660 matches
-
în subiect. Obiectivitatea privește mecanismele generante de realitate și tratarea obiectului cumva diferențiat de individ, ca diferit de o entitate obiect, independența de subiect, ca realitate obiectivă, existența 'în afara subiectului, în afara corpului său fizic, dar și în afara corpului său spiritual. Exterioritatea fizică a obiectelor este relativ ușor de conceptualizat, exterioritatea spirituală, informațională, definește existența unui obiect autonom de orice proces mental prin care sunt reprezentate cumva obiecte. Orice obiect din punct de vedere filozofic trebuie înțeles ca o 'existență duală', ca
Obiectivitate (filozofie) () [Corola-website/Science/309127_a_310456]
-
tratarea obiectului cumva diferențiat de individ, ca diferit de o entitate obiect, independența de subiect, ca realitate obiectivă, existența 'în afara subiectului, în afara corpului său fizic, dar și în afara corpului său spiritual. Exterioritatea fizică a obiectelor este relativ ușor de conceptualizat, exterioritatea spirituală, informațională, definește existența unui obiect autonom de orice proces mental prin care sunt reprezentate cumva obiecte. Orice obiect din punct de vedere filozofic trebuie înțeles ca o 'existență duală', ca obiect în subiect, obiect construit modal de simțurile și
Obiectivitate (filozofie) () [Corola-website/Science/309127_a_310456]
-
pregăteam. Pentru prima dată m-am gândit cu seriozitate la moarte. La moartea mea. Lucid și calm. Dedramatizat. Ce-i de făcut? Ce se cuvine. Și trebuie făcut bărbătește. Și ce se cuvenea era să admit că moartea, în deplină exterioritate în raport cu mine până atunci - întotdeauna altcineva murea -, trebuie asumată. Asumarea s-a făcut. Eram pregătit pentru moarte. Toată săptămâna aceea am fost acasă, la Iași. Am stat cu familia și m-am întâlnit cu câțiva prieteni. Am fost foarte selectiv
Diagnostic by Mirel Cană () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1368_a_2725]
-
anvergura acestei probleme, dovadă că, în studiul său consacrat memoriei, deosebește trei tipuri de indicii sau urme: „urma ca amprentă materială, urma ca amprentă afectivă și urma ca amprentă documentară”120. Și, de fiecare dată - ține să adauge filosoful -, ca exterioritate. S-ar putea obiecta că studiul la care ne-am referit se ocupă prea puțin de problemele specifice reprezentării literare, ceea ce nu-l împiedică totuși pe Ricoeur să stabilească, din chiar primele pagini, o apropiere întemeiată pe argumente solide, între
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
extralingvistică. Transferând acest principiu în spațiul comunicării literare, putem deduce că, în fapt, nici măcar atunci când devine evidentă preocuparea unui text față de sine însuși sau față de ascendența sa literară, nu ieșim cu totul din rețeau fină a corespondențelor cu o anume exterioritate. De multe ori, în mod paradoxal, tocmai în măsura în care suscită o anume efervescență a ipotezelor cu privire la raportul dintre literatură și literatură, poezia de acest tip provoacă o redimensionare a lumii exterioare 416. Mai este nevoie să precizăm că în acest aparent
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
asemuiește pe cât deosebește diferența. Natura s-a silit să nu facă nimic care să nu fie diferit de ce-a făcut anterior (Montaigne, Eseuri, III, 13). Această uimire ține de ceea ce Hannah Arendt va numi „miracolul”, iar Emmanuel Lévinas „miracolul exteriorității”. Totuși, pentru a evita reducerea la o categorie vagă, vom disocia această alteritate a celuilalt de simpla diferență. Jocul care există, Încă de la Platon, Între Același și Celălalt ca genuri ale Ființei (Sofistul, Timaios) apare la Moderni ca joc Între
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
și postmarxistă) dezvoltă un alt registru al alterității, care depășește În același timp dimensiunea agonistică și asimilarea celuilalt cu același. Întâlnirea cu celălalt Este vorba despre demonstrarea faptului că alteritatea celuilalt nu este de același gen cu rezistența opusă de exterioritatea lucrurilor. Astfel, Martin Buber, În cartea sa Eu și Tu (1992), distinge corelația Eu ă Acela și relația Eu ă Tu. „Viața ființei umane”, spune el, „nu se reduce la cercul verbelor tranzitive. Ea nu este alcătuită doar din activități
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
la lunga vânătoare de „ipocriți” condusă de Robespierre și la instaurarea „legii suspecților”. Căci inima nu se cunoaște decât pe sine, nu și pe ceilalți sau lumea. Sau nu-i cunoaște pe ceilalți decât prin intermediul senzațiilor sale intime. În absența exteriorității, nu există limite, ci doar indiferență. Cum să ieșim din interioritatea inimii, cum să fim În același timp În interior și În exterior, astfel Încât să mai existe și altcineva În afară de noi Înșine și să existe și lumea? Compasiune și justiție
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
