KorAP: Find »[drukola/base=dialogic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...3 4 5 ...31 >

772 matches

Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863

de găsit în lume, ci doar în lumea ca lumen, în lumea 30 transparentă divinității. Unitatea nu e dată de "cărămida" universului, pe care filosofia modernă a renunțat s-o mai caute, pe bună dreptate. Unitatea se răsfrânge asupra lumii dialogic, adică Treimic, dar nu compozit. Comentându-l pe Sf. Dionisie Smeritul și Areopagitul, Părintele Stăniloae precizează: "Dar prin aceste distincții (cele trei ipostasuri divine, n.n.) nu se introduce, după el [Dionisie], nici compoziție în Dumnezeu. Căci Persoanele sunt unite în

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
se baza Nietzsche? El îl vedea, cum am mai atras atenția, pe omul creștin un bicisnic, lipsit de dinamism, de voința de putere, moleșit în milă. Părintele Stăniloae, dimpotrivă, accentuează dinamismul energiilor divine lucrătoare în om, căci omul este ființă dialogică, nu monologică, așa cum apare supraomul, un geniu izolat în singularitatea lui superbă, imagine la care, altminteri, postmodernii s-au văzut nevoiți să renunțe. Omul este ființa aruncată în timp. Aceasta-i condiția lui de la păcat încoace. Temporalitatea este dimensiunea esențială

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
un geniu izolat în singularitatea lui superbă, imagine la care, altminteri, postmodernii s-au văzut nevoiți să renunțe. Omul este ființa aruncată în timp. Aceasta-i condiția lui de la păcat încoace. Temporalitatea este dimensiunea esențială a condiției umane. Ca ființă dialogică, însă, omul își întoarce privirea spre simultaneitatea dinamică a Treimii, anulând și dimensiunea spațiului ca distanță. Timpul, cum a intuit gândirea mitică (v. mitul lui Narcis și al nefericitei Echo) și cum au constatat filosofii și psihologii, nu-i decât

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
constatat filosofii și psihologii, nu-i decât durere, suferință, pe când spațiul este "euforic". Scindate, însă, unul de altul, angoasa-timp se deghizează în depărtare ca spațiu. Timpul învins se întoarce spre veșnicie, iar distanța devine apropiere. Omul se arată ca ființă dialogică, atunci. Profunzimea și frumusețea gândirii Părintelui Stăniloae despre timp a fost sesizată întâia oară de către Daniel Nesser, în 1986, într-o carte tipărită la Roma. Tentația teologilor și a filosofilor a fost să interpreteze aruncarea în timp a omului ca

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
eminescian, altceva decât pura voință schopenhaueriană, manifestată ca orbeție a instinctului. Pașii copilului către mamă și ai omului către Dumnezeu nu se fac de la sine, ci prin iubire, prin har, prin Duhul care coboară. De aceea, mișcarea spre eternitate e dialogică, pe când cea către moarte, către nimic, e monologică, disperare. Părintele Stăniloae descrie eternitatea ca "plan", ceea ce presupune că sensul mișcării în timp adaugă, cum spuneam, dimensiunea spațiului, străbaterea lui însemnând dispariția depărtării și atingerea categoriei aproapelui, sesizată de Edgar Papu

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
și al brațului. Libertatea devine responsabilitate, privită de Părintele Stăniloae ca un nou "ascetism", "generalizat și obligatoriu", cam într-o accepție apropiată de a eticii weberiene protestante a muncii. Munca nu este un scop în sine, căci finalitatea ei este dialogică, sobornicească. Iar sobornicitatea lumii implică nu numai dialogul om-Dumnezeu, ci și om-om și, mai departe, om-natură. În această triplă ecuație dialogică, omul întoarce darurile lui Dumnezeu. Crucea e simbolul darurilor jertfelnice: de la mișcarea pe orizontală (interumană) la cea verticală

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
de a eticii weberiene protestante a muncii. Munca nu este un scop în sine, căci finalitatea ei este dialogică, sobornicească. Iar sobornicitatea lumii implică nu numai dialogul om-Dumnezeu, ci și om-om și, mai departe, om-natură. În această triplă ecuație dialogică, omul întoarce darurile lui Dumnezeu. Crucea e simbolul darurilor jertfelnice: de la mișcarea pe orizontală (interumană) la cea verticală (ca jertfă cu fața spre Dumnezeu). Ne aflăm în lumea-lumen, cea a transparenței, zămislită de personalizarea lumii, ceea ce presupune că omul poate

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
spus, cum poate haosmosul să devină cosmos? Răspunsul e: prin curmarea crizei sacrificiale, care înseamnă întoarcerea cu fața spre Creator, iar nu spre diavol. Or, numai raționalismul justiției, rupt de actul sacrificial hristic, nu e suficient pentru a reîntrona comuniunea dialogică în lume. "Sacrificiul atrage atenția René Girard a fost întotdeauna ca o mediere între un sacrificator și o <<divinitate>>"67. Rațiunile lui rămân, însă, ascunse, căci sunt deasupra oricărei rațiuni, încât modernilor sacrificiul le apare ca absurd și, firește, inuman

