174 matches
-
multe criterii. De altfel, toate disciplinele științifice parcurg în demersul lor etapa clasificării realităților de care se ocupă, de care țin seama în analizele acestora din diferite perspective. Clasificările toponimice pot avea în vedere una sau alta dintre laturile cuplului denominativ, referentul topic, respectiv forma lingvistică, reunită cu acesta în ceea ce s-ar putea considera un reper lingvistic individualizator, o unitate onomastică sau, prin analogie cu celelalte cuvinte ale limbii, un semn toponimic. Primele clasificări au fost efectuate cu precădere de către
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
denumit: macrotoponime (sau toponime majore) și microtoponime (sau toponime minore). Complementară clasificării geografice în funcție de „colectivitatea de fenomene“ cuprinsă în topicul desemnat este clasificarea denumită de Iorgu Iordan onomasiologică, adică pornind de la aspectul natural ori social care a determinat contractarea raportului denominativ originar, clasificare folosită de către toponomaști o lungă perioadă pentru descrierea și caracterizarea ansamblurilor toponimice mai extinse ori mai restrînse. Cele patru mari categorii astfel stabilite, care au fiecare mai multe subcategorii, disting toponime: topografice (natura și forma locu lui, acoperirea
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
unor localități, al vetrei unor așezări majore, al bazinului unor ape ori chiar al unor provincii istorice. Chiar dacă într-un areal mai larg sau mai restrîns nu poate fi identificată cu precizie vechimea tuturor numelor de locuri care îl „parcelează“ denominativ, stabilirea unor etimoane reprezentative și estimarea, prin comparație și pe baza unor indici lingvistico-istorici, a originii altor toponime din zonă pot contura un „peisaj istoric“ al toponimiei din regiunea respectivă, la rîndul său o amprentă grăitoare a istoriei sociale petrecute
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
în cîteva decenii, imediat înainte de-a începe să fie con sem nate în documente, fără ca celelalte populații conlocuitoare (în primul rînd maghiarii și germanii), care pe deasupra repre zentau autoritatea stăpînitoare, să nu poată „contribui“ mai consistent la „umplerea golului denominativ“, presupus, prin absurd, de lipsa atestărilor anterioare. Pînă și diminutivarea de la puținele toponime străine din zonă, deci crearea prin polarizare a altor nume de locuri, au realizat o romînii, cum este cazul lui Sibișel, derivat de la Sebeș (< magh. szebes, „repede
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
originară de referință. Toponimele moștenite din latină, de exemplu, sunt greu de identificat, pe de o parte din cauză că nu pot denumi topice majore (comunitățile restrînse și coborîte la nivelul unei civilizații rurale locale nu aveau nevoie de astfel de repere denominative proeminente geografic, „strategia“ lor fiind redusă la orizontul local), iar pe de altă parte pentru că toponimele minore, între care există cu siguranță nume moștenite din latină sau formate în romîna străveche, sunt greu de particularizat, prin diferențiere de entopicele geografice
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
forme care, de multe ori, prin mijloace administrative sau prin prestigiul populației dominante, au înlocuit numele anterioare, de regulă romînești. De altfel, așa cum a arătat S. Pușcariu, (referitor la SohodolValea Seacă), toponimele (sau formele) străine funcționau mai bine ca repere denominative, pentru că nu mai erau înțelese de populația majoritară, care era cea romînească, și ca apelative, ne provocînd deci ambiguități. Printre puținele nume cu sorginte latinească sau veche romînească „expuse“ devoalării ca elemente străvechi pot fi consemnate cele „pierdute“ ca apelative
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
