433 matches
-
care am numi-o totală și pe care doar câțiva au știut s-o dobândească în proza europeană modernă, fiecare cu originalitatea sa. Un Th. Mann. Și mai aproape de lumea lui Rebreanu, polonezul Reymont (în Țăranii), dar fără înțelegerea inovației dostoievskiene" (p. 122-123). Un paradox, ce va suscita cu siguranță comentarii printre confrați, emite Theodor Codreanu cu privire la Sadoveanu: "...singurul scriitor român care s-a apropiat cu adevărat de esența proustianismului a fost Sadoveanu tocmai prin neaderența sa la experiența proustiană" (p.
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
școlărească și unică pe deasupra în abordarea unui material. Dacă "epilepsia [alături de mila creștină]... stă la baza lumii" lui Dostoievski, iar "tot ce a realizat Dostoievski e biruință asupra maladiei", "Creangă a răspuns aceleiași boli cu umorul său inegalabil". "Legea oglinzii dostoievskiene nu e de ordin temporal, ca la Proust, ci spațial, cum a sesizat Mihail Bahtin. Dedublarea este cea dintâi consecință a viziunii spațiale a universului. Proiecția în ceilalți este ușor discernabilă la toți eroii dostoievskieni. O proiecție complementară răsturnată". Există
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
umorul său inegalabil". "Legea oglinzii dostoievskiene nu e de ordin temporal, ca la Proust, ci spațial, cum a sesizat Mihail Bahtin. Dedublarea este cea dintâi consecință a viziunii spațiale a universului. Proiecția în ceilalți este ușor discernabilă la toți eroii dostoievskieni. O proiecție complementară răsturnată". Există la Codreanu o obsesia a perfecțiunii, a geniului, care trebuie să fie nebun, a sărăciei "care-l silește să-și vândă trupul", a catharsis-ului, ce "nu te eliberează de pasiuni, ci te încarcă de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
paginile cărții. Deformația ființei atinge apogeul. Dostoievski a intuit printre primii că omul se îndreaptă către boală și haos. Iată de ce în secolul nostru el a devenit cel mai actual artist al veacului trecut. Eu nu văd misticul în eroii dostoievskieni, ci o realitate psihică halucinantă..." Și cât de mult îl încântă Proust cu al său roman În căutarea timpului pierdut! Voi merge însă mai departe și nu voi vedea în aceasta... o simplă metodă, aceea a introspecției, ci însăși esența
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
lăsat și eu furat de spectacolul ei spumos, Încîntător la toate nivelele: al scriiturii vii, agile, spirituale ca puține altele, al perspectivei ucigător-ironice, prin care sunt căutate și surprinse personajele, relațiile dintre ele, fondul lor uman demonizat, umil, inocent, cumva dostoievskian, cel al Înglodării În patimi și păcate mărunte, dar deopotrivă și cel al dorințelor grandioase dar inocente de Înălțare, de izbăvire prin politică, prin afaceri (adică prin bani, cît mai mulți bani), prin credință. E vorba În fond de o
Christina Domestica şi vînătorii de suflete by Petre Cimpoieşu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1372_a_2701]
-
integrat socialmente pozițiilor de stânga. Într-o carte târzie, Hârca piratului. Peisaje dunărene (1957), dincolo de comentarii și epicizări mediocre, dialoguri imaginare, tonul vag festivist, răzbat imagini pregnante ale reporterului de altădată: Delta mirifică - o Amazonia locală - sau haloul fantastic al dostoievskianului Igor Radomirski, ultimul „vrăjitor” de albine de la Isaccea. O figură a secolului al XX-lea, „însuși reporterul” (Geo Bogza), B.-F. rămâne egalul marilor jurnaliști ai lumii moderne. SCRIERI: Cinci zile printre leproși, pref. D-rul Ygrec, București, [1929]; Orașul măcelului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285887_a_287216]
-