soluție totală, al acelui «Total Altul» care este izvor de mântuire. Înaintând în analiză putem identifica momentul în care atitudinea religioasă devine obicei religios. Nu este vorba despre un salt calitativ, nici de o cădere a experienței subiective autentice în exterioritatea socială. Vorbim, mai degrabă, de un dinamism interior spre un unic fapt, și deci, în consecință, de o dezvoltare. Gestul simbolic poate să fie îndreptat spre Absolut, ceea ce nu duce la excluderea faptului ca acesta să fie în același timp
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
obiectiv, personalizare și structură, individualitate și colectivitate etc. Construcția identității este departe de a fi o simplă invenție personală, autonomă, liberă de orice determinare exterioară. Dar tot ea este departe de a fi o simplă reflectare a structurilor, a acelei exteriorități care ne înconjoară, în care trăim și față de care trebuie să dăm seama prin ceea ce întreprindem. Ca atare, construcția identității este o deschidere a căutării, dar și o închidere ce urmează descoperirii și care, odată cu aceasta, creează condiții pentru o
[Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
retorică anevoie de risipit. Așa cum se întîmplă în cazul unor imagini stîngace a căror culoare e aplicată prin încălcarea liniilor ce le conturează, criticul care l-a mustrat pe Arghezi pentru că discursul poetului s-ar situa "dincolo de text, într-o exterioritate incongruentă", și pe Blaga pentru o emoționalitate cosmică, expresionistă, id est "retardată", nu șovăie a scrie despre Nichita Stănescu: "Numai Ťnecuvinteleť pot să transporte sentimentele nude, neconsumate, nemediate de structura normată a discursului. Aici Nichita se revendică de la Bacovia, cel
Dificultățile unei "panorame" (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/8445_a_9770]
-
este unica realitate pentru personajele lui Caragiale. Ele trăiesc sub imperiul unei mistici a realului și nu realul însuși" (p. 77-78). Și mai încolo: "Caragiale descoperă inconștientul în văzul lumii, acolo unde nimeni nu-l caută. E un paradox, deoarece exterioritatea pare a fi prin excelență teritoriul conștientului. Și personajele lui Caragiale continuă să creadă, într-adevăr, că și-au ales viața în deplină libertate, la lumina zilei și de aici sociabilitatea lor, jovialitatea, patriarhalitatea (Ralea), complementară însă cu imbecilitatea ireversibilă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Explicația acestei identificări este dată de E.A. Poe: "Incapacitatea de a găsi locul inconștientului, al puterii în ultima instanță, îi transformă pe oameni în nevrozați, în inși veșnic în alergare după himere. Personajele lui Caragiale trăiesc o necontenită sarabandă a exteriorității, ei sunt prinși în "lanțul slăbiciunilor"", precum Lefter Popescu, Costăchel Gudurău ș.a. (p. 162). Astfel, capacitatea stilistică a lui Caragiale caricaturizează două personaje ale lui Poe, regele și Dupin, adică Trahanache și Pristanda, primul ca simbol al puterii înșelate iar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
capitol 15 "Întocma-dogma" etc., Theodor Codreanu a preferat să rămână discret și profund, asumându-și până la capăt "victoria în înfrângere". Atitudine care n-ar strica în subiectivismul critic fățiș din zorii unei extramodernități căreia îi putem zice, cel puțin până când exterioritatea o va numi altfel, transmodernitate. "Curtea de la Argeș", nr. 8, august 2014 EMINESCU ÎN CAPTIVITATEA "NEBUNIEI", CHIȘINĂU, EDITURA UNIVERSUL, 2011; IAȘI, EDITURA TIPO MOLDOVA, 2013 Alexandru Ovidiu VINTILĂ Theodor Codreanu "Eminescu în captivitatea "nebuniei"" Poate că, exasperat să asiste la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
funcțiile evaluării. Evaluarea procesului devine un moment central și deschide un demers circular sau în formă de spirală, prin care se asigură ameliorarea în permanență a întregului sistem. În timp ce evaluarea tradițională, menită a garanta obiectivitatea, este pusă în situația de exterioritate, prin raportare la ceea ce urmează a fi evaluat, demersul sistemic se bazează pe un soi de ,,evaluare internă” sau „autoevaluare” ea însăși atașată unei deschideri și chiar unui fel de provizorat. La limită, se poate ajunge la o evaluare fără
Concepte moderne privind utilizarea tehnologiilor informaţionale în procesul de predare-învăţare-evaluare la disciplina "Bazele generale ale fotbalului" by Gheorghe Balint () [Corola-publishinghouse/Science/661_a_1278]
-
universal, după care se poate decide ceea ce este drept sau nedrept. Deci, principiile dreptului trebuie căutate nu În experiența sensibilă, ci În legile rațiunii. Filosoful din Königsberg găsește trei caracteristici determinante ale acestui concept. Astfel, dreptul are În vedere doar exterioritatea relației dintre două persoane ale căror acțiuni se poat influența reciproc. În al doilea rând, el vizează relația dintre două libere arbitre, și de aici, implicit, se are În vedere, În al treilea rând, numai forma acestei relații, nu și
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
este o acțiune neconcordantă cu libertatea universală: principiul după care se conduc maximele celorlalți nu poate să nu fie și principiul maximei proprii a unei persoane. În acest moment se impune distincția subtilă Între drept și moralitate. Dreptul vizează doar exterioritatea relației dintre două acțiuni ale unor persoane, În timp ce moralitatea are În vedere interioritatea subiectivă care se reflectă În acțiune. Cu alte cuvinte, dreptul se conduce după principiul de a nu aduce daune celuilalt prin propria acțiune exterioară, nu și după