sau din maghiară. Este vorba de toponimele pseudoslave ori pseu domaghiare, despre care a scris de atîtea ori Emil Petrovici. Așadar, vechimea toponimiei romînești este susținută de predominanța ei cantitativă covîrșitoare (care i-a împiedicat pe nou-veniți să-i „copleșească“ denominativ pe autohtonii „înrădăcinați“ toponimic înainte de venirea lor). Chiar păstrarea de către romîni a unor toponime slave (Tîrnava, Belgrad), spre deosebire de maghiari și de sași, care au preluat traducerea turcică (Küküllő, respectiv Kokel) sau le-au tradus ei înșiși (Fehérvár, Weissenburg) demonstrează că
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Guchi, Morile Foișor, Privalul, Puțu Foișor, Ulița Grădinarilor, Ulița Măturari, Ulița Mielușelei, Ulița Paiului, Ulița Strugurari, Ulița Tabacilor, Ulița Tăierii (de vite), Vadurile Mirelui, Via Brînzaru, Vadul Moșului, Via Cupețului, Viile Paharnicului Enache Rohanu etc. Numele satelor încorporate devin nuclee denominative polarizante, structurînd adevărate familii toponimice: Broșteni, Mahalaua Broștenilor, Lunca Broștenilor, Plasa Broștenilor, Groapa Broștenilor, Balta Broștenilor, Moșia Broștenilor, Ulița Broștenilor, Biserica Broșteni etc. O altă direcție de evoluție se manifestă prin transfer semantic, pînă la stadiul de relicvă toponimică: Cîmpul
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Fundătura Stufului etc. Straturile toponimice urbane se manifestă diferit în urbanonimie. Adrian Rezeanu le numește ipostaze toponimice, rezultate prin extinderea semantică a unor nume asupra mai multor topice, îmbinînd astfel motivarea inițială a numelor cu demotivarea prin încadrarea în serii denominative. Formele, tipurile, direcțiile de „ipostaziere“ sunt diverse. Iată un exemplu de extensiune pe verticală: Calea Rahovei, Podul Caliții, Calea la Măgurele, Calea Mehedințiului, Calea Prundului, Calea Craiovei, Podul Calicilor. Și un exemplu de extindere pe orizontală: Colțea (mănăstire), Ulița Colței, Strada
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Colței, Biserica Colței, Spitalul Colței. O altă formă de stratificare urbană o constituie insulele toponimice urbane, care înlocuiesc treptat enclavele toponimice rurale, încorporate orașului și dispărute prin destructurare sau menținute prin fragmente fosilizate. Sunt un fel de sectoare urbane, organizate denominativ, în forme diferite, în funcție de relaționarea din interiorul unui ansamblu toponimic rural, dar dinamice istoric, în funcție de profunzimea și de tipul urbanizării. Astfel, la 1834, Mahalaua Mihai Vodă este descrisă, à la Caragiale, astfel: „Podu Domnescu ce să începe de la Zlătari, drept
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
secolul al XII-lea, cu mult înainte de emigrarea ceangăilor în Moldova, că rădăcina lui Bîrlui nu este Bîrl, ci Bîr (pentru că sufixul este -lui, ca în Covurlui, Bahlui) și că toponimizarea unei formații cu sensul „la nuiele“, nu corespunde logicii denominative (cum să desemnezi un topic important în funcție de un reper ca nuiaua?). S-a apelat și la surse antroponimice, pornindu se de la prezența destul de frecventă în documentele din secolele al XV-lea și următoarele a unor nume de persoane similare toponimului
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Mic (un fel de „contradicție în termeni“ între sufix și determinant, la primul, un pleonasm la al doilea). Apelativul bulgăresc dohod, „apropiere, acces, sosire“, propus ca bază a acestor toponime nu este plauzibil din perspectiva onomasiologiei geografice (nu are paralele denominative) și imposibil ca evoluție fonetică (nu pot fi explicate sincoparea lui o, asurzirea lui d și asocierea cu sufixul romînesc -eana, -ana). Ipoteza lui I. A. Candrea privind descen dența fonetică și semantică de la apelativul de origine maghiară dohot este
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
