1,351 matches
-
originalitatea românească a poeziei”, cât pe împrumuturile dintr-o gândire străină, ceea desrădăcinează „inspirația venită dintr-un străfund ce ne este propriu.” Reinventariind influențe arhi-cunoscute și prea ades comentate, adică pesimismul schopenhauerian, iradiațiile perspectivei hegeliene ( Spiritul absolut invocat drept Veșnicul Demiurg), resemnarea stoică (Nu spera și nu ai teamă), nirvana budistă (Eu nu cred nici în Iehova, nici în Buddha-Sakya-Muni), eseistul apreciază că amestecul acesta heteroclit de gândire occidentală și spiritualitate indiană nu ilustrează, nu sporește și - în fond - nu susține
Constantin Amăriuţei şi inepuizabilul subiect al literaturii române: Mihai Eminescu [Corola-blog/BlogPost/93533_a_94825]
-
de martiriu boala, suferința, la ora actuală. Nu le văd ca pe o pedeapsă. Sigur că dacă ne gândim la câte păcate se fac astăzi și mai ales la orgoliul aproape demonic prin care omul afirmă că e deja un demiurg, un salvator care își face propria împărăție, ar trebui de aici să decurgă suferințe foarte mari. Totuși, Dumnezeu nu le îngăduie chiar așa. Eu văd suferința mai degrabă ca pe o binecuvântare din partea lui Dumnezeu prin care ne arată că
Preotul Vasile Gavrilă: “Sfântul Nectarie Taumaturgul, omul care a trăit ca un înger în trup” [Corola-blog/BlogPost/93687_a_94979]
-
miezoase pagini rămîne Camil Petrescu. L-a iubit atît de mult că a urzit o întreagă teorie pentru a-i pune în lumină valoarea. Potrivit lui Camil, pînă la apariția francezului, scriitori trăiau cu superstiția naratorului omniscient și omnipotent. Autorul era demiurgul cu drept de viață și de moarte asupra personajelor pe care le crea, și nici o piedică nu-l putea împiedica să le descrie așa cum voia el. De aceea, autorul pretindea că putea ști ce se întîmplă în capul fiecărui personaj
Memoria involuntară by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/8571_a_9896]
-
treaptă spre bogăție. Ca vameșul, ca regizorul, asemenea Kozdoevei sau ca un electron. Pe treapta aceea vor uita în general să se gândească la bani, așa că rău a făcut ea că a ucis în el un mare om, făcând un demiurg să coboare la nivelul unui mitocan, mereu în goană după arginți pentru a asigura un mod de viață care lui îi e nesuferit. Om de nimic, ce ești, căcăciosule, ce poți tu să știi despre viață?", râdea, beată, nevasta. Și
Evgheni Popov în căutarea spiritualității pierdute by Margareta Șipoș () [Corola-journal/Journalistic/8639_a_9964]
-
Jean Cocteau). Situarea animalului în zarea unei retrospective cosmice, chiar dacă ușor romanțioase: "Inaudibil mers, pași insonori, / Enigmă și tăcere dimpreună,/ Aduci cu o panteră,-n clar de lună, / Ce se prelinge-n zarea grea de nori. De parcă porunci-ne-ar Demiurgul, / ne ostenim zadarnic, pe cît cred, / Să dezlegăm străvechiul tău secret, - / Mai vîrstnică ești, tu, decît amurgul. Îngădui să te mîngîi, pe cînd arc / Făcîndu-te, electric mi te-ncarc / Pe tine ce cobori dintr-un străev / Și de aiurea vii
În obiectiv, pisica by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6970_a_8295]
-
abordeze pe Cioran pornind de la texte și atitudini ce contrazic, fie și aparent, imaginea sa consacrată. Nu putea lipsi din cadru episodul biografic final - manifestările bolii lui Alzheimer, pe care autoarea nu le interpretează ca „damnare” a blasfemiatorului de către un Demiurg rău, ci în cheia, mai terestră, a regresiei la stadiul de animal (v. scena atroce cu bătrînul „fragil, agitat, nervos” și „amator de cimitire” care, însoțit de Friedgard Thoma, latră de cîteva ori în fața presupusului său mormînt virtual; îl avem
Paleontologie cioraniană by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/3903_a_5228]
-
1923 Constituția liberală din 1923 nu e o operă, e o capodoperă. Un rege puternic, înfășurat într-un stat al normelor liberale: separația puterilor și libertăți câte dorește nea Niță; nici nu poate duce atâtea libertăți! CREAȚIE Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaș de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creație reală au adus-o în istorie creștinii. De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul „creație“ — literară, muzicală
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
Platon poți să-l scuturi și să constați că arhetipurile lui sunt filozofice, dar dacă muți arhetipurile acestea în religia lui Cristos, devin modurile în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru că la el divinitatea e un simplu „demiurg“, ceea ce în grecește înseamnă „meseriaș“. POLITICĂ Când Charles Maurras a spus la politique d’abord (politica mai întâi), a spus un mare adevăr. Fără politică suntem pierduți. Adică ne împungem ca berbecii unii pe alții. Un mare om politic e
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
