341 matches
-
graecum". Această lucrare considerabilă, de un milion și jumătate de cuvinte, cuprinde de intrări conducând spre date istorice, biografice și lexicografice. Intrările sunt clasate potrivit unui sistem în același timp alfabetic și fonetic: diftongii sunt clasați după vocalele simple. Astfel diftongul "αι" / , din greaca veche, este clasat după "ε" ("epsilon"). Iar "ω" ("omega") vine după "ο" ("omicron"), ceea ce nu corespunde cu clasamentul grecesc clasic. Este o compilație de compilații, care utilizează biografii, bibliografii și alte informații despre scriitori păgâni și creștini
Suda (enciclopedie) () [Corola-website/Science/332928_a_334257]
-
limba română acest sunet nu există ca fonem de sine stătător, dar, pentru că la vocalele deschise caracterul anterior/posterior este relativ neimportant, el se poate aproxima cu vocala deschisă centrală nerotunjită (notată în scris cu litera A), mai ales în cadrul diftongului din cuvinte precum "soare".
Vocală deschisă posterioară nerotunjită () [Corola-website/Science/307511_a_308840]
-
pronunțarea mai devreme a unui sunet dintr-un cuvânt. Propagarea este pronunțarea încă o dată a unui sunet dintr-un cuvânt. În limba română se propagă nazalitatea ("m" sau "n") Sinereza este reunirea a doua vocale aflate în hiat într-un diftong prin transformarea uneia dintre vocale în semivocala. Se pierde o silaba dintr-un cuvânt. Abrevieri: Lat. - Latină ; rom. - Română , fr. - Franceză , tc.- turcă , bg.- bulgară, magh.- maghiară , sl. -slavă.
Schimbare fonetică () [Corola-website/Science/322592_a_323921]
-
"Vocale". "Diftongi". Nota: Analiză din Cornel Lupea- "Racovița, Monografia unei străvechi așezări sibiene", 1995 "Consoane". "Paletizarea consoanelor". Nota: Analiză din Cornel Lupea- "Racovița, Monografia unei străvechi așezări sibiene", 1995 "Substantivul": vocala e din finalul unor substantive trece în ă, apărând forme ca
Graiul comunei Racovița () [Corola-website/Science/309771_a_311100]
-
limbi romanice. Printre altele, timpurile supracompuse, atât de mult folosite în Ardeal. Formele verbale folosite în subordonata condițională introdusă prin conjuncția "si" sunt întocmai ca în limba română. De exemplu: Din punct de vedere fonetic, există câteva caracteristici. Cei doi diftongi ori diasisteme din limba română se găsesc și în valonă. De exemplu, 'moarte, poartă, coardă' se fac în valonă: 'moirt', 'poite', 'coide' (pronunțate: "moar, poat, coad" sau "muer, puet, cued"). De asemenea, 'pourcea', 'bea' se pronunță în vestul Valoniei la
Limba valonă () [Corola-website/Science/296533_a_297862]
-
din latina clasică cu un sistem „vocale semideschise vs. vocale semiînchise”. Astfel, ĕ scurt devine [ɛ] semideschis, ē lung > [e] semiînchis scurt, ŏ scurt > [ɔ] semideschis, iar ō lung > [o] semiînchis. Unele vocale scurte cad: > > franceza modernă "chaud" „cald”. Unii diftongi se reduc: > > fr. mod. "or" „aur”. Apare consoana [v]: (pronunțat în latina clasică [wiwere]) > [vivere] „a trăi”. Consoana [s] (surdă) intervocalică se sonorizează, apărând astfel consoana [z]: [rosa] > [roza]. Apar și consoanele africate, de exemplu [k] înaintea lui [e] și
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
inscripții. Astfel este evoluția grupurilor consonantice [pt] și [ps], care s-au confundat cu [kt], respectiv [ks], apoi au evoluat în [xt], [xs], iar ulterior în [i̯t], [i̯s] ([i̯] fiind al doilea element al unui diftong). Exemplu: > [kaxtivus] > franceza veche "chaitif" > fr. mod. "chétif" „plăpând, firav”, > *[kaxsa] > fr. mod. "caisse" „ladă”. Vocala [y] exista în limba galilor și s-ar putea ca franceza să o fi moștenit din aceasta, ca și limba bretonă, cea occitană și
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
kutymə]. În schimb, față de corespondența actuală între scriere și pronunțare, s-ul desinență a pluralului era pronunțat. Sistemul vocalic era mult mai bogat decât cel al francezei moderne. La începutul perioadei, el cuprindea 9 vocale orale, 5 vocale nazale, 11 diftongi orali (toți descendenți), 5 diftongi nazali și 3 triftongi. Vocala [ə] transcrisă e se pronunța și în situațiile în care astăzi nu se pronunță. Vocalele nazale s-au format înaintea consoanelor nazale [n] și [m], acestea din urmă fiind și
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
actuală între scriere și pronunțare, s-ul desinență a pluralului era pronunțat. Sistemul vocalic era mult mai bogat decât cel al francezei moderne. La începutul perioadei, el cuprindea 9 vocale orale, 5 vocale nazale, 11 diftongi orali (toți descendenți), 5 diftongi nazali și 3 triftongi. Vocala [ə] transcrisă e se pronunța și în situațiile în care astăzi nu se pronunță. Vocalele nazale s-au format înaintea consoanelor nazale [n] și [m], acestea din urmă fiind și ele articulate, spre deosebire de pronunțarea modernă