tradus în Város de maghiari și atestat ca atare cu secole în urmă. Numele a putut denumi inițial (în ambele limbi) teritoriul întregului scaun săsesc, iar ținutul din afara acestuia, Városvize (numele maghiar al Grădiștii), în romînește, „rîul orașului“. Deci disocierea denominativă între cele două ținuturi se făcea, în graiul popular, între Oraș și Rîuri (cele două localități Orăștioara de Jos și Orăștioara de Sus s-au numit mereu în maghiară Városvize, „Rîul Orașului“). Prima formă pentru Orăștioara a fost Orășioara, așadar
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Munții Lotrului), Piciorul Tîmpei (alt vîrf din Munții Lotrului), Tîmpele (culme din Munții Lotrului), Tîmpu (vîrf din Munții Șureanului). Adjectivul tîmp, -ă (< sl. tǔpu, „prost, tîmpit, tont“) propus de unii ca etimon (probabil prin mijlocirea unei porecle) nu are logică denominativă topică într-un areal atît de larg și cu referire mai ales la vîrfuri de munte, de deal și de movile din cîmpie, fiind numai o coincidență de formă (deși S. Pușcariu crede că ar putea sta la baza unora
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
În ciuda acestui succes repurtat de naționalismul autohton, exista larga conștiință a "îmbucățirii politice a corpului românesc", după expresia lui Xenopol. Pentru a accentua această "desmădulare" a unității primordiale a spațiului românesc, A.T. Laurian (1862) utilizează permanent în istoria sa denominativul "Dacia" pentru a se referi la întregul teritoriu românesc. Mădularele despărțite ale trupului primordial al Daciei sunt numite "Dacia australă" (Țara Românească), "Dacia orientală" (Moldova) și "Dacia cisalpină" (Transilvania). Identitățile nominale ale părților sunt dizolvate în cadrul unitar al Daciei. Iar
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
de extracție pur marxist-leninistă. Într-o fază secundă, periodizarea trecutului s-a făcut conform unei scheme duble, utilizându-se în paralel două coduri nominale pentru desemnarea perioadelor: dogmatica formulă a orânduirilor primitivă-sclavagistă-feudală-capitalistă-socialistă, dar care este acum secondată de un sistem denominativ paralel: "epoca străveche și veche" acoperă orânduirile comunei primitive și sclavagistă, "epoca de trecere la feudalism", "evul mediu" ca interval echivalent pentru orânduirea feudală, "epoca modernă" corespunzând orânduirii capitaliste, și "epoca contemporană" reprezentând orânduirea socialistă (Daicoviciu Constantin et al., 1972
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
instanță, câteva familii de cuvinte create pe radicalul *perși născute în nemijlocită legătură cu marele semantism al deplasării maritime. Iată, mai întâi, grupul care dezvoltă un semantism al limitei. Substantivul peras (hom.: peirar, posthom.: peiras) înseamnă „capăt“, „limită“, „extremitate“; verbele denominative sunt peratoo, „a limita“, la pasiv (peratoomai) însemnând, desigur, „a lua sfârșit“, „a se termina“, și peraino, „a împlini, a duce la capăt“ (la pasiv „a fi împlinit, limitat“). În cele ce urmează ne vom opri pe larg asupra substantivului
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
Unități indispensabile în orice limbă, asigurînd desemnarea vorbitorului ca atare și poziționarea sa față de ceilalți, în timp și în spațiu (eu, tu, aici, acum), deicticele se diferențiază din punct de vedere semantic și referențial atît de sintagmele nominale descriptive și denominative, cît și de structurile anaforice. Diferite modele teoretice nu numai lingvistice, ci și filozofice au fost propuse pentru explicarea funcționării semantico-referențiale a termenilor deictici. Pentru Otto Jespersen, unul dintre primii lingviști care a atras atenția asupra particularităților deicticelor, numite de
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
perifrază definițională. Actul desemnării unui referent se realizează și prin definiția ostensivă, care presupune o trimitere la realitatea propriu-zisă, printr-o regăsire între planul nominal și cel real al cunoașterii (acesta este un x). Ca atare, în ansamblul discursului, procedeele denominative realizează structurări specifice, atribuindu-i caracter didactic și uzînd, în multe cazuri, de funcția metalingvistică a limbii. V. nume, definiție. NIDA 1975; LYONS 1977; ESCANDELL VIDAL 2004. IO DENOTAȚIE. Cuvîntul denotație a apărut prima dată în terminologia logică întrebuințată de
