128 matches
-
Yeats, Stefan George, Walt Whitman. Simbolismul românesc Simbolismul românesc, primul curent sincron cu cel european, nu a fost un fenomen de imitație a școlilor simboliste franceze, ci manifestarea unei atitudini estetice moderne, născută din tentativa de a depăși romantismul minor, epigonic și idilismul rustic promovat de sămănătoriști. - Prima etapă (1880-1904): perioada teoretizărilor și a experimentelor. Gruparea formată la revista Literatorul și la cenaclul lui Alexandru Macedonski se ridică împotriva academismului junimist, a clișeelor și retorismului romantic posteminescian; primele creații simboliste: Al.
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
riscul operării cu functori lirici imediat recognoscibili, preferând să rămână fidel modelului modernist, recunoscut de altfel în elementele de paratext (a se vedea, spre exemplu, motto-ul extins al cărții, selectat dintr-un cunoscut poem al lui T. S. Eliot). Epigonic, actantul liric își poartă "frunzele de aur ale durerii", până se transformă în cuvinte "care există și luminează întunericul", se entuziasmează de sângele devenit "cerneală de scris" (Sângele mă părăsi mă striga) și de Mâna scriitoare, un fel de alteritate
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
un alt fond perceptiv a unor texte încă de mare rezonanță. Doina CONDREA DERER 1. Introducere În secolul al XIX-lea și mai ales la începutul veacului trecut, poezia lui Giacomo Leopardi (1798-1837) a generat o lungă serie de opere epigonice, în versuri sau în proza, încadrate de critici în orientarea literară numită leopardism. Pornind de la acestea, numeroase studii comparative, fie ele generale sau punctuale, monografice sau sintetice, au exploatat filonul literar de sorginte leopardiană și au demonstrat forță de propagare
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
modelele clasice sau sculptura impresionistă către arta modernă, prin simbolism și secesionism. Cu un ton sarcastic, nelipsit însă de observații judicioase, Francisc Șirato așeza noua generație de sculptori, "terorizată de vedenii convulsionate", sub semnul unei paternități rodiniene într-o expresie epigonică. Tzigara-Samurcaș remarca reducerea dimensiunilor artei statuare ca trăsătură generală, fapt care-și găsea un sens aparte pentru sculptura simbolistă recuperabilă, mai degrabă, pe portativul expresivității și modelajului decât pe cel al monumentalității: "Sculptura nouă, mlădiindu-se după noile cerințe generale
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Alexandru George face o distincție fundamentală între implicitul și explicitul polemic, atribuind primului un caracter generic propriu discursului critic și echivalent al unui antiinstituționalism presupus (spre exemplu "însăși viața literaturii la un nivel greu observabil", cum ar fi negarea eminescianismului epigonic prin instaurarea noilor curente în poezie), iar celui de-al doilea un caracter direct și deschis, definibil ca "formă a dialecticii ideilor, în care disputa are menirea de a dezvălui adevărul, de a-l obliga să se releve"36. Trebuie
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
omului. Gestul creator va sublima multiplicitatea acumulărilor în unitatea transfiguratoare a privirii. Exprimarea noii înțelegeri se va face, prin urmare, prin moduri noi de expresie, care pot da un trup pe măsura mesajului. De aceea, exprimarea nu trebuie să fie epigonic academică, ci autentică, propunând forme noi, mai complexe și personalizate, care vor inova în cele din urmă limbajul academic. Importantă este transmiterea mesajului, și nicidecum perpetuarea formelor goale ale unui limbaj devenit jargon. 2. Comunicare Metodologia propusă nu defavorizează (supra
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
o operă care a germinat neîntrerupt. Recunoscut ca întemeietor de dinastie literară cu mulți descendenți, mai mult sau mai puțin loiali, mai mult sau mai puțin originali, Caragiale este scriitorul român a cărui posteritate nu s-a redus la valuri epigonice, ci a constat în revalorizări și fructificări de mari intuiții, între care absurdul și "texistența" (Mircea Cărtărescu) sunt cele mai evidente. În acest scop, cartea este structurată astfel încât constituirea corpusului literar postcaragialian să se poată face gradual, prin depistarea urmelor
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
imaginarului caragialian, un fel de matrice cromozomială unică și irepetabilă, dar ale cărei gene se pot regăsi la descendenți din aceași dinastie literară. Depistarea în miniatură a aceluiași corpus imaginativ este practic imposibilă sau, mai grav, ar ilustra un fenomen epigonic neproductiv și neonorant, în sensul că ar sugera facilitatea imitării modelului, diminuându-i, implicit, valoarea. Însă recontextualizarea unor tipuri puse în valoare de Caragiale, precum cel al lui Mitică, al demagogului, al pseudosavantului etc., reabordarea unor teme recognoscibile din patrimoniul
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