Fapt care nu atenuează sentimentul eșecului, dar care purifică orice criză teribilă, delirantă, extazică a adevărului. Contemplate acum, vidul și esențialul nu mai dor; prin conștiința eșecului, disperarea e complementară melancoliei. În tinerețe, era complementară doar plictisului, anxietății și extazului. Dostoievskian, Cioran nota în aceeași scrisoare către Eliade: „Îmi e imposibil, dragă Mircea, să scriu despre un gânditor pe care-l iubesc, despre o carte citită, despre o întâmplare trăită. Toate nu ajută la nimic. Gândirea trebuie să fie o goană
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lui Cioran bănuiala mistificării?! Or, autenticitatea acestei naturi poate fi demonstrată prin invocarea unor „cazuri” similare și nu este vorba de situații care să-l fi inspirat livresc. Nu de influențe e vorba aici. Iată-l, astfel, pe Kirillov, personajul dostoievskian din Demonii. Iubește copiii, iubește viața, își îngrijește serios sănătatea, face gimnastică, folosește chiar și o minge în acest sens, cumpărată de la Hamburg Ă aruncând-o și prinzând-o, crede că își întărește șira spinării Ă, dar toate acestea nu
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Mediteranei se poate uita existența. // Eu am ajuns la limitele inutilității” (20 februarie 1940 Ă 562). Era aceasta o perioadă în care din inutilitate se nășteau voluptăți secrete ce nu lăsau în urmă zgura amărăciunii. Cât despre soluția muncii, soluție dostoievskiană, este și ea eroina unei odisei, cu gradul ei de spectaculozitate. Îi scrie lui Aurel Cioran, în 1968: „Am fost zece zile la țară unde am lucrat pământul. Nu mai cred decât în munca fizică, cu brațele. Întoarcerea la origini
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
după momentul vitalist al tinereții, Cioran trăiește cu sentimentul acut că nimic nu angajează la modul absolut, căci totul e aparență. Așadar, despre umor la Cioran? Cum să nu fie posibil când, pentru Cioran, umorul e o dominantă a spiritului dostoievskian. Citim: „Din câte știu, nu s-a subliniat îndeajuns importanța sinuciderii la Dostoievski. Totuși, după umor, e aspectul care m-a frapat la el cel mai mult” (II, 114). Așadar, sinucidere și umor la Dostoievski. Cât despre Cioran, nu va
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
chiar spunând în continuare: „Fenomen neromânesc. Așa se face că șeful G. de F. era slav. Un soi de Hatman” (idem), Cioran încearcă parcă să-și salveze neamul de o astfel de tară. Oricum, își plasează tinerețea sub semnul demonilor dostoievskieni, chit că aceia erau de stânga. Finalmente, condamnând decis Garda de Fier, Cioran se neagă pe sine din momentul acela, al identificării cu o cauză, cu o credință, cu un țel. Cum i-e teamă că la originile creștinismului s-
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
adevăr, la îndemâna oricui, dar prin asumarea unor probe penibile, socialmente compromițătoare, deci extrem de dificile pentru ireductibila vanitate și cupiditate omenească. Sfidarea și scandalul ca moduri dinamitante de manifestare sau provocare a carității sunt, cum știe toată lumea, elementele cele mai caracteristic dostoievskiene. De aici, adică din așa-numitele „situații-limită” ale lumii dostoievskiene, s-a scos părerea că e o lume de cazuri anormale, plină numai de psihopați, o lume a dezaxării. Acestei nerozii i se opune alta, în fond foarte apropiată, care
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
compromițătoare, deci extrem de dificile pentru ireductibila vanitate și cupiditate omenească. Sfidarea și scandalul ca moduri dinamitante de manifestare sau provocare a carității sunt, cum știe toată lumea, elementele cele mai caracteristic dostoievskiene. De aici, adică din așa-numitele „situații-limită” ale lumii dostoievskiene, s-a scos părerea că e o lume de cazuri anormale, plină numai de psihopați, o lume a dezaxării. Acestei nerozii i se opune alta, în fond foarte apropiată, care laudă la Dostoievski „misticismul”, „viziunea abisală” și celelalte exutorii mântuitoare
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