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
se explică prin funcții, definite ca scopuri în folosirea limbii. Numărul funcțiilor admise și tipul lor a variat de la o teorie lingvistică la alta, însă unele dintre aceste funcții au fost unanim recunoscute. Între acestea sînt, în primul rînd, funcția denominativă (referențială sau cognitivă) și funcția imperativă (injonctivă sau conativă), prima fiind legată de faptul că omul comunică informații despre realitate, iar cealaltă are în vedere faptul că utilizarea limbii determină adoptarea unui anumit comportament. Karl Bühler distingea, în anul 1934
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Mi-e teamă să nu se răzgîndească.; Uf, iar este frig!). Orientarea enunțului către destinatar se realizează prin funcția conativă (sau persuasivă) a limbii, ceea ce produce selecția unor mijloace gramaticale de adresare (Te rog să fii atent!). Funcția referențială (sau denominativă) este primordială în cele mai multe enunțuri, fiindcă ele sînt alcătuite de obicei pentru a transmite informații despre ceva. Ca atare, această funcție este referențială deoarece vizează relațiile cuvintelor cu referenții, cu obiectele denumite, enunțurile care compun discursul vizînd stările de lucruri
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
uric, înlocuindu-l cu act, deși obiectul a rămas actual. În alte situații, precum ilustrează cuvîntul rost, deși conținutul s-a schimbat în timp, forma lingvistică a rămas aceeași, dezvăluind numai specialistului metamorfoza produsă. Cert este că, prin ilustrarea funcției denominative a limbii, cuvintele se raportează la obiecte, dar la obiectele gîndite într-un anumit mod, iar nu la cele reale, și, de aceea, substantivul, care realizează nominația prin excelență, este partea de vorbire cea mai dependentă de gîndire și de
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
asumare a lumii obiective intermediate de gîndire, atunci cosmosul, lumea obiectivă, devine antropocosmos, lumea cunoscută de om cu participarea proprie la această cunoaștere. În mod evident, lumea cunoscută și participarea la cunoaștere se particularizează în raport cu comunitățile umane delimitate de mijloacele denominative ale limbii, încît din relația nemijlocită dintre aceste mijloace și această lume, fiecare comunitate are propriul glosocosmos. Astfel, limba umanizează natura, mediul cosmic, care din existență exterioară omului, devine interioară lui. Mai mult, chiar în cazul aceleiași comunități, fiecare vorbitor
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
un proces dialogic de producere a sensului, asemănător unui act de vorbire indirect. Din punctul de vedere al praxematicii, procesul metaforic și ironia au unele puncte comune, căci ambele presupun o contradicție în discursul cuiva, deși primul vizează un conflict denominativ, iar cea de-a doua un conflict enunțiativ. Dar, dacă discursul altuia intervine la nivelul denominației în metaforă, aceasta înseamnă că el este parte componentă la nivel enunțiativ în ironie, deaoarece dialogul enunțiativ, care pornește de la aceeași formă enunțiativă, corespunde
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
și cofuncționale. Lexemele, spre deosebire de morfeme, aparțin unor inventare nelimitate și deschise. Din perspectiva a n a l i z e i d i s c u r s u l u i, lexemul și cuvîntul sînt unități lexicale cu valoare denominativă, avînd o funcție referențială. Ceea ce le deosebește este faptul că lexemul aparține lexicului limbii, în timp ce cuvîntul este actualizarea unui lexem în cadrul discursului. Atunci cînd această distincție este trecută cu vederea, se folosește termenul neutru cuvînt, care desemnează orice unitate lexicală
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]