161 matches
-
sistemul de coordonate, există: În Univers însă nu există coordonate absolute, asta deoarece nu există un punct de reper absolut, întotdeauna univoc și fix, de la care să putem calcula. Stelele sunt (aproximativ) fixe față de sfera cerească (raportate la ecuator si ecliptică). Ca urmare, poziția unei stele descrisă în coordonate ecuatoriale (ascensie dreaptă și declinație) sau în coordonate ecliptice rămâne fixă în timp. Față de un observator terestru, orice stea îndepărtată se deplasează pe un cerc paralel cu ecuatorul ceresc. O rotire completă
Sferă cerească () [Corola-website/Science/299928_a_301257]
-
petrece în exact o zi siderală. Momentul în care steaua traversează meridianul superior se numește "culminația superioară" sau "trecerea la meridian" a stelei. Momentul traversării meridianului inferior se numește "culminația inferioară". Soarele se deplasează, față de sfera cerească, de-a lungul eclipticii, efectuând o tură completă în timp de un an. Echinocțiile sunt definite ca momentele în care Soarele traversează ecuatorul ceresc. Față de un observator terestru, Soarele descrie o traiectorie complicată, semănând cu două elici de sens contrar, lipite cap la cap
Sferă cerească () [Corola-website/Science/299928_a_301257]
-
De-asemnea, sub egida Colegiului Național „Vasile Alecsandri” funcționează Astroclubul „Orionidele”, coordonat de doamna profesoara Anamia Gireadă. Orion este localizată în prezent pe ecuatorul ceresc, dar nu va fi întotdeauna așa din cauza efectelor precesiei. Orion se află în partea sudică a eclipticii. Precesia va mișca constelația Orion, iar până în 14.000 e.n. Orion va fi suficient de depărtat ca să fie invizibil de la latitudinea Marii Britanii, deci nici în România nu mai putea fi posibilă vizionarea acestei constelații. Mai târziu, stelele din constelația Orion
Orion (constelație) () [Corola-website/Science/298756_a_300085]
-
de 3:2 cu Jupiter. Sunt denumiți așa după 153 Hilda, un asteroid descoperit în 1875. Asteroizii din familie posedă semiaxele majore cuprinse între și ua, o excentricitate cuprinsă între și și o înclinație mai mică de 20° în raport cu planul eclipticii. Sunt caracterizați de un fenomen al rezonanței orbitale cu Jupiter și realizează trei orbite în jurul Soarelui în timp ce Jupiter parcurge două. Pe de altă parte, membrii familiei Hilda se deplasează pe orbita lor eliptică în așa fel încât afeliul lor este
Familia Hilda () [Corola-website/Science/335422_a_336751]
-
pentru 2 treimi din timp, pierzând protecția împotriva radiațiilor. Staticele sau sateliții statici folosesc pânze solare pentru a se poziționa în orbite pe care gravitația singură nu le-ar putea asigura. Aceste colonii solare ar fi libere să plutească în afara eclipticii, bazându-se doar pe radiația solară. În afara sistemului nostru solar sunt miliarde de stele ce ar putea fi ținte pentru colonii. Călătoriile interstelare au fost dezbătute de mulți oameni de știință, acestea fiind operaționale atât cu ajutorul omului cât și computerizate
Colonizarea spațiului () [Corola-website/Science/319607_a_320936]
-
denumire provizorie sunt situați înafara acestor limite, mergând până la pentru 2003 FH și pentru 2002 AO, dar 97 % dintre aceștia rămân cuprinși între limitele citate mai sus. Prin comparație, semiaxa majoră a lui Jupiter este egală cu . Înclinația troienilor față de ecliptică variază între ° ((65211) 2002 EK) și ° ((83983) 2002 GE), cu o dispersie a valorilor. Excentricitatea orbitală a 95 % dintre troieni este mai mică de ; cel mai excentric dintre troienii numerotați, 5144 Achates, atinge . Perioada sa orbitală este în revanșă egală
Asteroid troian al lui Jupiter () [Corola-website/Science/337182_a_338511]
-
perfecționat de către islamici. Astronomul Al-Farghani a dezbătut problema mișcării corpurilor cerești. Opera sa a fost tradusă în latină în secolul al XII-lea. La sfârșitul secolului al X-lea, Al-Khujandi construiește un observator astronomic lângă Teheran prin intermediul căruia calculeză înclinarea eclipticii. În Persia, Omar Khayyam întocmește o serie de tabele în scopul reformării calendarului. Un alt mare observator este construit la Istanbul, unde activează Taqi al-Din. Savanții musulmani ai epocii medievale sunt numeroși: Al-Battani, Al-Kindi, al-Hasib al-Misri (Abu Kamil), Ibn Yahyă
Epoca de aur a islamului () [Corola-website/Science/317215_a_318544]