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
fiind și ele articulate, spre deosebire de pronunțarea modernă: "bon" [bõn], "bonne" [bõnə] „bun, bună”; "mont" [mõnt] „munte”. Exista o singură semiconsoană, [j], provenită din [k] sau [ɡ] intervocalic: > "paiier" > fr. mod. "payer" „a plăti”. Deja în secolul al XII-lea, majoritatea diftongilor devin ascendenți prin deplasarea accentului de pe primul element pe al doilea, după care primul element devine semiconsoană, iar al doilea - vocală silabică. De exemplu, evoluția cuvântului "toile" (scris astfel și astăzi) „pânză” este [toi̯lə] (începutul perioadei francezei vechi
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
același fenomen, și [i] evoluează în [j] în aceeași situație: "pied" [pie̯] > [pje] „laba piciorului”. Tot deplasarea de accent afectează și triftongii: "eaue" [ɛa̯u̯ə] > [ɛ̯au̯ə] > fr. mod. "eau" [o] „apă”. Unii diftongi se reduc la o vocală simplă, de exemplu [ai̯] > [ɛ]. Tot în cursul secolului al XII-lea evoluează și unele consoane. [kʷ] / [k] și [gʷ] / [g] se reduc la [k], respectiv [g]: [kʷarre] > [karre] > fr. mod. "carré" [kare] „pătrat
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
franceză al englezului John Palsgrave, dedicat lui Henric al VIII-lea al Angliei și prințesei Maria, fiica acestuia (1530); tratatul de gramatică al lui Louis Meigret (1550). Principala schimbare în fonetismul francezei medii față de cel al francezei vechi este reducerea diftongilor și a triftongilor la câte o vocală. Structura gramaticală se simplifică prin dispariția totală a declinării, ceea ce favorizează stabilizarea topicii propoziției în structura subiect + predicat + complement, și relativa regularizare a conjugării. Dispariția din pronunțare a mai multor desinențe personale duce
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
ei. Se confruntă partizanii redării cât mai fidele a pronunțării, ca de exemplu Louis Meigret, cu tradiționaliștii precum Robert Estienne, care țin la păstrarea grafiilor încetățenite în Evul Mediu, ce nu mai corespund pronunțării, de exemplu redarea vocalelor provenite din diftongi și triftongi. Totodată, ei preconizează oglindirea originii latinești sau grecești a cuvintelor, prin litere care nu se pronunță sau care corespund unor sunete redate și de altă literă (vezi Ortografia limbii franceze, În epoca Renașterii). Încă nu se ajunge la
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
iar în secolul următor se reintroduc în limba standard, de data aceasta sub influența grafiei, în afară de r-ul terminației de infinitiv -er. Nu se pronunță nici é-urile și e-urile în silabă neaccentuată: "désir" [dzir] „dorință”, "secret" [skrɛ] „secret”. Fostul diftong transcris oi se pronunță [wɛ] ("boire" [bwɛr] „a bea”) sau [we] ("roi" [rwe] „rege”) în pronunțarea aristocratică, dar deja [wa] în cea populară ([bwar], [rwa]). Vocala [ə] se mai menține în vorbirea populară în situațiile în care astăzi cade, dar
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
de exemplu runa pentru vocala "u" mai era folosită și pentru vocalele "o", "ø" și "y", iar runa pentru "i" era folosită și pentru "e". O schimbare care a separat dialectele estic și vestic al scandinavei vechi a fost modificarea diftongului "æi" ("ei" în scandinava veche de vest) în monoftongul "e"; de exemplu "stæin" a devenit "sten". Aceasta se observă în inscripțiile runice unde în vechime se citea "stain" iar mai târziu a devenit "stin". De asemenea, s-a produs o
Limba daneză () [Corola-website/Science/296646_a_297975]
-
stain" iar mai târziu a devenit "stin". De asemenea, s-a produs o schimbare din "au" în "ø" (ca în "dauðr" devenit "døðr"). Această schimbare este materializată în inscripțiile runice ca și o schimbare de la "tauțr" la "tuțr". În plus diftongul "øy" ("ey" în dialectul vestic) s-a schimbat în "ø". În secolul al XII-lea dialectul Danemarcei a început să difere de cel al Suediei. Modificările limbii s-au răspândit în mod inegal în Danemarca ceea ce a creat o serie
Limba daneză () [Corola-website/Science/296646_a_297975]
-
de limite dialectale, sau izoglose, variind din Zeelanda din sud până în Norrland, Österbotten și zona nord-estică a Finlandei în nord. O schimbare timpurie care a dus la separarea danezei runice de celelalte dialectele ale nordicii vechi estice a fost transformarea diftongului "æi" în monoftongul "é", cum de exemplu "stæinn" a devenit "sténn" „piatră”. Acest fapt se observă și pe inscripțiile runice, unde forma veche "stain" a fost înlocuită de "stin". De asemenea a survenit o schimbare a diftongului "au", ca de