îndeosebi eseul Dostoievski. Alcătuit din patru secvențe, eseul este o explorare în tot atâtea trepte a universului unuia dintre scriitorii fundamentali ai umanității, a cărui operă constituie reperul central al sintezelor ulterioare elaborate de critic. P. investighează minuțios relațiile personajului dostoievskian cu lumea (Măreția și mizeria omului), raporturile dintre diferitele categorii de eroi (Măștile lui Thersit), poziția personajului dostoievskian față de valorile etice (Hagiografia unui mare păcătos) și „factura” operei (Vocația tragicului), specificul creației dostoievskiene, considerată „prin excelență dramatică”. Analizele, desfășurate sub
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288788_a_290117]
-
dintre scriitorii fundamentali ai umanității, a cărui operă constituie reperul central al sintezelor ulterioare elaborate de critic. P. investighează minuțios relațiile personajului dostoievskian cu lumea (Măreția și mizeria omului), raporturile dintre diferitele categorii de eroi (Măștile lui Thersit), poziția personajului dostoievskian față de valorile etice (Hagiografia unui mare păcătos) și „factura” operei (Vocația tragicului), specificul creației dostoievskiene, considerată „prin excelență dramatică”. Analizele, desfășurate sub semnul dublu al integrării într-un câmp de idei specific și al adecvării permanente la text, se disting
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288788_a_290117]
-
de critic. P. investighează minuțios relațiile personajului dostoievskian cu lumea (Măreția și mizeria omului), raporturile dintre diferitele categorii de eroi (Măștile lui Thersit), poziția personajului dostoievskian față de valorile etice (Hagiografia unui mare păcătos) și „factura” operei (Vocația tragicului), specificul creației dostoievskiene, considerată „prin excelență dramatică”. Analizele, desfășurate sub semnul dublu al integrării într-un câmp de idei specific și al adecvării permanente la text, se disting prin finețea și claritatea disocierilor, prin precizia nuanțată a asocierilor, prin coerența generală. Încheind tripticul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288788_a_290117]
-
este subordonat unei probleme psihologice privind criza religioasă declanșată într-o conștiință primară. Pe urmele lui Liviu Rebreanu, romancierul creionează cu trăsături sigure un portret de grup al sectei milenariste, în cadrul căruia evidențiază figura lui Maxim Muscă, șeful mișcării. Personaj dostoievskian, acesta oscilează între abjecție și candoare, micime sufletească și extaz, prăbușire și înălțare morală, impunându-și cu forța personalitatea. Fără limită (1936), roman cu accente freudiene, urmărește frământările sufletului modern într-o lume care și-a pierdut credința, autorul trasând
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288678_a_290007]
-
și prin parodierea acestei formule. La Hortensia Papadat-Bengescu, căreia îi comentează romanele Rădăcini și Logodnicul, remarcă ascuțimea analitică, sondarea zonelor obscure ale sufletului, preocuparea constantă pentru deviațiile naturii omenești. Despre Gib I. Mihăescu afirmă că e un romancier de școală dostoievskiană și îl compară, în alt plan, pe protagonistul din Donna Alba cu Julien Sorel, personajul lui Stendhal. Pe critic îl încântă „poezia de foșnete și mătăsuri” a romanului Adela de G. Ibrăileanu, în care identifică o disimulare romantică, și remarcă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289977_a_291306]
-
ocazionate de o moarte misterioasă, procedeu utilizat parțial și în Noaptea, printre mașini (1977) sau în Aventurile unui timid - poate cea mai izbutită narațiune a autorului -, unde „timid” ajunge să semnifice în ultimă instanță felul de a fi al „idiotului” dostoievskian. Aventurile unui cascador este un roman eșuat, cartea unei tinereți avortate, cu un Muky ce nu convinge nici măcar ca pastișă corozivă. La fel de gratuite sunt exercițiile de ingeniozitate din Întâmplări de necrezut ori sentimentalismul din Planeta fără memorie (1978), inutilă complicare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288534_a_289863]
