispo- zitivul hermeneutic al lui „simț enorm și văz monstruos” induce o perspectivă deopotrivă deformată și deformatoare, o dereglare sistematică a scalei morale, dereglare de rezul- tantă estetică. Lumea operei lui Caragiale și caragialescul ei Degajând-o de complimentele pe care istoricii literari i le fac lui Caragiale, să-i privim opera măcar preț de o clipă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
civică și nici responsa- bilitatea politică. „De câte ori ieșeam de la școală, iscăleam toți da, și fiecare de mai multe ori... De mici aveam sen- timente civice în orașul meu natal !” De la bun început excesul originează într-o experiență infantilă și evident deformatoare a politicului. Al treilea episod vizează un joc crud, o distracție cupidă care-i amuză pe măturătorii nocturni. Jocul presupune încolțirea unui animal și lovirea sa repetată din toate părțile ceea ce provoacă teroarea absolută a victimei oca- zio nale. Descrierea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
criminalului într-un gigant sunt cele două expresii ale funcționării dispozitivului optic care ne confruntă cu mon- struosul. Imaginea este introiectată și conferă detaliului proporții terifiante. Imaginea se formează în „creier”, subli- niază naratorul, un creier bolnav care configurează imagini deformatoare după același principiu al exorbitării, codificat de expresia „simț enorm și văz monstruos”. Naratorul adaugă un amănunt important : „Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane”, adică din sfera rațiunii, sfera în care proporțiile sunt respectate, în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
viziune catastrofică. Ziarul este lentila care permite accesul la enorm, la viziunea mon- struoasă. Naratorul și martorul ocular al acestei combustii discursive încearcă să introducă în discuție un principiu de moderație, indicând corect sursa dezechilibrului în ceea ce ține de natura deformatoare a discursului mediatic, „- Lasă, Nae, că se mai și exagerează...”, sau oferind mode- rația ca expresie a diminuării notelor pesimiste, „nu tre buie să fie omul așa de pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte...”. Ceea ce contrazice cu vehemență Nae este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
emoția puternică, ci să o amplifice, nu prin lipsă ceea ce ar con- duce la o aplatizare, la o nivelare a observațiilor empirice, ci prin exces, ceea ce conduce la un scenariu grandios. Forma de cunoaștere suficientă este gazeta al cărui spirit deformator este subliniat cu asupra de măsură în schițele și momentele caragialești. Această lentilă deformantă pro- voacă teroarea, devine interpretantul evenimentelor care au loc afară și care ajung la cei doi pensionari prin inter- mediul zgomotului. Mai mult decât atât, articolul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
chiar l-a citit fără să-i dea importanță care pus acum sub lupă oferă cheia evenimentelor din stradă. Cealaltă lentilă prin care monstruosul se insinuează în lumea domestică a burghezului tabietard ține de regimul figurat al limbajului, de plastica deformatoare a unei reto- rici de uz gazetăresc. „Reacțiunea” este monstrul ieșit din obscuritate, care asemeni unui animal de pradă „stă la pândă ascuțindu-și ghearele”. Registrul monstruosului se află aici într-o relație simbiotică cu grotescul figurilor terifiante pe care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dar se și știe recunos- cut, prin urmare recognoscibil pentru inamicii Republicii, recte „Reacțiunea”. Ethosul apartenenței este recuperabil și din proiecția grandorii proprii pe firmamentul confirmării importanței evenimentului prin mesajul trimis de către Garibaldi, mesaj transcris probabil din „memoria” inexactă și deformatoare a unui articol de gazetă. Prin urmare, acest efect de dilatare senzorială pe care dramaturgul îl accentuează printr-un crescendo paralel al intensității sonore a zgomotului din stradă lasă să se vadă figura anamorfotică a monstruozității așa cum se reflectă aceasta
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
pe care acest propriu metabolic al operei lui Caragiale îl încurajează din plin. Analizând opera lui Caragiale în ceea ce consideră a fi un context afin, teatrul absurdului al lui Eugen Ionescu, Alexandru Paleologu realizează o serie de contaminări semnificative și deformatoare totodată adop- tând optica dramaturgului exilat la Paris. „Dar nu e Chiriac un rinocer avant la lettre ? Și Corioloan Drăgănescu ? N-au această vocație Cațavencu, Tipătescu, Pristanda ? Chiar și ramolitul de Agamiță ?” Dificil de susținut o asemenea afirmație care include