-
patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90%. Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari. Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care se
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
gazoși, constituie circa 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90%. Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari. Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari. Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de deasupra polului nordic solar). Există excepții, cum ar fi cometa Halley. Structura generală
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
fost descoperit în 1930, era considerat a noua planetă; această clasificare s-a schimbat în 2006, când s-a adoptat o definție formală mai riguroasă a unei planete. Pluto are o orbită relativ excentrică, înclinată la 17 grade față de planul eclipticei, iar distanța sa față de Soare variază între 29,7 UA la periheliu (situat în interiorul orbitei lui Neptun) și 49,5 UA la afeliu. Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
lui Neptun. Multe astfel de obiecte au periheliul undeva în centura Kuiper dar afeliul mult în afara sa (unele obiecte au afeliul și la 150 UA depărtare de Soare). Orbitele obiectelor din discul împrăștiat sunt de asemenea foarte înclinate față de planul eclipticei, și adesea sunt chiar perpendiculare pe acesta. Unii astronomi consideră discul împrăștiat a fi pur și simplu o altă regiune a centurii Kuiper, iar obiectele discului împrăștiat sunt considerate „obiecte împrăștiate din centura Kuiper”. Unii astronomi de asemenea clasifică centaurii
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
singur satelit, Dysnomia. Ca și în cazul lui Pluto, orbita sa este foarte excentrică, cu periheliul situat la 38,2 UA (aproximativ distanța de la Pluto la Soare) și afeliul la 97,6 UA, fiind de asemenea puternic înclinată față de planul eclipticei. Punctul în care se încheie sistemul solar și începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie, deoarece granițele sale exterioare sunt modelate de două forțe distincte: vântul solar și gravitația Soarelui. Limita exterioară a influenței vântului solar este de aproximativ
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
cunoscută în limbajul științific ca an galactic al sistemului solar. Apexul solar, punctul spre care Soarele se deplasează în mișcarea lui prin Calea Lactee, se află în apropierea stelei strălucitoare Vega, dar la zona mărginașă dintre constelațiile Lira și Hercule. Planul eclipticei se află la un unghi de aproximativ 60° față de planul galactic. Localizarea sistemului solar în galaxie este factorul care a determinat evoluția vieții pe Pământ. Orbita sa este aproape circulară, și vitezele orbitale din apropierea Soarelui sunt aproape la fel de rapide ca
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
de Soare, Mercur are rezerve uriașe de energie solară. Cantitatea de energie solară pe o unitate de suprafață este de 9,13 kW/m² (pentru Pământ și Lună, 1.36 kW/m²). Deoarece înclinarea axei lui Mercur către axa de ecliptică este neglijabilă (aproximativ 0,01°), este posibil ca, în zonele înalte ale polilor să fie vârfuri de lumină veșnică. Chiar dacă nu sunt astfel de forme de relief, ele pot fi accesate cu ajutorul turnurilor înalte. De asemenea, este posibilă construirea unui
Colonizarea planetei Mercur () [Corola-website/Science/333807_a_335136]
-
corp în jurul unui alt corp. Pentru un corp aflat pe orbită în jurul Soarelui (sau în jurul Pământului), este vorba de unghiul dintre direcția punctului vernal (notat cu "γ" în figură) și linia nodurilor, măsurat în planul de referință (în general planul eclipticii) și în sens direct. Această valoare mai este denumită și ascensia dreaptă a nodului ascendent. În mod curent este notată cu litera grecească omega majusculă, Ω.
Longitudinea nodului ascendent () [Corola-website/Science/336497_a_337826]
-
personajului "Bianca Castafiore" (pe scurt, "Castafiore"), din seria de benzi desenate Aventurile lui Tintin. "" prezintă o orbită caracterizată de o semiaxă majoră egală cu 2,7330264 u.a. și de o excentricitate de 0,1796790, înclinată cu 12,50048° față de ecliptică. Distanța sa Minimă de Intersecție cu Orbita Pământului este de 1,235100 u.a. Parametrul său Tisserand este de 3,295.