-
ignorată de comentatori. Romanul Înapoi la Savina (1975) continuă Minciuna, ambele fiind contopite și dezvoltate, cu o nouă distribuire a materiei narative, în Risipa (1979). Minciuna supune unor laborioase investigații - prin urmărirea unui caz - psihologia automistificării. Adolescent devorat de complexe dostoievskiene, Arhip e un suflet care nesuportând existența reală, simțindu-se neînstare a se integra social, adoptă „minciuna” ca mod al izolării de lume. Se instalează în ficțiune ca într-o altă realitate, asupra căreia exercită puteri demiurgice. Dar în sens
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286325_a_287654]
-
ultimă transfigurare a vieții în flacăra spiritului. Protagoniștii operei sale întrupează moduri de existență concepute la extrema limită a naturii umane, adică acolo unde spiritul nostru fuzionează, posedat, cu puterile diabolice sau, iluminat, cu puterile dumnezeiești. Prin această fuziune, personajele dostoievskiene, dilatate de tensiunea maximă a viziunii sale, capătă aspecte neobișnuite, halucinante: suferă deformări, transformări și transfigurări de monștri, de demoni și de îngeri în chip de om. Sunt din viață și nu mai sunt din viață. Modul ascuns în care
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
fie dincolo de moarte, iadul e aici pe pământ; e balaurul păcatului care devastează cosmosul nostru sufletesc. Și fiind în cerul creștin, raiul și-a lăsat urmele strălucitoare în această lume și ele există în pofida păcatului. Când aprofundezi sensul acestei viziuni dostoievskiene, îi descoperi elementele esențial bizantine. Atât cele negative cât și cele pozitive, personajele sale sunt stilizate după modul misticii bizantine și prin aceasta, Dostoievski e în istoria culturii moderne reprezentantul cel mai de seamă al geniului ortodox. Ortodox nu, numai
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
se izbesc întotdeauna până la urmă de iraționalul gândirii umane. Nu-i scapă nici una din evidențele ironice, nici una din contradicțiile derizorii care depreciază rațiunea. Nu-l interesează decât excepția, fie că ea aparține istoriei inimii sau a spiritului. Pornind de la experiențele dostoievskiene ale condamnatului la moarte, de la aventurile exasperate ale spiritului nietzschean, de la imprecațiile lui Hamlet sau de la amara aristocrație a unui Ibsen, el descoperă, luminează și glorifică revolta umană împotriva iremediabilului. Refuză rațiunii propriile ei rațiuni și nu începe să înainteze
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
pur și simplu suprimată”4. Executorul acestui fenomen (conducând un lot de schingiuitori) a fost, cum spuneam, Eugen Țurcanu, un torționar machiavelic, care ajunsese să-și fascineze uneori chiar și victimele. Virgil Ierunca vede În Țurcanu un Piotr Verhovenski (personaj dostoievskian din romanul Demonii) dus dincolo de limita răului și un al doilea marchiz de Sade5; alți memorialiști văd În el un doctor Mengele românesc; dar Țurcanu este torționarul prin excelență, În carne și oase, astfel Încît partitura sa este mai degrabă
[Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
care, de exemplu, Omul gol (1936) e „o strălucită culegere de nuvele [...] ce-l situează [...] printre continuatorii literaturii psihologice a Hortensiei Papadat-Bengescu, cea mai mare ce există în românește”, iar în romanul Monstrul (1937) criticul remarca „influența rusească și îndeosebi dostoievskiană”, benefică „în sânul unei literaturi gospodărite geometric”, și îi prevedea autorului „un destin literar ce se va impune curând evidenței, monolitic”. Pozitive, elogioase chiar, sunt și judecățile de valoare ale lui Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Perpessicius. Nu însă și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288778_a_290107]