142 matches
-
Sunt acestea doar simple prelungiri ale unui model ilustru? La aceste întrebări fundamentale va încerca să răspundă lucrarea noastră, înclinând balanța înspre ideea stabilirii unor trăsături individuale, a notelor de originalitate care totuși scot repercusiunile fenomenului clasic din sfera unui epigonism servil, lipsit de viață proprie. După cum "perfecțiunea" clasicismului francez datorează multe literaturii antice, raportându-se, de altfel, în mod conștient și programatic la aceasta, în același sens mișcările ulterioare lui vor prelucra modelul în manieră proprie, subsumându-se unor factori
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
concretizează de fapt punctul de pornire al acestuia, baza sa ideologică, preluată și prelucrată, după cum am mai afirmat, din poeticile greco-latine. Relația clasicismului francez cu Antichitatea nu este însă una lipsită de complexitate, iar o subordonare a acesteia ideii de epigonism sau reproducere servilă, ar reprezenta o simplificare neconformă cu realitățile timpului și, mai ales, cu modul în care scriitorii și teoreticienii veacului al XVII-lea au perceput-o. Astfel, pentru clasicii francezi, asumarea modelului antic este justificată prin prisma unei
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
copie a modelului greco-latin. Cu toate că ideile directoare sunt preluate din poeticile Antichității, curentul literar coagulat în Franța secolului al XVII-lea a reușit să le reformuleze într-o manieră extrem de convingătoare, de puternică, încât nu se poate vorbi de un epigonism steril. S-a afirmat, chiar, că prin mișcarea franceză s-a produs o modernizare a Antichității.44 O dovadă în plus a acestui aspect este că redimensionarea principiilor antice nu a fost una artificială, searbădă, ci a generat o serie
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
versurilor. De altfel, spre deosebire de Moderni, apărătorii Anticilor sunt scriitori deja consacrați, care nu trebuie să-și mai demonstreze valoarea. Însă ceea ce se urmărește mai mult este o justificare a asumării modelelor antice și, totodată, o îndepărtare a posibilei acuzații de epigonism. În acest sens, fenomenul clasic ancorat atât de puternic în modele ca nici un alt curent literar a dat o lecție de supraviețuire adversarilor săi, constituindu-și esența pe un aparent paradox: imitația a generat opere originale, puternice și mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
din urmă fiind însă cel de pseudo-clasicism. Astfel, ideea comună pe care o putem desprinde este că ceea ce putuse fi creat prin regulile impuse de clasicism, fusese deja creat cu asupra de măsură. De aici încolo nu putea urma decât epigonismul sau mimări lipsite de autenticitate, în măsura în care nu există drum mai departe de vârf. Acesta este, până la urmă, destinul tragic al scriitorilor secolului al XVIII-lea care au avut de înfruntat giganticele umbre ale clasicilor francezi, aruncând literatura într-o stare
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
integrală a modelului antic, lăsându-i neatinsă aura de superioritate și semnificațiile originare. În acest sens, tradiția nu-și modifică semnificatul, așa cum se întâmplă în postmodernism. Afilierea la un model presupune însă, pe lângă avantajul unei lecții superioare și dezavantajul apariției epigonismului. Este, de altfel, una din criticile de bază care s-au adus acestei subordonări față de scrierile și ideile anticilor după cum am discutat pe larg în capitolul privitor la faimoasa Dispută. În Prefața la primul său volum de versuri, Pope preîntâmpină
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
evolutive ale literaturii. Ceea ce este benefic este reproducerea situațiilor care au stat la baza creării unor capodopere. Ideea exprimată aici coincide cu modul în care clasicii au privit modelele trecutului. Nu aservire, nu copiere, nu plagiat, care duce inevitabil la epigonism, ci prelucrare fertilă a cauzelor generatoare de valori, analiza minuțioasă a acestora și extragerea unor reguli ce pot servi drept ghidaj pentru literatura viitoare. În acest sens, viziunea diacronică trebuie înlocuită cu una sincronică prin "perceperea trecutului nu numai ca
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
atît spre cunoștințele care alcătuiesc cunoașterea, cît spre modul cum este posibilă și spre instrumentele cu care se realizează ea (sensibilitate, intelect, rațiune). Cu Immanuel K a n t acest tip de filozofare atinge apogeul și, după o perioadă de epigonism kantian, se produce o nouă orientare a filozofiei, de data aceasta spre mijlocul de comunicare a cunoașterii, limbajul (sau limba). Această orientare, începută cu Gottlob F r e g e la sfîrșitul secolului al XIX-lea, devine tot mai evidentă
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
În ziua aceea, la Casandra, sala Institutului de teatru, prin etica scenei ce se constituia nu în spațiu de iluzii și decorații, ci în loc de mărturie sinceră și implicare adâncă, îi recunoșteam înrudirea cu profesorul său, Radu Penciulescu. Lipsit de orice epigonism, Alexa Visarion își afirma o filiație și se impunea ca urmaș al acestuia; ani de zile mai târziu semnificativ hazard administrativ! îl voi regăsi director la Teatrul Mic, în fostul birou al lui Penciulescu. Rar am asistat cu evidența de
