101 matches
-
fi aparent ignorat sau trecut sub tăcere. Obiectul miracolului se teme deseori că prin revelarea lui îi poate ucide inefabilul. Totuși, să te bucuri de miracol pe ascuns, în tăcere!? Asta nu prea e în natura oamenilor. Povestite, miracolele se desacralizează, își pierd din vigoare și, uneori, chiar și din funcție. Miracolele nu se reiterează, dar dacă reiterarea lor devine iminentă, atunci poate surveni un contra-miracol sau, altfel spus, un miracol cu efect contrar, compensatoriu. Basmele adesea vorbesc de contra-miracole. Fata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
ni se pare o explicație într-adevăr satisfăcătoare? Oare nu lipsește nimic? De ce e "sămânța mirabilă"? Ne-am pus problema de ce unele nașteri survin atât de firesc și altele se termină în moarte, fără un motiv aparent? În timp, am desacralizat actul creației, l-am acceptat și însușit ca pe un drept, ca pe cel mai firesc lucru, numai pentru că este repetabil și la îndemâna oricui. El este însă un dar pe care, dacă nu-l apreciem așa cum se cuvine, îl vom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
este la îndemâna oricui și nu este repetabil; de aceea el rămâne un miracol. Pentru omul primitiv, miracolul telefonului, al televizorului, al fotografiei este mai incomprehensibil decât o vindecare survenită miraculos în urma unui act ritualic. Totuși, miracolul se diminuează sau se desacralizează prin repetiție, în timp. "Cascata Sagrada" Din curtea Casei de Dom Ignacio se deschide un drum de pământ roșu ce coboară la cascada sacră, unde nu poți merge decât cu permisiunea entităților. Adică trebuie să fii posesorul unui bilețel alb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
să arătăm încă de la început că lumea profană în totalitate, Cosmosul total desacralizat este o descoperire recentă a minții omenești. Nu ne propunem să arătăm prin ce procese istorice și în urma căror schimbări ale comportamentului spiritual omul modern și-a desacralizat lumea și și-a asumat o existență profană. Ajunge să constatăm că desacralizarea este proprie experienței totale a omului nereligios al societăților moderne, căruia îi este prin urmare din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existențiale ale omului religios al societăților arhaice
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
a pierdut. Or, repetarea golită de conținutul său religios duce în chip necesar la o viziune pesimistă asupra existenței. Când nu mai este un mijloc de întoarcere la starea primordială și de regăsire a prezenței tainice a zeilor, când este desacralizat, Timpul ciclic devine înspăimîntător, semănând cu un cerc care se învîrte fără oprire în jurul propriului centru, repetîndu-se la nesfârșit. Este ceea ce s-a petrecut în India, unde a luat naștere complexa doctrină a ciclurilor cosmice (yuga). Un ciclu complet, numit
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
s-ar cuveni poate să mai adăugăm ceva: cu toate că nu mai este gândit ca un "cerc", Timpul își redobândește în aceste filozofii moderne latura înspăimîntătoare pe care o avea în concepția greacă și în cea indiană despre Eterna Reîntoarcere. Timpul, desacralizat pentru totdeauna, se arată a fi o durată precară și evanescentă, la capătul căreia se află moartea. CAPITOLUL III SACRALITATEA NATURII ȘI RELIGIA COSMICĂ Natura nu este niciodată pentru omul religios exclusiv "naturală", ci încărcată cu o valoare religioasă. Nu
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
slujea pentru meditație, precum grădinile în miniatură, la început, înainte ca învățații să facă din ele o modă, în secolul al XVII-lea, și să le transforme în "obiecte de artă". Se cuvine să remarcăm că lumea nu este niciodată desacralizată în întregime, deoarece, în Extremul Orient, ceea ce se cheamă "emoție estetică" mai păstrează, chiar și pentru învățați, o dimensiune religioasă. Exemplul grădinilor în miniatură ne arată însă cum anume și prin ce mijloace are loc desacralizarea lumii. Dacă ne imaginăm
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
și în zilele noastre acest gest exemplar.2 Nu trebuie să mai spunem că, la nivelul experienței profane a Vieții, nu găsim nimic asemănător. Pentru omul areligios, toate experiențele vitale, atât sexualitatea, cât și alimentația, munca și jocul au fost desacralizate. Cu alte cuvinte, toate aceste acte fiziologice sânt lipsite de semnificație spirituală, deci de o dimensiune cu adevărat umană. Dincolo de această semnificație religioasă pe care o dobândesc actele fiziologice ca imitație a modelelor divine, organele și funcțiile lor au fost
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
chemare la transcendență. Cu alte cuvinte, nu acceptă nici un model de umanitate în afară de condiția umană, așa cum poate fi ea descifrată în diversele situații istorice. Omul se făurește pe sine, și nu ajunge să se făurească întru totul decât în măsura în care se desacralizează și desacralizează lumea. Sacrul este prin excelență o piedică în calea libertății sale. Omul nu va deveni el însuși decât în clipa în care va fi în întregime demistificat, și nu va fi cu adevărat liber decât după ce-l va