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
a fost transformarea diftongului "æi" în monoftongul "é", cum de exemplu "stæinn" a devenit "sténn" „piatră”. Acest fapt se observă și pe inscripțiile runice, unde forma veche "stain" a fost înlocuită de "stin". De asemenea a survenit o schimbare a diftongului "au", ca de exemplu din cuvântul "dauðr", devenind "ø", ca în "døðr" „mort”. Această schimbare a fost marcată pe rune prin schimbarea de la "tauțr" la "tuțr". Mai mult, diftongul "øy" a devenit o vocală lungă închisă, "ø", după cum se reflectă
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
fost înlocuită de "stin". De asemenea a survenit o schimbare a diftongului "au", ca de exemplu din cuvântul "dauðr", devenind "ø", ca în "døðr" „mort”. Această schimbare a fost marcată pe rune prin schimbarea de la "tauțr" la "tuțr". Mai mult, diftongul "øy" a devenit o vocală lungă închisă, "ø", după cum se reflectă în cuvântul din nordica veche pentru „insulă”. Spre sfârșitul perioadei, aceste inovații deja afectaseră și majoritatea zonelor vorbitoare de suedeză runică, exceptând unele dialecte vorbite în nordul și estul
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
devenit o vocală lungă închisă, "ø", după cum se reflectă în cuvântul din nordica veche pentru „insulă”. Spre sfârșitul perioadei, aceste inovații deja afectaseră și majoritatea zonelor vorbitoare de suedeză runică, exceptând unele dialecte vorbite în nordul și estul Mälardalen unde diftongii încă s-au păstrat în părțile izolate. Denumirea de suedeză veche ("fornsvenska") este dată suedezei vorbite în perioada medievală. De obicei începutul perioadei acestei limbi este considerat a fi în jurul anului 1225, deoarece se crede că atunci a fost alcătuită
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
fricative; limbile proto-indo-europene (PIE) au avut doar una singură, /s/. Cea mai importantă dezvoltare vocalică este contopirea (în majoritatea cazurilor) a vocalelor lungi și scurte /a/ și /o/, creându-se /a/ și /ō/ lung. Asta a afectat, de asemenea, și diftongii, astfel în limbile PIE /ai/ și /oi/ au fost unite în /ai/, iar /au/ și /ou/ au fost unite în /au/. /ei/ din limbile PIE a devenit /ī/ lung. / ē/ lung din limbile PIE s-a transformat într-o vocală
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
iar apoi împărțite în vocale și consoane. Sunt recapitulate cele 10 cifre arabe. Următoarele lecții ale primei părți (11-23) se refereau la grupuri de litere cu rol special în formarea silabelor și pronunțare: consoane „nedespărțibile”, "i" și "u" semivocalice în diftongi și triftongi, grupurile "ce - ci - ge - gi". Partea a doua era intitulată „Cuvinte de mai multe silabe și propuseciuni” și cuprindea inițial 18 lecții (numărul acestora a crescut în edițiile de mai târziu). În cadrul lor erau învățate alte grupuri de
Metodă nouă de scriere și cetire () [Corola-website/Science/333976_a_335305]
-
le Roi Poète", (am fost atât de nefericit, sub numele de Arouet pe care am au luat o altă, în primul rând, astfel încât să înceteze să fie confundat cu poetul Roi.) Aceasta se referă probabil la Adenes le Roi, iar diftongul "oi" a fost apoi pronunțat la fel ca "ouai" moderne, astfel încât asemănarea cu "Arouet "este clar, si, astfel, s-ar putea să fi fost o parte din raționamentul sau. Într-adevăr, Voltaire este cunoscut, de asemenea, s-au utilizat cel
Voltaire () [Corola-website/Science/296879_a_298208]
-
a, i, u. Fără diacritice aceste vocale sunt pronunțate scurt, iar cu tremă, lung (ä, ï, ü). În combinație cu consoane uvulare (q, q', qh, x) are loc o mutație fonetică în pronunția vocalelor i și u ( → , → ). Aimara nu are diftongi, iar două semivocale (w și y). Limba aimara are 26 de foneme consonantice (două dintre ele fiind semivocalele și ). Oclusivele sunt grupate în trei perechi: oclusive surde, oclusive aspirate și oclusive glotalizate. Limba aimara are o ortografie fonemică și folosește
Limba aimara () [Corola-website/Science/325813_a_327142]
-
combinații de sunete. Diviziunea unei silabe japoneze în more se vede în scris prin faptul că pe lângă silabele formate dintr-o singură vocală sau dintr-o consoană plus vocală, și partea a doua a unei vocale lungi sau a unui diftong și sunetul silabic final "n" și sunetul geminat reprezentat prin っ sau ッ (sunete care dublează consonanta anterioară). "Kana" se împart în hiragana și katakana. au fost inventate în secolul al IX-lea, fiind folosite la început mai ales de către
Scrierea japoneză () [Corola-website/Science/317299_a_318628]