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
1997 am scos o carte, De la Ziditorul la Zidirea, la editura Universalia, a Doinei Uricaru. Mi-am zis "trebuie să rămână ceva din gândul meu". Între timp, apropierea de Tarkovski nu mai avea incandescență... capodopera exista și era atotstăpânitoare, iar epigonismul nu mă interesa. Și atunci am invitat o tânără, Iris Spiridonstudenta mea la licență, masterat și apoi la doctorat să scriem împreună un nou scenariu. Ea nu era interesantă de mitul Meșterului Manole, dar era deșteaptă, iar eu voiam să
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
al dezagregării universale, convocând astfel Subconștientul, Natura, Istoria, Transcendentul, Absurdul, personajele marii literaturi din toate timpurile“ (P. Cornea). - Romantismul posteminescian coexistă cu realismul, sămănătorismul, simbolismul (sfârșitul sec. al XIXlea și primele decenii ale sec. XX) și se manifestă, frecvent, ca epigonism eminescian. Reprezentanți notabili sunt G. Coșbuc, O. Goga, Al. Vlahuță, B. Șt. Delavrancea, Al. Macedonski. 3.1.2. Realismul Realismul exprimă, în sens general, năzuința artei de a reflecta realitatea. Sensul specializat are în vedere curentul manifestat în literatură și
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
liric bacovian - o subtilă artă poetică - este cea care dă titlul volumului de debut (publicat în 1916), Plumb. Începând cu această poezie, George Bacovia conferă esteticii simboliste românești profunzimea de substanță, de viziune și de expresie, determinând ruptura definitivă de epigonismul eminescian. În tonalitatea gravă a unei elegii existențiale, Bacovia își focalizează viziunea despre lume pe un simbol multisemnificativ, ilustrând astfel o caracteristică a poeticii simboliste. Metalul saturnian, plumbul, impune un simbol referențial, prin excelență antimetafizic. „Cel mai moale și cel
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
și al XX-lea Fără îndoială că poezia și proza lui Giacomo Leopardi au avut un rol fundamental în formarea multor personalități literare din ultima parte a secolului al XIX-lea și din prima jumătate a celui care a urmat. Epigonismul, uneori servil, alteori cu puternice accente de originalitate, s-a maturizat treptat, țesând influențele în pânză cea nouă a orientărilor literare din perioadele menționate. În secolul al XIX-lea, poezia italiană s-a aflat în mare măsură sub semnul Romantismului
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
cu natura. Prin lipsa lor de sentimentalism dulceag, aceste versuri le vorbeau generațiilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea dintr-un unghi cu totul diferit de cel din care o făcuse poezia colectivă a romanticilor. Accentele de această factura generaseră epigonism și erau reperabile, deja în secolul amintit, în opera napolitanului Alessandro Poerio (1902-1848) sau în cea a mai cunoscuților Aleardo Aleardi (1812-1878) și Giovanni Prati (1814-1884). La distanță de pește cincizeci de ani, durerea reflectată în Canturi, pesimismul, singurătatea, într-
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
rând despre personalități ale poeziei italiene care l-au influențat pe Quasimodo, ca mentori sau prieteni: Giovanni Pascoli, Gabriele d'Annunzio, Eugenio Montale și Giuseppe Ungaretti, ale căror scrieri și opinii au generat, la rândul lor, veritabile mode literare și epigonism. În al doilea rând trebuie menționate o seama de reviste literare: 'La Voce', 'La Ronda' 'Solăria', 'Letteratura' ce propagau verbul leopardian și prin intermediul cărora Quasimodo putea absorbi ecourile sale. Firește un subcapitol aparte va fi dedicat legăturii dintre poetul nostru
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
Leopardi, mult mai amplu tratat de Pascoli.75 De-a lungul perioadei de formare, tânărul a absorbit așadar influență climatului cultural sicilian, care percepea opera leopardiană prin vocea actuala a lui Pascoli, ea însăși sursă de influență și creatoare de epigonism. Egală cu ponderea ascendentei acestuia asupra tinerilor literați messinezi, mai cu seamă a lui Salvatore Quasimodo, este cea prilejuita de scrierile lui Gabriele D'Annunzio. 2.2.2. Leopardi D'Aannunzio Quasimodo Cu mare dificultate i-ar putea fi atribuită
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
ale secolului al XX-lea, poezia lui Giacomo Leopardi, ce atrăsese atenția publicului larg prin fervoarea civică din primele canturi, apoi prin rafinamentul clasic și tematica romantică a idilelor ce au urmat generase și continuă să genereze deopotrivă critici și epigonism, arătând că versurile acestui scriitor aveau datele necesare pentru a dialogă cu orientările literare noi din peninsulă italica și nu puține au fost cele din perioadele amintite, de la simbolism, decadentism și crepuscularism, la futurism și la noile modulații ale poeziei
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