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de rezonanță, discursul patetic al lui Coriolan intră în rezonanță cu discursul jurnalistic, care i se face ecou. Absența unui context care să revendice grandoarea este compensată la nivelul unei retorici grandilocvente instaurată prin practica jurnalistică. Discursul jurnalistic constituie lentila deformatoare în măsură să dea amploare evenimentelor, să transforme non- evenimentul în eveniment, banalul în excepțional. Aparent, naratorul se disociază de discursul augmentativ, „nu voi face fraze pompoase”, de „pompa” pe care excep- ționalismul personajului pare să o recomande creditând discursul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
subiectul „momentului” lui Caragiale. La prima vedere, Poporul este totuna cu Boborul lui Stan, la o privire mai atentă există o serie de diferențe semnificative. Ce diferență există atunci între „popor” și „bobor” și cât cântărește semantic în acest context deformator consoana B ? Ceea ce numim „popor”, observă Giorgio Agamben în eseul său „Qu’est-ce qu’un peuple ?”, nu constituie un subiect unitar, ci o „structură biopolitică fundamentală”, marcată de o sciziune fondatoare între Popor în calitate de corp politic integral și popor în calitate de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Mircea Muthu pentru ziarul Adevărul literar și artistic, interviu publicat cu titlul „Nu mă recunosc în personajele lui Caragiale”, ambii cad de acord asupra faptului că în afara a numeroase puneri în scenă a pieselor lui Caragiale care induc o lectură deformatoare a operei, filmul lui Pintilie reprezintă o chintesență a acestor transpuneri abuzive, o viziune excesivă asupra operei. „- Unele abuzive sau de‑a dreptul grotești... - Da, unele grotești. Aici pot să adaug, din păcate, și filmografia. - Vă gândiți probabil, în primul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
este vorba în primul rând, ci despre felul în care se constituie ca intepretant configurând astfel un complex identitar și livrând o viziune (de coșmar) a României profunde. Și Nicolae Manolescu face referire la filmul lui Lucian Pintilie ca interpretant deformator al sensului operei caragia- liene într-un context care a încurajat excesul lecturii, perioada de dictatură comunistă. Exagerările sunt scoase în evidență de critic, însă nu este numai atât, cât sugestia că opera lui Caragiale poate deveni dacă nu expresia
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în ceea ce privește interpretarea lumii caragialești ca una coșmarescă. Alexandru Paleologu este prizonierul unui regim totalitar - la fel și Lucian Pintilie -, iar viziunea pe care o are despre opera lui Caragiale împru- mută mult acestui context politic prin excelență coercitiv, absurdist și deformator. Opera lui Caragiale devenea, ast- fel, la rândul ei un interpretant, o lentilă prin care criticul literar privește timpului său sesizându-i sumbra nebu- lozitate, grotescul imund, întunecimile abisale. Pintilie realizează o „anamenză”, - termenul este între- buințat de către Horia-Roman Patapievici
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
faptul că procedeul ramă în ramă devine absolut necesar” . Alex Leo Șerban comple- tează privitor la acest motto : „Cuvinte pe care le ia à la lettre”. Este vorba de o formă de hybris care-i asociază dispo- zitivul unei viziuni deformatoare transferate tehnic unui procedeu care a devenit comun literaturii și picturii, ulte- rior și cinematografiei. Procedeul mise en abîme permite prezența în exergă, la nivelul detaliului a unui element-cheie pentru edificiul hermeneutic al compoziției. Acest detaliu poate fi devoalat numai
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
permite prezența în exergă, la nivelul detaliului a unui element-cheie pentru edificiul hermeneutic al compoziției. Acest detaliu poate fi devoalat numai în logica speculară pe care o pro- pune discret și subversiv deformarea optică pe care o induce reflectarea. Caracterul deformator al mise en abîme-uri lor constituie, de fapt, particularismul viziunii regizorale, iar operațiunea privilegiată a deformării o constituie „kitschul paroxistic”. Pintilie procedează însă invers ascunderii deta- liului, ceea ce mise en abîme-ul trebuia să camufleze este exorbitat. Detaliul este amplificat până la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