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
transcendență. Cu alte cuvinte, nu acceptă nici un model de umanitate în afară de condiția umană, așa cum poate fi ea descifrată în diversele situații istorice. Omul se făurește pe sine, și nu ajunge să se făurească întru totul decât în măsura în care se desacralizează și desacralizează lumea. Sacrul este prin excelență o piedică în calea libertății sale. Omul nu va deveni el însuși decât în clipa în care va fi în întregime demistificat, și nu va fi cu adevărat liber decât după ce-l va fi ucis
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
-și poate aboli trecutul, fiind el însuși produsul acestuia. Omul areligios este alcătuit dintr-un șir de negări și de refuzuri, dar este obsedat în continuare de realitățile de care s-a lepădat. Ca să aibă o lume a lui, a desacralizat lumea în care trăiau strămoșii, fiind nevoit să adopte un comportament contrar celui de dinainte, dar pe care îl simte mereu, sub o formă sau alta, gata să izbucnească în adâncul ființei lui. Așa cum am mai arătat, omul areligios în
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
cosmici care pârjolesc omul. Am ceva în plus față de Dumnezeu : frica. La Judecata de Apoi trupurile noastre vor fi judecate în contumacie? Iisus a fost condamnat ca eretic. Pentru că a venit cu altă credință față de cea oficială. Sentimentul religios se desacralizează. Coboară spre spectacol. Transformarea gândirii celorlalți o pot face : religia - prin convingere, politica - prin forță. Cotropitorii se legitimează, de regulă, prin soli ai unui Dumnezeu. Cultura și credința sunt firele care ne mai țin încă agățați de noi înșine. Dumnezeu
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
imaginat că personajele cărților de povești, ar fi părăsit pentru o zi paginile și ar fi invadat străzile unui mare oraș, ai fi avut cumva în parte imaginea acestei nunți cu adevărat regale. Păcat numai, că vederea personajelor reale a desacralizat ceea ce aveam noi în închipuire, de pe când ne spunea bunicul povestea împăratului Roșu. Pe atunci vedeam cu ochii închipuirii, prinți cu bucle de aur și prințese diafane în rochii vaporoase, care de abia atingeau pământul, în trăsuri de aur, înconjurați
VINUL DE POST by Ioan MITITELU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91683_a_92810]
-
-le. Numindu-se Iovius, împăratul voia să ara-te că fiind fiul lui Jupiter domnea și conducea Imperiul, în timp ce augustul Maximian, numit Herculius era executorul. O asemenea atmosferă sacralizată nu putea să nu intre în conflict cu spiritualitatea creștină, care desacralizase orice putere umană și demitizase orice om, solicitând respectul pentru fiecare om, indiferent de națiune sau condiție socială. În anul 295, tânărul creștin Maximilian, înrolat la Theveste, în Africa, se împotrivea prestării serviciului militar refuzând sacramentum militiae și aducând pentru
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
-a fi atât de fierbinte/ Dar sunt mai singur ca-n ziua nașterii mele, morții mele." În volumul " Edenul de piatră" rămâne un dezrădăcinat, și făpturile grațioase Isus, îngerii, arhanghelii, existente și în celelalte volume apar în procesiuni dimensionate apocaliptic, desacralizând universul: "Îngerii mor,/ și cad pe acoperișuri". Poetul rămâne să tânjească după golul pur al câmpiei veșnice, iar casa pe care o tot invocă este undeva într-un "Eden de piatră", peste acoperișul căruia cad și se zdrobesc îngerii. În
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de credință, are de ispășit un păcat etern: Noi Kiros știm că viermele nu iartă:/ El șarpe doarme în gol și mușcă din Isus". Se reînvie un univers biblic, unde, ca și la Lucian Blaga, sfinții mor și universul se desacralizează. Viața devine înșelăciune și păcat, de aceea și preoții în altare acceptă păcatul: "Și preoții stăpâni din marmor întristat/ au fost privit la dulcele păcate/ ș-au plâns și râs cu ochiul vinovat". Universul balcanic ne trimite la Anton Pann
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nu ar fi produsul fanteziei lui Ulisse, ci invenția troienilor înșiși, orgoliul lor de a-și pregăti singuri înfrângerea". Fiecare poartă în sine, vrea să spună poetul, "calul gând" al prăbușirii lui, instrumentul eșecului"7. Cu alte cuvinte, Adrian Păunescu desacralizează miturile, ce rămân niște povești posibile, dezbrăcate de exemplaritate pentru condiția umană. Ni se pare că Adrian Păunescu trăiește realul, posibilul, încărcat cu universul lui de povești, mituri, tradiții și credințe atât, cât și cum convine stării lui spirituale. Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
este o reprezentare modernă, mult mai evoluată decât agora antică, decât bâlciul medieval și celebrul carnaval ca modalități de distracție populară. Dar, spre deosebire de Disneyland, spectacolele comice din cadrul carnavalului își găseau un corespondent în realitatea pe care o subminau sau o desacralizau în mod conștient. În studiul său Rabelais și lumea sa, Mihail Bahtin face o excelentă analiză a carnavalului în general, dar în special a carnavalului medieval, după cum este ilustrat de Rabelais în Gargantua și Pantagruel, referindu-se la "o a