Europă. Începuturile lui Cornel Medrea se situează în aria de influență a artei secesioniste"329. În articolul pe care i-l consacra în revista Arta, "Cornel Medrea prezența sculpturii", Ioana Vlasiu sesiza tocmai distanța pe care sculptorul o lua față de "epigonismul rodinian", "față de lumea fragmentată, convulsionată a lui Rodin" care, în formularea inspirată a lui Anatole France, "colaborează prea mult cu dezastrul, cu catastrofa"330. În articolul, "Expoziția Societății "Arta Română"", din 1919, Francisc Șirato sesiza prin similitudine cu arta lui
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
413. Plasticitatea idiomului critic la Arghezi, care lasă să se vadă stilistul atent la nuanțe, relevă prin reluarea "cuvântului potrivit", ca fixare a imprecației, relația pe care criticul o trasează între decadentism/decadență, în accepția sa strict peiorativă de imitație, epigonism, epuizare a unei formule și pictura lui Loghi ilustrativă în sens depreciativ. În "Vers și Poezie", articol apărut în Linia dreaptă 414, Arghezi comenta termenul "decadență", pentru a-l disocia de cel de simbolism, și aprecia distorsionarea curentului parizian reverberat
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
medievale, care devin monedă curentă în pictura prerafaeliților, ca și ilustrarea unor legende sau episoade din eposul germanic, își transmit în ecou puterea de seducție. Spiridon Antonescu nu vede în vehicularea unei recuzite simboliste de inspirație böckliniană o formă de epigonism, aceasta pentru că alfabetul sensibilității simboliste, cu iconurile proprii, configurase deja un vocabular simbolist european, la îndemâna oricui. Credem că este permis orișicui să guste subiectele medievale, baladele sau orice alte motive nereale, fie că ele se întâlnesc prin legende străvechi și
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
același mod se poate constata reconversia satirică a formulei "absurdului" presupuse de parabola utopiei din piesa Paradisul de Horia Lovinescu. Cu excepția acestora însă, chiar dacă reprezentările literare ale modului satiric sunt numeroase mai cu seamă în anii postbelici, mimetismul la limita epigonismului în cazul unora sau conținutul ideologic în cazul celor mai multe, le compromite valoarea estetică, așa cum nu s-a întâmplat cu scrierile lui Caragiale ale cărei "împunsături" satirice nu pot estompa meritele autentice, neconjuncturale ale comicului său. Pentru majoritatea lucrărilor menționate deja
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
acestui soi de patriotism, perceptibil și ca manifestare a unei suficiențe păguboase și retrograde. Paradoxal, însă, deși ironia este marca cea mai elocventă a caragialismului, există relativ puține reiterări în literatura postcaragialiană, cu excepția acelor cazuri de repliere mimetică, la limita epigonismului, de pildă în unele schițe ale lui Al. O. Teodoreanu (S-au supărat profesorii, Un gazetar de rasă), care tocmai prin aproprierea procedeelor ironice acreditate de Caragiale, izbutesc decisiv să pastișeze, adică să revalorifice omagial creația înaintașului. În privința dramaturgiei, câteva
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
absurdului, caricatura, grotescul, ironia, alegoria, paradoxul, comicul derivat din onomastică, aluzia, concizia, neutralitatea și detașarea, precum și procedeele antiliteraturii. Este necesar să precizăm de la început că nici unul dintre aceste elemente care pot sugera descendența caragialiană a lui Urmuz, nu poartă stigmatul epigonismului ci, dimpotrivă, dezvăluie transmutația creatoare ce dă măsura profundei originalități prin raportarea la prototip. Totuși, dacă, în ceea ce privește raportul dintre Urmuz și Kafka, sau Urmuz și Morgenstern, se poate vorbi de coincidențe de viziune, în relație cu I. L. Caragiale, în schimb
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
este imitarea ostentativă, mergând pe o linie ascendentă de la recunoașterea expresă a modelului, cum procedează adesea Costache Olăreanu 42, până la parodierea și pastișarea exemplară, demonstrativă pentru asimilarea conștientă și transmutarea creativă a lecției înaintașului. În general asociată cu ideea de epigonism, de parazitare a unui model ilustru prin rescriere elogioasă sau, dimpotrivă, prin discreditare, parodia și chiar și pastișa pot deveni forme de hibridizare artistică, în sensul pozitiv, de fortificare și revigorare a seminței textuale primare. Într-o carte de referință
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
literaturii pe o arie vastă, înflorind mereu. În acest sens, de "urmaș literar al lui Caragiale", termenul de "postcaragialian" trimite la cel de "caragialism" cu înțelesul de "descendență literară" specifică. Nu este vorba însă de o echivalare a acesteia cu epigonismul, întrucât toți scriitorii amintiți, situați pe trepte valorice diferite, rămân totuși originali, chiar dacă lasă la iveală mai multe indicii care le atestă "conștiința succesoratului"2. În cazul tuturor pot fi invocate lucrări în care se dovedesc debitori viziunii și artei
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]