realului. „Este o oglindă netedă în țara unde ne face plă- cere să ne privim în oglinzi strâmbe.”<footnote id=”1”> 1. Ibidem, p. 338 (în Contrapunct, 19 octombrie 1990). Eugenia Vodă vine să confirme actualitatea deformării, capacitatea unei viziuni deformatoare de a se substitui realității românești generice, dincolo de contextul istoric, evidențiindu-i astfel caracterul ucronic, dar și caracterul arhetipal, identitar : „Departe de a fi «datat», De ce trag clopotele, Mitică ? e de o actualitate miraculoasă. El ar putea fi făcut, la fel de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în analiză, însă relevanța primului este capitală și pentru opera lui Caragiale și pentru edificarea unui complex identitar. Dacă delirul politic este un element constitutiv al operei lui Caragiale, în schimb, cum am văzut, tema sexualității face parte din perspectiva deformatoare a lui Lucian Pintilie. Caragiale a apelat la o serie întreagă de eufemisme vehiculate cu ironie pentru a amortiza tema sexualității litigioase. Bășcă- lia apare însă ca un element nou, element care ține de o stilistică identitară în măsură să
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
din acest inefabil care consituie aura perso- najului caragialian. Excesul nu este însă doar cel al seco- lului său, mai degrabă, în acest exces avem un potențial al unei configurări identitare. Și în cele din urmă, avem chiar acestă extrapolare deformatoare pe care o imprimă chiar textul lui Patapievici, pornind de la o interpretare deja deformatoare, cea a filmului lui Lucian Pintilie. Opera lui Caragiale oferă însă argumentele pentru o astfel de lectură. Delectabila deformare a ființei Teza lui Alexandru Dragomir oferă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cel al seco- lului său, mai degrabă, în acest exces avem un potențial al unei configurări identitare. Și în cele din urmă, avem chiar acestă extrapolare deformatoare pe care o imprimă chiar textul lui Patapievici, pornind de la o interpretare deja deformatoare, cea a filmului lui Lucian Pintilie. Opera lui Caragiale oferă însă argumentele pentru o astfel de lectură. Delectabila deformare a ființei Teza lui Alexandru Dragomir oferă o accepție ontologică deformării ca expresie a raportului dintre Centru și Peri- ferie, interpretat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Eliade era preocupat de un astfel de demers în Românii, latinii Orien‑ tului (1943) prin comparație cu Portugalia. Și Andrei Pleșu identifica grotescul și caricatura drept componente ale unei stilistici identitare, ale unui raport problematic cu Sinele, iar această identificare deformatoare era pusă sugestiv sub semnul unui narcisism à rebours. „Suntem scuturați toți de febra caricaturii (s.n.), de voluptatea grotescului. Avem un ochi rău : cultivăm grimasa, reinventăm expresio nis- mul. Grimasa nu este aici cea a comicului, expresionismul fiind unul al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ba chiar și inconfortul localului care nu se mai recunoaște, cu continuitatea sa închegată pe relații personale, în neologisme cel mai adesea stâlcite. Tot ce vrea să arate Caragiale este că depărtarea de centru implică o deformare, o cultură incultă. Deformatorii lui Caragiale nu sunt nici pretențioși, nici «falși» ; ei așa sunt, asta e starea lor culturală. Deformarea, la ei, este efectul depărtării ce creează limbajul unei stări intermediare ; nici ignari, nici culți, ci cu o cultură provincială pentru care nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fantasmagorie. Emblematică este Întâmplarea prozatorului Chițu, o întâlnire a scriitorului cu personajele sale, prilej de evadare, dar și de alienare a celui nevoit să trăiască în lumi paralele, una a ficțiunii, cealaltă a realității. Narațiunea devine o călătorie printre oglinzi deformatoare, întâmplări aparent „normale” sunt relatate străveziu, spre a se extrage din ele învățăturile potrivite. Nepuiul este o proză cu săgeți ironice la adresa poeziei din anii ’60 ai secolului al XX-lea, parazitată de cuvinte și sintagme insolite. Spre exemplificare, S.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289497_a_290826]