1,924 matches
-
feluri de versuri: dictate, care sunt perfecte, la care nu se mai poate adăuga și nici scoate nimic, și versuri de legătură, confecționate volițional, care sunt mai puțin reușite. Creatorul primește fulgerul Verbul Primordial a creat o lume disontologică, o ființare menită morții Sein zum Tode postulează Martin Heidegger, disanalogică în raport cu Marele Anonim, afirmă Lucian Blaga, De aici necesitatea unei neogeneze. Această a doua creație a revenit geniului poeziei, al artelor în general, chemat să încerce transvaluarea primei zile. Pentru Immanuel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
muzicii aflate în zonele eterate ale spiritului. Opera de artă ideală trebuie să inducă atât sentimentul finitului cât și al infinitului. Pe de o parte, sentimentul certitudinii existențiale prin certitudinea formei perfecte, a tiparului care captează onticitatea în modelul de ființarea a lumii umane; pe de altă parte, deschiderea, eliberarea către infinit, către indefinit, pe care o induce sentimentul inefabilului. Armonia formei este domeniul sensibilității, actul eliberării aparține intelectului. Certitudinea armoniei îmbinată cu certitudinea eliberării: acesta este motivul pentru care în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
misterului divin.../ Sublimul adevăr...noi l-avem din cer afirmă Eminescu (Preot și filozof). În aceste versuri este exprimată esența originii și fenomenologiei creației poetice. Opera geniului este o stare de grație a conștiinței axiologice-martor. Astfel, a doua Facere a ființării se înfăptuiește tot de Natură prin intermediul chematului său poetul, artistul. Poezia este Teotihuacan-ul* sacru unde omul devine zeu. Dicteul este prepersonal, el este primit de conștiința transcendentală a unei misiuni cosmice. Prin geniul poetic, Spiritul Universal, Deus sive Natura, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
vane despre înțelesul vieții și al morții, își pune două întrebări opuse de mare adâncime: pe de o parte, viața noastră, oricât de neagră o vedem noi, nu împlinește vreo solie în lume ? Pe de altă parte, nu cumva unica ființare este cea umană (cum urma să creadă și Heidegger), iar omul, prin destinul său, o ucide: "Înjunghiem ființa pe-altarul omenirii" (Sein zum Tode, heideggerian). Concluzia poetului este că unica, ideala salvare de o existență a răului și a morții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
asupra vieții, a omului, a lumii. * Dintre toate disciplinele filozofice, singurele în care omul poate fi în acord cu adevărul, adică poate afirma idei conforme cu realitatea umană este etica și, corelativ, juridicul, care elaborează reguli de comportare în promovarea ființării omenești. Axiologia este și ea relaționată cu afirmarea ființării umane în univers, ținând seama de un sistem al valorilor care promovează viața. În rest: nu putem cunoaște în esența ei Ființa, astfel că, de la Parmenide la Heidegger, ontologia este o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
filozofice, singurele în care omul poate fi în acord cu adevărul, adică poate afirma idei conforme cu realitatea umană este etica și, corelativ, juridicul, care elaborează reguli de comportare în promovarea ființării omenești. Axiologia este și ea relaționată cu afirmarea ființării umane în univers, ținând seama de un sistem al valorilor care promovează viața. În rest: nu putem cunoaște în esența ei Ființa, astfel că, de la Parmenide la Heidegger, ontologia este o disciplină filozofică a supozițiilor mereu reluate, și cu atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
devine ordine, sinteză armonioasă, ordinea se dizolvă și redevine chaos. Arta este organizarea unui chaos de semne și date într-un "cosmos", o structură organizată a imaginarului cu efect estetic dar și reflexiv pentru ca Dasein-ul omului să-și poată locui ființarea, Casă a Ființei, afirmă Heidegger. Imprevizibilitatea interacțiunii dintre cele două stări determină bogăția și impredictibilitatea în receptarea unei creații de artă. Modelul ontologic al lumii umane, însemnând formă, corporeitate, frumusețe este vegheat de spiritul apolinic, care semnifică armonie, seninătate, măsură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un transorizont extrem al gândirii, de unde începe "ne-lumea", netimpul, nespațiul și încetează diada ființă/neființă în radicala anterioritate. Eminescu dezvoltă cel mai înalt simț axiologic din literatura noastră, așa încât, chiar când este apofatic, neagă pentru că nu este respectată afirmarea ființării, armonia existențială. Lucian Blaga atunci când neagă, o face mai detașat, ca un ritual artistic, înțelepciunea și iubirea lui sunt "jocuri" gestualul în odăjdii metaforice. * Orice creație de artă autentică este transformarea unui amalgam disparat idei, cuvinte, forme, culori, sunete într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și etica proiectării în universul valorilor. Lectura cosmică a unui poem, a unui tablou, a unei piese muzicale necesită "instinctul metafizic", de care vorbește Eminescu. Este una din marile bucurii ale spiritului. Ea ne pune în prezența celei mai înalte ființări a noastră și a lumii. Pierderea sentimentului și a răspunderii cosmice constituie una din dramele culturii actuale. Stare poetică și deschidere vizionară Poezia noastră populară se desfășoară pe coordonate cosmice. Amintim doar că Luceafărul a fost inspirat de un poem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