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
au caracteristicile lor aparte, mult diferite de modul în care evoluează fenomenele biologice. Fenomenul social, societatea până la urmă este o construcție umană, în acord cu direcțiile după care se conduce omul. Așa cum spune și Durkheim, ,, Faptul social se caracterizează prin exterioritatea lui față de conștiințele individuale (...), societatea fiind alcătuită din fapte sociale ce se manifestă prin voință proprie, fără nicio ingerință a subiectivității umane"283. Efortul de construcție socială este deci subsumat acțiunii umane conștiente și raționale 284. În ceea ce gândim despre
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
realitate, ci la propriile exigențe interioare. Așa se întâmplă în romanul Ultima noapte..., când Ștefan Gheorghidiu, în plin război, dar măcinat sufletește de incertitudinea fidelității soției, ridică în brațe un obuz neexplodat, spre groaza și uimirea camarazilor. Fie și în exterioritatea imediată, eroul simte nevoia să-și demonstreze sieși, printr-un resort compensatoriu, că raționamentul său este corect: inamicul folosește muniție expirată. Gestul săvârșit e numai în aparență ostentativ: "Un obuz nu explodează. Din fanfaronadă, le declar camarazilor sâcâiți că artileria
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
de existență o probează. Cu toate acestea, interpretarea dominantă a genezei și evoluției acestui sistem complex pare a fi tot aceea convențională, elaborată la începutul ultimei decade a secolului abia încheiat. Din această perspectivă, pe care aș numi-o a „exteriorității”, care privilegiază, în chip vădit, factorul politic de analiză, nu pe cel social, am avea de-a face cu un regim de ocupație, impus prin forță, care a supraviețuit prin forță și prin exercițiul terorii. Comunismul ar fi fost așadar
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
e de asemenea un comic absolut, dar prin natura temporală a desfășurării epice devine inevitabil heterogen. Arta comică e prin excelență una, ca să ziceau așa, „comportamentistă”, adică e una de curată „fenomenologie”, de percepere a „manifestării”. E un domeniu al exteriorității, în care implicația psihică e în mod necesar minimală și sumară. De aceea, toate imputările de uscăciune, inumanitate și altele de acestea, care i se aduc totdeauna (și pe care, de pildă, lui Caragiale i le-au adus nu numai
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
crește În el. Oricum, eu nu mă confrunt cu o antiteză pentru ca În cele din urmă să ating un moment În care să fi anulat asimilant tensiunea noastră Însăși Într-o sinteză. Aceasta pentru simplul motiv că, În realitate, alter-ul, exterioritatea, provocarea nu pot fi apucate și ingurgitate: după Întâlnire, celălalt rămâne celălalt. El Își desfășoară (nu voi spune nestingherit, tocmai fiindcă el poartă „sămânța” mea) pe mai departe drumul său; s-ar (prea) putea să ne mai Întâlnim odată. O
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
aceeași soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înțelept?” Și cade din nou cumplita concluzie: „Și aceasta este o deșertăciune.” Tipul acesta de demers îl vom regăsi oarecum la Descartes, în căutarea ideilor clare și distincte, aflate în exterioritatea îndoielii. Descartes urmărea o întemeiere a cunoașterii, iar prin metoda îndoielii carteziene adevărul poate fi fundamentat. La Ecleziast, nu îndoiala este sita de cernere a ceea ce e prețios de ceea ce e neprețios, ci deșertăciunea, inutilitatea, înscrierea dureroasă în clipă. Aici
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Adrian Iftode () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2300]
-
fiind o a doua realitate, o prefigurare a morții. În planul experienței onirice, sau mai bine spus al trăirii onirice, care devine substanță epică în proza lui Blecher, se șterg contururile eului și individualitatea se sublimează prin contopirea ei cu exterioritatea. Eul blecherian se află în iposibilitatea de a distinge între vis și real: ,,este cred același lucru a trăi sau a visa o întâmplare, și viața reală cea de toate zilele este tot atât de halucinantă și stranie ca și cea a
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
care se exprimă pe sine în existența ei deplină, nealterată, neoriginală nu poate fi acuzată de individualism 447. ,,Trăirea", acel erlebnis despre care Eliade vorbește și în studiul său Oceanografie, permite ștergerea contururilor eului și sublimarea personalității prin contopirea cu exterioritatea. Această ,,trăire" devine adevărata substanță epică a romanelor lui Max Blecher. Opera lui Blecher deschide orizontul unor noi experiențe, orientate de dorința naratorului-personaj de a transcende limitele propriei individualități, într-o nouă încercare de a integra datul exterior, fie el
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]