de viziuni unice. Este actul unei supra conștiințe. S-a vorbit recent de o "conștiință transneuronală", sau ar avea loc un impuls din spațiul cuantic accesibil comunicării pentru unele spirite. Tot cu ochiul transcendental vede Eminescu drumul lui Hyperion către Demiurg, acel dincolo de dincolo, unicat în lirica lumii: Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște/ Și vremea 'ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.// Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe./ E un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și suflet. În timp ce filozofia bâjbâie prin ceață adevărul, marea poezie creează un adevăr nou, propriul său adevăr, adevăr al conștiinței transmundane umane. Dacă filozofia încearcă să descopere adevăruri și creează aproximații mereu și mereu reluate în istoria filozofiei, poetul este demiurg el creează adevăruri eterne, care nu au fost niciodată și nu ar fi existat dacă nu era un anumit poet. Filozofia pură, teoretică, este explorare gnoseologică, sau instituie normative practice. Poezia gânditoare este demiurgică: întemeietoare de suflete și de noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Cititorul este intens antrenat odată cu valurile și vânturile, în această dramă cosmică a geniului de a nu fi înțeles. Continuumul spațiu-timp din Luceafărul conține una din cele mai mari desfășurări transfinite din lirica universală, culminând cu zborul lui Hyperion către demiurg. Eliberarea spiritului cititorului este maximă în această uluitoare deschidere fizică, la care se adaugă mișcarea ideatică de la teluric la astral, de la creat la increat, de la posibilul uman, teluric, la transposibilul metafizic. Citind Luceafărul, încercăm o plutire, o încântare înalt eliberatoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
se pornește de la lumina astrului în haine festive galben-albastru și iluminarea sufletească a Cătălinei, urmează întunericul fizic al nopților și opacitatea psihică a fetei de împărat refuzând iubirea de sus, pentru a se transcende în final către strălumina zborului spre Demiurg din care Hyperion renaște în hipostaza sa de increat. Fenomenologia tristadială eminesciană este de model zamolxic, și nu de tipul formulei dialectice hegeliene existență-viață-devenire, pentru că la Eminescu termenul final nu este sinteza dintre teză și antiteză, termenul antitetic nu este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a Unului primordial: Două inimi când se-mbină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină,/ Dumnezeu din Dumnezeu". Luceafărul este un adevărat compendiu de deschideri și dinamici cosmice: zborul astrului către lumea umană, zborul lui Hyperion către demiurg, mările de lumină din jurul acestui zbor, totul polarizând în jurul celor trei dialoguri de amplitudine de asemenea cosmică: Cătălina luceafăr: înfruntarea dintre creat și increat, noroc-moarte și nenoroc-nemoarte; Cătălina-Cătălin: confruntarea dintre aspirația uranică și cea telurică; Demiurg-Hyperion: eonul cere norocul omenesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din jurul acestui zbor, totul polarizând în jurul celor trei dialoguri de amplitudine de asemenea cosmică: Cătălina luceafăr: înfruntarea dintre creat și increat, noroc-moarte și nenoroc-nemoarte; Cătălina-Cătălin: confruntarea dintre aspirația uranică și cea telurică; Demiurg-Hyperion: eonul cere norocul omenesc al iubirii, dar demiurgul refuză, din două motive: pe de o parte, nimicnicia lumii umane, pe de altă parte, urmarea posibil funestă pentru increat de a abdica de la statutul său. Finalmente, are loc punerea de acord a făpturilor muritoare și, paralel, punerea de acord
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ale creației eminesciene. Acest fapt nu numai pentru că orizontul în care se desfășoară trăirea poetică este nemărginit, ci pentru că această trăire este văzută la scară și în iradiere universală. Gândirea pe marile coordonate reiese în primul rând din forța de demiurg cu care poetul domină dimensiunile și problematica majoră a existenței. Este suficient să amintim în acest sens măiestria cu care sunt plasticizate geneza și stingerea lumilor din Scrisoarea I, sau iradierile nemărginite din Luceafărul. Este ciudat și ține de mania
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
unde profilul spiritual al personajelor, orizontul lor de gândire este exprimat prin perspective spațiale adecvate. Palatul cu bolțile înalte și sumbre formează cadrul simțământului vag încă, dar totuși înalt al Cătălinei; nesfârșirea parcursă fulgerător de luceafăr în drumul său spre Demiurg plasticizează supramăsura patimii și natura superioară a lui Hyperion; dimpotrivă, ungherul întunecat din palat, unde pajul oprește prima oară prințesa, este pe măsura sentimentului celor doi fericiți pământeni, în contrast cu tot înaltul din care luceafărul nu va mai coborî, astfel încât cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