religii. Deci teoretic s-ar putea presupune că ontologic omul va reuși să creeze un asemenea absolut al vieții adică fără maladii, fără suferințe, fără moarte. Dar aparent straniu, Eminescu credea că "absolutul (existenței) este frate cu moartea". Pentru că esența ființării pentru a dura, trebuie să se afle neîncetat în devenire, deoarece cosmosul nu este dat odată pentru întotdeauna, ci se recreează pe sine din mers. Oprirea ar însemna încremenire, înghețul tanatic. c. Condiția sine qua non a realizării înveșnicirii vieții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nască flori, trena rochiei tale mătură un dans de stele și muzicile tale cu note felurite își află ecoul prin lumile fără număr! Imnurile adresate vieții de Tagore sunt de mare puritate și frumusețe, un elan liric pasionat incluzând atât ființarea de aici, cât și cea din spațiul morții, înțeleasă ca șansă a eternității alături de Unul. Volume precum Grădinarul dragostei, Fugitiva, Lebăda, Coșul cu fructe sunt catehisme ale exaltării vieții, iar Jertfa lirică o laudă a morții unică în literatura universală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
eroica, dramatica muzică a lui Beethoven culminează cu Imnul Bucuriei din ultima sa simfonie. Melancolie infinită, răscolitoare, dar și tonifiantă, purtătoare spre înălțimi emană muzica lui Schubert, iar "melodia infinită" wagneriană, preluată apoi mai ales de Richard Strauss, exercită magia ființării pure. Bucuria creației Pindar afirma că poeții, dotați fiind cu privilegiul de a primi insuflarea zeilor, pot afla divinele adevăruri pe care muritorilor nu le este dat să le priceapă. Cine înfăptuiește frumosul arde slava lui cu văpaia imnurilor de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
asumată în a considera că și lumea și cuvintele corespund realității cu care ne-am familiarizat. Atunci ce împlinește cuvântul în poezie ? Nemulțumit de axiologia realități de fiecare zi, poetul încearcă să creeze o lume suplimentară care să asigure o ființare mai înaltă valoric. Astfel, consimțim la o autoiluzionare dusă până la încântare. Deoarece cuvântul locuiește o absență, mai bine spus, un substitut convențional al esenței lucrurilor, este deci ambiguu în viața de fiecare zi, în poezie el vrea să devină o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Brahman neutru deasupra lui Brahma, care a creat lumea iluzorie. Adică, o primordialitate inabordabilă, aflată înafara jocului gratuit de-a plusul și minusul, și care păstrează potențialitatea, rezervele pozitive, afirmatoare ce ar putea oricând învinge ambiguitatea condiției ontologice umane. Atunci ființarea va fi un poem absolut. Nu va mai exista nici ambiguitatea vieții duplicitară cu moartea, cu nimicul, nici ambiguitatea cuvintelor care repetă modelul aceleiași ambiguități, și nici metaforizarea cuvintelor în vederea unei a treia ambiguități, cea dintre idealitatea himerică a imaginarului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
adevăr omenesc adevărul poetic. Suferința stare filozofică Suferința este stare filozofică. O filozofie orfică. Este Gânditorul lui Rodin, meditând asupra dramaticului destin uman, este Gândirea (model, Camille Claudel) a aceluiași sculptor, meditând la transcenderea suferinței prin impulsionarea la crearea unei ființări superioare prin artă. Creația lumii de către Demiurg a fost consecința unei suferințe: singurătatea. Lumea a fost încercarea sa de a-și vindeca rana unicității. Dar în mod fatal, multiplul creat, fragmentarea de sine a Unului, a născut o lume a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
trebuie să fie poezia autentică, opera de artă în general. Poemul, tabloul, piesa muzicală trebuie să aibă o perfectă ordine internă, formală și ideatică indisolubil, pentru că armonia este cea care întemeiază onticitatea în lumea umană și ne induce aprioric certitudinea ființării. Dar, repetăm, totodată sensurile operei trebuie să iradieze infinit așa cum are loc, de pildă, în lirica lui Pindar, robaiyatele lui Omar Khayyam, imnurile lui Hölderlin, Luceafărul, tablourile lui Leonardo da Vinci, sculpturile lui Michelangelo, triada de aur Bach, Mozart, Beethoven