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
rezolvă o profundă criză sacrificială prin victima ispășitoare, care este Ana, respectiv Mira din drama lui Blaga, făcând posibilă creația de cultură și civilizație. Ana frânge violența telurică, irațională, malefică, dărâmătoare de ziduri, curmă discordia dintre meșteri și restabilește unitatea dialogică a comunității. În mit, însă, există puternice reminiscențe precreștine, suprapuse, palimpsestic peste un context creștin. Violența malefică este contracarată și învinsă de violența benefică fondatoare, aducătoare de pace și creație. Aceasta e și calea nașterii zeilor și a religiilor la

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă"68. Săptămâna patimilor, moartea și învierea Mântuitorului readuc ritualic, în fiecare an, sacrificiul real, refăcând dialogic unitatea comunităților umane întru iubire, unitate veșnic amenințată de pornirile violenței malefice care ne însoțește existența ca parte a diavolului. Raționalizarea crizei sacrificiale în societățile moderne, cu începuturi încă din vechime, este dezvoltarea paralelă a sistemului judiciar, care derivă din

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
marea "revelație" a lui Rousseau, de un optimism debordant, căci pacea socială devenea abordabilă exclusiv judiciar, prin refacerea "contractului" încălcat de starea socială deținătoare a puterii în stat. Gândirea umană devenea și mai incapabilă să repereze esența religioasă a unității dialogice a lumii. În secolul Luminilor, efectul n-a întârziat să apară, căci ignorarea raționalistă a riturilor fondatoare readuce violența, adâncind criza sacrificială. Ca eveniment istoric, ea s-a numit Marea Revoluție Franceză, aducătoare de teroare și de ghilotină, ca șir

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
dezvolta trei tipuri de violență, dincolo de cea privată și de clan: violența de clasă, raționalizată de marxism și de utopiile aferente; violența între națiunile Europei și violența colonială, globalizantă. Fiecare a conceptualizat un anume tip de antropocentrism deviant de la antropocentrismul dialogic creștin, ca ocultare a libertății după fire a omului. Numele celor trei forme deviante în ideologii au fost: proletcentrism (care a dus la revoluțiile proletare), etnocentrism (generator de războaie devastatoare între marile națiuni europene) și occidentalocentrism cu tendințe spre globalocentrism

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
a acesteia"92. Frază mustind de echivoc, de îndată ce părăsim sistemul de referință ateist și descoperim, în teologia Părintelui Stăniloae, subiectivitatea personalistă (nerepresivă), izvorând din Dumnezeul personal în Treime, ceea ce nu contrazice Dasein-ul heideggerian, ci îi dă suportul ontologic al unității dialogice a lumii ca lumen, sprijin care trimite, în definitiv, la ontologia fundamentală de după Kehre, când Heidegger însuși va sfârși prin a afirma, în ultimul său interviu, că "Numai un Dumnezeu ne mai poate salva". Nu încape îndoială, metafizica și teologia

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
visurile și gândirile noastre cu ale lor... În ele trăiește Archaeus... Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele..." În poveste e unitate dialogică a lumii, cum ar spune Părintele Stăniloae. De aceea, povestea e cea mai aproape de credință, de iubirea aproapelui, căci trăim deopotrivă în noi și în alții. Rămâne o enigmă de ce se încăpățânează postmoderniștii să nege adevărul din artă, deci, implicit

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
celor rapaci. Cu cât vor fi mai mulți egoiști, cu atât ei vor căuta să se anihileze reciproc, străduindu-se să respecte niște convenții numite legi. Astfel, se poate ajunge la statul de drept, cu înfrângerea tendințelor oligarhice. Dar comuniunea dialogică a lumii nu-i posibilă decât într-o lume în care Dumnezeu n-a fost condamnat la moarte. De aceea, în istoria Europei, singura "revoluție" reușită a fost cea creștină, în care biruitorii nu mai oprimă. Revoluțiile ca rotiri oarbe

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
că între democrație și naționalism, argumenta Ralea, nu este nici o antinomie posibilă, dar naționalismul este o invenție a democrației"150. Cu precizarea, totuși, că e vorba de o "antinomie împăcată". Naționalul este "secundarul" care particularizează în raport cu umanitatea și dă coerență dialogică în comunitățile locale. Așadar, mișcările naționale postcomuniste, în măsura în care nu degenerează în ideologii șovine, revendicând drept de existență unor popoare oprimate în imperiu, "nu sunt manifestări anacronice, ci mai curând semne propriu-zis moderne. Ele nu reprezintă reminiscența unui trecut pe cale de

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
naturali ai Europei. Părerea mea e că responsabilii actuali ai construcției europene nu sunt suficient de lucizi pentru ceea ce vor să facă, deoarece Europa unui asemenea grandios proiect există deja, iar proiectul nu poate avea altă menire decât să armonizeze dialogic interesele economice, politice și de creație culturală ale națiunilor care o compun. Or, tot ce a năpăstuit până azi națiunile Europei a venit din trădarea creștinismului ei, care înseamnă comunitate dialogică, înainte de a fi "ontologică", așa cum a arătat cu luciditate