Efectul de bumerang: eseuri despre cultura populară americană a secolul XX by Adina Ciugureanu [Corola-publishinghouse/Science/1423_a_2665]
-
de la Upanișade, miturile Antichității grecești la Kant și filosofia modernă, conferă o textură filosofică liricii lui S., în care Ovidiu Ghidirmic vede „un poet al arhetipurilor”. De asemenea, în lucrările dramatice cele mai izbutite personaje sunt extrase din mitologie, dar desacralizate prin transpunere în alt diapazon. Dumitru Micu recunoaște în imaginația și în „sprinteneala amuzantă” a paginii înrudirea cu Marin Sorescu: „Ființa lor s-a plămădit într-o măsură hotărâtoare din duhul mucalit răspândit de Pann, finul Pepelei”. Piesa Nepotul lui
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289797_a_291126]
-
de acum încolo acestui fapt arhetipal din creștinism. Personajul Crăciun, cel ostil Nașterii lui Isus Hristos, a dispărut. Peste timp a apărut din Laponia un al Moș Crăciun, unul mare, bonom și generos cu toți copiii pământului. El este Crăciunul ce desacralizează sărbătoarea, transformând-o într-un prilej de dăruire ostentativă, publicitară. Așa se întâmplă astăzi mai peste tot în lume. Sărbătorile sunt desacralizate, devenind pentru mulți dintre noi ocazii de cleveteală și destrăbălare culinară. Politicienii le vânează electoral, transformându-le în
[Corola-publishinghouse/Science/84969_a_85754]
-
Laponia un al Moș Crăciun, unul mare, bonom și generos cu toți copiii pământului. El este Crăciunul ce desacralizează sărbătoarea, transformând-o într-un prilej de dăruire ostentativă, publicitară. Așa se întâmplă astăzi mai peste tot în lume. Sărbătorile sunt desacralizate, devenind pentru mulți dintre noi ocazii de cleveteală și destrăbălare culinară. Politicienii le vânează electoral, transformându-le în prilej de sporire a popularității. Tensiunile sociale sunt astfel dezamorsate, iar conflictele sociale amânate. Comercianții speculează apetitul românului pentru cheltuieli sărbătorești, încercând
[Corola-publishinghouse/Science/84969_a_85754]
-
necunoscute. Nu există nimic irațional în ceea ce-mi spuneți. Dificultățile dumneavoastră sunt cunoscute de către medici, de către psihologi. Este vorba despre tulburări prezente în clasificările internaționale validate. Pentru a fi mai concret, suferiți de...”. A denumi tulburarea înseamnă a o desacraliza, a o dedramatiza. Acest lucru permite părăsirea sferei iraționalului, fatalității, neputinței, disperării, ignoranței, fricii pentru a face față unei probleme concrete, care poate fi combătută. Inseamnă a pune capăt tabu-ului, tăcerii, înseamnă organizarea dialogului și revenirea în universul posibilului
[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
palpabil. Am precizat deja în partea introductivă a lucrării caracteristica "socratică" a atitudinii civice caragialiene. Reperând și definind original meteahna noastră națională moftul nenea Iancu a intuit eficacitatea homeopatică a vindecării prin doze ale aceluiași virus. Și atunci parodiază, adică desacralizează, bagatelizează, reduce ludic pseudovalorile la dimensiunile derizoriului, demascându-le. Însă ceea ce sancționează parodic este întotdeauna excesul, exagerarea, deplasările necontrolate pe verticala bunului simț și a bunului gust, discrepanțele dintre aparențe și esențe. Dacă parodiile în versuri presupun o arie referențială
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
socratică, se manifesta prin acest efort pedagogic indirect, de inițiere gnoseologică și de îndreptare morală. Reperând și definind original meteahna noastră națională, moftul, nenea Iancu a intuit eficiența homeopatică a vindecării prin doze ale aceleiași bacterii. Ca urmare, parodiază, adică desacralizează, bagatelizează, reduce ludic pseudovalorile la dimensiunile derizoriului, demascându-le144. Și la Urmuz efectul corector este unul secundar, însă derivă dintr-o acută intuiție a absurdului. Literatura, știința, cultura, civilizația umană, limbajul, "autocosmosul", devin obiecte ale parodierii sale pentru că sunt mai mult
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
semnul crizei, poate fi considerată o „cultură a crizei”. Criza este, în primul rând, a omului modern. Literatura nu face decât să oglindească această stare de fapt. Ortega y Gasset, în Dezumanizarea artei, vorbește despre „criza omului în lumea modernă desacralizată”, iar trăsătura definitorie a artei „noi” sau „moderne” este dezumanizarea. Criza omului a început însă mai devreme, odată cu „moartea lui Dumnezeu” anunțată de Nietzsche. Moartea lui Dumnezeu și moartea omului (ambele metafore sugerând prăbușirea umanismului sub influența nihilismului) sunt strâns
LITERATURA ȘI JOCURILE EI O abordare hermeneutică a ideii de literatură by Elena Isai () [Corola-publishinghouse/Science/1632_a_2909]