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fi fost cunoscută dacă poetul, muzicianul, pictorul, sculptorul, arhitectul nu at fi existat. Poezia este piatra filozofală a omului. Are magia de a ne vindeca de sclavia stihiilor și a deschide calea spre libertatea radicală. Căci dacă filozofia vorbește despre ființare, poezia este ființare; filozofia speculează despre libertate, poezia eliberează. Amintim cuvântul lui Hafiz: "Un vers frumos te-nalță când inima ți-e grea./ Tu zboruri fără număr să afli-n cartea mea." În ce privește raportul dintre poezie și filozofie, Dante afirma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dacă poetul, muzicianul, pictorul, sculptorul, arhitectul nu at fi existat. Poezia este piatra filozofală a omului. Are magia de a ne vindeca de sclavia stihiilor și a deschide calea spre libertatea radicală. Căci dacă filozofia vorbește despre ființare, poezia este ființare; filozofia speculează despre libertate, poezia eliberează. Amintim cuvântul lui Hafiz: "Un vers frumos te-nalță când inima ți-e grea./ Tu zboruri fără număr să afli-n cartea mea." În ce privește raportul dintre poezie și filozofie, Dante afirma: "poezia este demnitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
la conscience De l'absolue impossibilité ? 1942 Imposibilul este stihia care domină lumea: este imposibil ca nimicul să nu existe, este imposibil ca ceva să nu existe și este imposibil ca existentul să dureze, să nu se întoarcă în neant. Ființarea este o încercare sisifică, tragică, pe toată întinderea veșniciei. Motivul: atotputernicia morții precedată de cele două forțe negative pretanatice: suferința și răul, așa cum au spus-o de nenumărate ori poeții, de la autorul lui Ghilgameș, Cartea sapiențială egipteană, Vechiul Testament, presocratici și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Chaos/ Plutind etern în cosmicul abis!" (ms.2290). Iar în Archaeus: "O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri". Prin urmare, eliberare ultimă însemnează întoarcerea în Preludiu, în Neînceputul absolut, dincolo de orice model de ființare, de orice model de "lume". Giordano Bruno concepea de asemenea o transcendență, un dincolo de orice sistem ontologic, un sens suprem fără nici o definiție, o antilume. Nelumea este sălașul geniului, pentru că el nu se află în planul eternității lumii umane, după cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
laice, concretizate prin anumite norme univalente, imperative și executorii. Autorul de față, Răzvan Badac, ca un apartenent profund la lumea bazată pe „dura lex, sed lex”, comentează în acest studiu, „Decalogul și Codul penal românesc”, ipostaza de „Homo obediensis” a ființării noastre, noi fiind existenți în două „câmpuri” de acțiune pe timpul vieții, radicale și antitetice, primul divin și celălalt satanic, amândouă având câte o geneză și o perspectivă normativă. E vorba de acele Coduri de norme etico-sociale, unul emanat din meta-realul
Decalogul şi Codul Penal Românesc by Răzvan Badac () [Corola-publishinghouse/Law/100965_a_102257]
-
Gheorghe Grigurcu Izvorul poeticii în discuție îl reprezintă neîndoios stratul primar, organic al ființării. Cu toate că simțirea intensă, netedă, neproblematică e suspectată, pusă mereu în paranteză, ea rămîne un factor funciar, dispensator de vitalitate, deși insuportabil privirii aidoma discului solar. Un soi de timiditate senzorială ne împiedică a-l măsura nemijlocit, cu ochiul, simbol al
Între natură și artificiu (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7199_a_8524]
-
suflu inteligent purtat de memorie și imaginație, care duce la adaptare și creștere uneori dincolo de puterea noastră de înțelegere, transformând dorințele în trup și ființă, integrând partea inertă în totul invadat de viață, investind cauză și scop în existența și ființarea omului și materiei. Un flux al duratei din trecut spre viitor în continuă creație liberă împărtășind imortalitate lumii și conștiinței. Memorie, suflet și timp, dincolo de materie, corp și spațiu. Fluiditate încorporată în tipare, purtată de voință. Creație evolutivă. O permanentă
Inteligența creatoare by Liviu Georgescu () [Corola-journal/Journalistic/7203_a_8528]
-
naște conștiința de sine, prin delimitare și diferențiere față de ceilalți, prin conștientizarea propriului trup, al propriului eu, cu dorințele lui. Apoi apare conștiința identității sau neidentității. Se nasc apoi valorile (la cei care se nasc): morale, estetice, sociale; aspirațiile. Esența ființării e a dori eternitatea. Eternitatea fizică, biologică, a materiei însuflețite și neînsuflețite. Eternitatea psihologică și spirituală, când devii conștient de eternitate. Dar eternitatea poate fi punctul terminus, de echilibru perfect, de anulare a entropiei, de răcire continuă până la zero absolut
Inteligența creatoare by Liviu Georgescu () [Corola-journal/Journalistic/7203_a_8528]
-
poate fi povestit la propriu, fără nici un subterfugiu prin care un exeget, sub cuvînt că-l comentează pe Heidegger, nu face decît să-l îngreuneze și mai mult. Una din distincțiile fundamentale ale lui Heidegger este cea dintre "ființă" și "ființare". Cele două cuvinte nu ne spun la prima vedere nimic, iar dacă le-aș folosi cu aerul că ele au un subînțeles intuitiv grație căruia toți am înțelege unde bate semnificația lor înseamnă a-l păcăli pe cititor. Ca să înțeleg
Povestindu-l pe Heidegger by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/9867_a_11192]