încadrare dezvăluită de lectura critică intertextuală care permite, pe baza unor "asociații memoriale"46, constituirea unui corpus mai larg de texte relaționate caragialismului. Din această perspectivă, suntem îndreptățiți să afiliem atât scriitori care se plasează mai mult sau mai puțin epigonic sub "mantaua" lui Caragiale, precum G. Ranetti și Al. O. Teodoreanu, cât și scriitori remarcabili prin originalitate, însă având conștiința succesoratului, cum ar spune Monica Spiridon care își prefața revelatoriul studiu Melancolia descendenței prin această departajare : "Memoria antecesorilor este privilegiul
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
analiza operelor care pun în evidență "incidența cazurilor de transmutație creatoare" (Dan Grigorescu). Paleta intertextualităților nu se restrânge la simpla citare sau pastișare a elementelor constitutive ale imaginarului caragialian, ci dezvăluie raporturi de continuitate care nu presupun nimic degradant sau epigonic. Independența față de modelul asumat se verifică în maniera originală de prelucrare și revalorizare a unui patrimoniu literar, recunoscut ca atare. Dintre coordonatele caragialismului, marcate pe axele tematice, tipologice și expresive, vizibil recurente în dramaturgia și în proza românească sunt cele
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
face domnu Jenică la Bacău. Atâta îț spun Jenică.143 Așa cum precizam, Al. O. Teodoreanu se dovedește astfel un sârguincios "ucenic la clasicul" Caragiale, a cărui lecție de încondeiere și arhivare a vorbirii "moftologice" și-a însușit-o temeinic, nu epigonic, ci în semn de prețuire și confirmare a validității modelului. Spre deosebire de situația din multe proze scurte ale lui Al. O. Teodoreanu, relativ puține aspecte lingvistice din scrierile impregnate de un suav umor patristic ale lui Damian Stănoiu amintesc de limbajul
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
alte coordonate istorice și de idiostil. Am arătat deja că aceste suprapersonaje s-au dovedit, de altfel, cele mai fertile mărci ale caragialismului, trecând definitiv în patrimoniul valorilor atestate și reciclate printr-o activitate productivă de resemantizare, în afara oricărei intenții epigonice. În capitolul respectiv anunțam că exemplificarea recurenței acestor personaje epitom în literatura postcaragialiană poate fi completată cu ipostaze ficționale din proza scriitorilor târgovișteni. În cazul acestora se poate observa că ceea ce se prelucrează este, de fapt, un construct deja modelat
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Caragialian imaginary creation, a sort of chromosomal matrix that is unique and non-repeatable, but whose genes are recognized in heirs of the same literary dynasty. If a copy of the same imaginary corpus were discovered, one would only notice an epigonic phenomenon that is nonproductive and highly disadvantageous, because it only reveals the facility of imitating the model, thus, diminishing its value. Caragiale's work has not survived due to this kind of imitations, but rather by its being rewritten in
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
memory associations"3, it allows the making up of a larger corpus of texts that are connected with Caragialism. From this perspective, we are entitled to affiliate to Caragialism both those writers who placed themselves in a more or less epigonic manner in this trend, as one could consider the case of G. Ranetti and Al. O. Teodoreanu, and some writers who were remarkably original, but who were aware of being mere successors. Within the latter group there are more categories
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
și traduceri de texte reprezentative și avizate comentarii, vor fi lărgit la tânărul poet gustul pentru noutățile de ultimă oră, excitându-i capacitatea de entuziasm și adeziune, făcându-l să depășească repede momentul de ucenicie, mai mult sau mai puțin epigonic în cumințenia lui, al experienței lirice din Restriști. În orice caz, publicarea, împreună cu Stephan Roll și Victor Brauner, a revistei 75 H.P. - rămasă la unicul număr din octombrie 1924 - arată deja o opțiune decisă în favoarea programului avangardist, între coordonate trasate
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
se poate afla doar în afara operei, mai ales a capodoperei („perfecțiunea plictisește” - spusese încă dadaistul Tzara, iar Voronca îl urmează, susținând că „era desăvârșirilor e sfârșită”), adică a acelui „rezultat” pasibil, în timp, de „oficializare”, deschis „admirației unanime”, pândit de epigonice preluări. „Poate pentru o menținere într-un echilibru de azur pur ar trebui să nu scrii” - notează poetul, marcând (pe urmele lui Mallarmé, dar într-un sens evident diferit) o extremă a atitudinii avangardiste anticonvenționale; căci orice scris riscă să
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Ființei, ca locuire poetică. Găsesc îndreptățirea de a pune toate aceste echivocuri, care sunt tot atâtea mistificări, în pofida aparentelor subtilități, pe seama falsificării cântarului adevărului. Teza la care ajunge, finalmente, Vattimo este aceea că arta, nefiind adevăr, este întotdeauna un fenomen epigonic. Și de astă dată, meritul de a fi pus problema i se atribuie lui Nietzsche, în sensul că epigonismul îl împiedică pe om "să producă o noutate istorică veritabilă; mai cu seamă îl împiedică să aibă un stil specific, fapt