estompează, se pierde într-un halo de luminescență viorie prin care are loc absorbția în existența mitică. Rezumând, Eminescu conferă stării poetice sens peren făcându-ne să participăm la fiorul cosmic cu deschidere până la zborul fulminant al lui Hyperion către Demiurg; Tudor Arghezi dă valoare universală lucrurilor prin condensarea cosmosului în jurul lor, prin centrarea lor în lume, considerându-le cea mai inatacabilă certitudine; iar Lucian Blaga își propune să transsubstanțieze lumea prin alchimia mitică, fără însă "a încerca trepte mai sus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poezia își creează spațiul său cuantic și timpul său supratemporal sunt două tipare cu adevărat subiective kantiene; iar gândirea geniilor pare a fi transneuronală, confirmând ideea lui Eminescu potrivit căreia geniul este o entitate dinafara lumii creată de Dumnezeu. Nici Demiurgul nu-i poate înțelege încifrarea. Prin urmare, poetul creează o neolume, un absolut propriu al omului. În Archaeus Eminescu vorbea de nelume. Nelumea geniului. Dar oare imaginarul poetic rămâne numai o iluzie ? O autoînșelare acceptată de om pentru că este opera
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Hölderlin. În expresia sa cea mai înaltă, poetul a fost creat de natură pentru a-i sărbători frumusețile și a-i perfecta ceea ce nu a reușit pe deplin, a-i conferi perenitate prezentul etern. Poetul este justițiarul frumuseții lumii și demiurgul înveșnicirii ei. Pentru că poetul, în calitate de homo significans caută și are intuiția semnificațiilor vieții, ale lumii și creează noi semnificații. Muzica instituie justiția supremă în eliberarea omului de servituțile vieții de fiecare zi, prin dizolvarea eului nostru empiric în inefabil, într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a viziunii și faptelor consecutive. Și privitor la Luceafărul: este o întâmplare faptul că Eminescu a fost nemulțumit de capodopera sa, și intenționa să "o modifice și mai ales să-i înalțe cu mult sfârșitul à la Giordano Bruno" ? Sfatul demiurgului nu i-a fost de ajuns. L-a nemulțumit încremenirea ontică a lui Hyperion și vroia să-l înaripeze pentru un zbor fără oprire către cea mai înaltă treaptă existențială de neatins niciodată. Nu e nimic și totuși e/ O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
repetăm, o așteptare virtuală. Întreg spațiul Lacului devine (cum ar spune fizica și filozofia cuantică) un "gol cuantic plin", și anume încărcat de promisiunea farmecului iubirii, magie întreținută de foșnetul vântului printre trestii și sunetul unduios al apei, două inconsistențe. Demiurgul, ducând la împlinire creația, s-a aflat între două suferințe: cea a unei așteptări din veșnicie să se vindece de singurătatea din Ajun creând lumea umană, urmată apoi de suferința unei realizări imperfecte, astfel că "doar el și-aude plânsu-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
între două suferințe: cea a unei așteptări din veșnicie să se vindece de singurătatea din Ajun creând lumea umană, urmată apoi de suferința unei realizări imperfecte, astfel că "doar el și-aude plânsu-și". Or, Eminescu optează pentru prima hipostază a demiurgului. Poezia Lacul se transformă în prezentul etern cosmic al neînceputului: apa, albastrul originar, și nuferii primi născători nedesfăcuți, petrec solitudinea pregenezică viețuită de poet. Așteptarea rămâne în prag. Un prag dincolo de care ar fi putut începe, dar a fost evitată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
străbate întreaga perioadă creatoare: Totuși este trist în lume". Luceafărul este o chintesență de neliniști: neliniștea fetei de împărat invocând, așteptând și refuzând pe luceafăr, neliniștea luceafărului în coborârile sale soldate cu eșec, intensa neliniște a zborului lui Hyperion către Demiurg, neliniștea respingerii cererii de a-și pierde nemurirea, neliniștea Demiurgului de a-și pierde statutul de increat, neliniștea astrului întemnițat în anistoricitate eternă. O undă de neliniște cuprinde și pe cei doi fericiți fugari și care cer binecuvântarea luceafărului, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
este o chintesență de neliniști: neliniștea fetei de împărat invocând, așteptând și refuzând pe luceafăr, neliniștea luceafărului în coborârile sale soldate cu eșec, intensa neliniște a zborului lui Hyperion către Demiurg, neliniștea respingerii cererii de a-și pierde nemurirea, neliniștea Demiurgului de a-și pierde statutul de increat, neliniștea astrului întemnițat în anistoricitate eternă. O undă de neliniște cuprinde și pe cei doi fericiți fugari și care cer binecuvântarea luceafărului, iar acesta le amintește condiția norocului plătit cu perisabilitate. Neliniștea decăderii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
La un alt pol, postuma Bolnav în al meu suflet, postulează spaima de existență, teama de a reveni identitar, iară și iară, pe toată rostogolirea veșniciei. Iar răul este condamnat într-o serie de postume, mai ales în Confesiune, odată cu demiurgul, care pare că l-a creat pe om cu neînțeleasă cruzime. Absurdul suferinței, al răului și al pieirii, precum și al comportării unor zei, este scos în evidență și condamnat încă din legenda sumero-babiloneană profund pesimistă, Ghilgameș. În tragedia Troilus și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]