1683 Castafiore () [Corola-website/Science/333799_a_335128]
-
vară se află deasupra Tropicului Cancerului. Regăsim ilustrată astfel definiția tropicelor. În mijlocul cadranului principal al orologiului putem observa un cerc mai mic ce se rotește în interiorul celui mare. Pe acest cerc sunt reprezentate semnele zodiacale ce indică poziția Soarelui în interiorul eclipticii. Trebuie să notăm faptul că datorită fenomenului de precesie a echinoxurilor, semnele indică în prezent doar în ce semn astrologic al zodiacului ne găsim în luna curentă. Deplasarea cercului zodiacal se datorează proiecției stereografice a planului eclipticii pornind de la Polul Nord
Ceasul astronomic din Praga () [Corola-website/Science/327297_a_328626]
-
poziția Soarelui în interiorul eclipticii. Trebuie să notăm faptul că datorită fenomenului de precesie a echinoxurilor, semnele indică în prezent doar în ce semn astrologic al zodiacului ne găsim în luna curentă. Deplasarea cercului zodiacal se datorează proiecției stereografice a planului eclipticii pornind de la Polul Nord. Această proiecție este comuna tuturor ceasurilor astronomice din perioada respectivă. Cercul zodiacal este divizat în partea sa externă în 72 de porțiuni egale, ce corespund fiecare unei durate de aproximativ 5 zile. Se regăsesc cei trei decani
Ceasul astronomic din Praga () [Corola-website/Science/327297_a_328626]
-
al Neapolelui, care a devenit, în 1816 Ferdinand I al celor Două Sicilii); referirea la regele Ferdinand nu a fost considerată acceptabilă de diferite țări europene și a fost eliminat. În 1802, a făcut, cu succes, observații asupra schimbării oblicității eclipticii, iar în 1805, cercetări asupra paralaxei anuale a câtorva stele principale. A publicat și un "Catalog" al unui număr de 6784 de stele (Bouillet spune: 7646 de stele), pozițiile lor fiind pentru anul 1800; ediția mai corectă este cea din
Giuseppe Piazzi () [Corola-website/Science/326414_a_327743]
-
simplu, cu formula 1/(1/P - 1/ Q), unde P este perioada siderală a lui Mercur (87,969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Venus (224,700 96 de zile). Înclinația orbitei lui Marte, în raport cu planul eclipticii lui Venus este de 4,33°, care este mai puțin decât înclinația de 7,00°, în raport cu ecliptica Pământului. Tranzitul care s-a produs la 21 martie 1894 este deosebit de interesant în măsura în care erau două tranzituri simultane de pe Saturn: tranzitul lui Mercur
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Venus (224,700 96 de zile). Înclinația orbitei lui Marte, în raport cu planul eclipticii lui Venus este de 4,33°, care este mai puțin decât înclinația de 7,00°, în raport cu ecliptica Pământului. Tranzitul care s-a produs la 21 martie 1894 este deosebit de interesant în măsura în care erau două tranzituri simultane de pe Saturn: tranzitul lui Mercur (de pe Venus și Saturn) și tranzitul lui Venus (de pe Saturn). Tranziturile lui Mercur văzute de pe Marte sunt
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
poate fi calculată cu formula 1/(1/P - 1/ Q), unde P este perioada siderală a lui Mercur (87,969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Marte (686,960 10). Înclinația orbitei lui Mercur, în raport cu planul eclipticii lui Marte, este de 5,16°, care este mai puțin decât înclinația de 7,00° în raport cu ecliptica Pământului. Ca și pentru Marte, tranziturile lui Mercur de pe Jupiter sunt mult mai frecvent decât cele de pe Terra. Se produc mai multe tranzituri
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
Mercur (87,969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Marte (686,960 10). Înclinația orbitei lui Mercur, în raport cu planul eclipticii lui Marte, este de 5,16°, care este mai puțin decât înclinația de 7,00° în raport cu ecliptica Pământului. Ca și pentru Marte, tranziturile lui Mercur de pe Jupiter sunt mult mai frecvent decât cele de pe Terra. Se produc mai multe tranzituri într-un deceniu. În loc să se observe un tranzit de pe suprafața lui Jupiter, ar fi posibil să se
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]
-
cu formula 1/(1/P - 1/ Q), unde P este perioada siderală a lui Mercur (87,969 35 de zile), iar Q este perioada siderală a lui Jupiter (4 335,354 50 de zile). Înclinația orbitei lui Mercur în raport cu planul eclipticii lui Jupiter este de 6,29°, ceea ce este ușor mai puțin decât înclinația de 7,00° în raport cu ecliptica Pământului. Tranziturile lui Mercur văzute de pe Saturn se produc „în grup” (mai multe tranzituri într-un an terestru); acestea apar cam la
Tranzitul lui Mercur () [Corola-website/Science/332965_a_334294]