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și reîntoarcerea pe jumătate (Premiul Uniunii Scriitorilor), după ce în 1994 fusese inclus în antologia Sfâșierea lui Morfeu. Literatura generației ’90, alcătuită de Dan Silviu Boerescu. Înainte de a fi situat în etichetări de tipul „neoavangardist”, „postmodernist de nuanță ironică”, V. interpretează epigonic rolul lui Virgil Mazilescu. Frecventarea boemei asigură clișeul, băutura spirtoasă dă revelatorul, iar versurile confirmă poza. Manieriste, poemele se construiesc pe canavaua acelorași teme (iubire, alcool, prieteni) și linii stilistice (metaforizare onirică, discursivitate, tehnică de elasticitate controlată a textului), asumate
VINICIUS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290577_a_291906]
-
fapt, în conștiința publică și spirituală românească, mai multe Europe. La limită, ele sunt, nu o dată, străine unele de altele. Uneori, chiar contradictorii. S-au făcut și la noi ca și în Occident de altfel, dar în stil mult mai epigonic și compilativ destule speculații pe această temă. S-au definit, de fapt s-au notat mecanic, o serie de valori specific europene. S-a vorbit, bineînțeles, și de existența unui spirit european. Ca să nu mai spun de mentalitatea europeană, adesea
Pentru Europa: integrarea României: aspecte ideologice şi culturale by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/872_a_1583]
-
tărie. Ceea ce dorim este a produce cât mai multe creații reale și autentice. Ele vor fi atunci și specifice, ținând seama că specificul național este în același timp și un proces organic, evolutiv. pe scurt, nu dorim o cultură pur epigonică, imitativă, în bătaia tuturor modelor culturale europene. După cum suntem departe, foarte departe, și de idealul culturii etniciste, izolate, adesea șovine și intolerante. Idealul nostru este o sinteză de influențe occidentale constructive și de inițiative proprii, locale și originale, care se
Pentru Europa: integrarea României: aspecte ideologice şi culturale by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/872_a_1583]
-
Ființei, nu prin împrumut sincronic. Formele particularizează, nu sunt universale: "Poziția lui Eminescu rezolvă cu suplețe relația dialectică de la național la universal. A rămâne în forme fără a fi pătruns de duhul veacului înseamnă a fi prizonierul unui specific național epigonic, cum vor risca sămănătoriștii minori. Criteriul rămâne cel al adevărului, în definirea naționalului. Nimic nu poate fi adevărat numai prin faptul ca e național". O spune Eminescu însuși: Neadevărul nu devine adevăr prin împrejurarea că-i național, după cum injustul, urâtul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a lui Kant, precum și susținătorul fervent al concepției schopenhaueriene privind lumea ca reprezentare individuală. Dar atunci când exegeții autentici văd în gândirea eminesciană specifică nu numai poetului, ci și ziaristului o continuare a ideilor kantiene și schopenhaueriene și nicidecum manifestarea lor epigonică, lucrurile se complică nejustificat. În pofida faptului că Eminescu afirmase cândva: "Mă opun ideii kantiene că prin simțuri nu poți cugeta nimic; dimpotrivă, ele stimulează gândirea filosofică" și că, în privința existenței sau nonexistenței divinității, părerea acestuia contravenea celei schopenhaueriene, aceste opinii
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
cu ochiul.) La rândul lor, gândurile sale îl reflectă, pe el în calitate de oglindă a macrocosmosului. Avem garanția ontologică a Adevărului în oricâte adevăruri "parțiale". Th. Codreanu e un eminescian. Dar unul atât de adânc și de firesc prin urmare ne-epigonic -, încât devine comparabil cu Blaga, Mircea Eliade, Cioran, Noica. Nu întâmplător a ajuns (și) un redutabil eminescolog. El "cade" în Eminescu aproape din toate direcțiile, însă, ca ultimii doi, îl "anexează" în special dinspre filozofie. Părintele lui Lamparia este un
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a pus capăt avangardelor), apoi, în socialism, ca mod de rezistență la proletcultism. Paul Goma îl consideră un curent moleșit. Theodor Codreanu consideră că la noi precaritatea postmodernismului provine din faptul că e lipsit de organicitate, fiind preluat sincronic și epigonic, cea ce e înalt pentru Occident a devenit caricatural pe malurile Dâmboviței în timp ce Liviu Petrescu afirmă că există postmodernism organic românesc, construit pe teme autohtone. Capodopera postmodernismului liric românesc, Levantul lui Mircea Cărtărescu, despre care orgoliosul autor crede că a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
atât. În rest, folclor local, fabulații și fantezie cât cuprinde. Dar și ignoranță suverană! Oricum, s-a admis botezarea școlii cu numele Valeriei întrucât este vorba de un personaj cultural aparținând istoriei locului, care a scris și poezie. Măruntă și epigonică, cum se poate vedea și din strofa publicată (de această dată, de "Evenimentul Zilei", fiindcă mai toată presa română a reverberat la unison). Un alt "merit" al răposatei, sugerat de gazete, ar fi acela că "i-a fost devastat sălbatic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]