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
proiectul nu poate avea altă menire decât să armonizeze dialogic interesele economice, politice și de creație culturală ale națiunilor care o compun. Or, tot ce a năpăstuit până azi națiunile Europei a venit din trădarea creștinismului ei, care înseamnă comunitate dialogică, înainte de a fi "ontologică", așa cum a arătat cu luciditate teologală Părintele Stăniloae. Straniu e că tocmai acest fundament dialogic creștin este ocultat de arhitecții Noii Europe și asta s-a văzut clar din proiectul definitivat al Constituției Europene, când recunoașterea

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
care o compun. Or, tot ce a năpăstuit până azi națiunile Europei a venit din trădarea creștinismului ei, care înseamnă comunitate dialogică, înainte de a fi "ontologică", așa cum a arătat cu luciditate teologală Părintele Stăniloae. Straniu e că tocmai acest fundament dialogic creștin este ocultat de arhitecții Noii Europe și asta s-a văzut clar din proiectul definitivat al Constituției Europene, când recunoașterea temeliei creștine a Uniunii a fost eliminată, la insistențele Franței 164, în pofida insistențelor Poloniei. Prin aceasta, Suveranul Pontif Papa

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
din zona de transparență și optând, politic și ideologic, doar pentru una dintre părți. Rorty se iluzionează, astfel, că părăsește postmodernismul politic al corecturilor, când, în realitate, îl confirmă, dat fiind că acesta nu este un neutralism nici ontologic, nici dialogic. Rorty îl vede pe Heidegger ca adversar al romanului, al povestirii, deci al democrației, deși avea un mare talent dramatic, precum Nietzsche. Dar a încercat să-l discrediteze pe autorul lui Zarathustra ca pe ultimul dintre metafizicieni. Iluzia lui ar

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
se întemeieze"193. Numai că o lume care nu se întemeiază în transparența energiilor divine, nu durează, căzând pradă entropiei. După un ocol atât de specios, chiar și Rorty se apropie de sănătosul organicism eminescian și de lumea ca unitate dialogică din teologia Părintelui Stăniloae. Spre deosebire de acestea, însă, sublimul postmodernist al lui Lyotard este anemic și teoretic, deci utopic, fiind lipsit de realismul transcendenței creștine. Acești gânditori, saturați de raționamente, au rămas cu prejudecata că Dumnezeu se vrea divinizat, iar postmodernii

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
submineze și să distrugă cuceririle benefice ale modernizării. Consecințele negative paramoderniste s-ar datora tendințelor de autonomizare, până la autarhie, a celor trei elemente constitutive ale modernității: industrializarea, democrația, națiunea.( Teză susținută și de Alain Touraine). Altfel spus, ratarea unității lor dialogice. Orice tentativă de neglijare a uneia dintre părțile triadei duce la efecte paramoderniste. Democrațiile au produs, prin recul, fie autoritarism și dictatură, ca în Germania lui Hitler, fie autoritarism slab, anarhie și birocrație. Autarhia industrializării a produs demențiala cursă a

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
cale. Modernismul a fost acuzat de obsesia unui viitor nerealizat ("proiect neîncheiat"), pe când pseudotransmodernismul zerzanian întrevede viitorul printr-o întoarcere în precivilizație, utopică recuperare a unui presupus stat edenic nepervertit de civilizația cuvântului. Ideologul american caracterizează esența modernității ca fiind dialogică, pe când el crede într-un holism de tip monologic, preistoric, nu postistoric ("o singură viziune"). Antimodernismul lui Zerzan implică "negația tuturor simbolurilor, a limbilor și culturilor", într-o eshatologie hiperfundamentalistă, care a și fost apropiată de cea a talibanilor, care

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
Iată de ce poate gândirea teologică a Părintelui Stăniloae asupra spațiului și timpului (abordată într-un capitol anterior) e cu mult mai apropiată de exigențele paradigmei transmoderniste. Ca și Părintele Stăniloae, Eugen Rosenstock-Huessy merge spre o "spiritualizare" a timpului, introducând dimensiunea dialogică, menită să "ecologizeze" epocile și formele istorice, dintr-un unghi "holistic", integrator, în convergență oarecum cu Noul Ierusalim al lui Blacke, în care nu raționalitatea modernă primează, acesteia rămânându-i rolul de slujbașă a timpului-gând, spiritualizat, venind la interferența sufletului

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
spre trecut și cu altul (spiritul), îndreptat spre viitor, din tensiunea cărora rezultă "sinteza" transmodernistă a omului complet. Teoreticienii transmodernismului occidental cred că e nevoie de o depășire a oricărei logici, deoarece orice logică este monologică, pe când ființa transmodernă e dialogică. Disocierea este vădit exagerată, fiindcă există logici care transcend monologicul, precum "logica lui Hermes" (Noica) sau logica lui Ștefan Lupașcu. E drept că Descartes a trebuit să introducă în fața logicii îndoiala metodică, dar Descartes încă nu avea cum ieși din

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]