358 matches
-
în care s-a născut acesta au dus la o coagulare unică a principiilor care au corespuns mai ales fibrei interioare a poporului francez. În acest sens, se accentuează faptul că nu numai manifestările ulterioare, ci și cele din Antichitatea greco-latină au fost doar forme exterioare, insuficient maturizate și omogenizate, cărora le-a lipsit mai ales coordonata ontologică de profunzime. Francezii, în schimb, ar fi găsit în clasicism expresia perfectă a trăsăturilor celor mai reprezentative ale spiritului lor: gustul pentru ordine
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
divergențelor în ceea ce privește epoca la care se face raportarea. Așa cum am mai sugerat într-o manieră mai dezvoltată în Preliminarii, opiniile critice diferă cu privire la identificarea adevăratului clasicism, clasicismul model, reperul absolut, plasându-l fie exclusiv în Antichitatea greacă, fie în cea greco-latină, fie în secolul lui Ludovic cel Mare. În funcție de modificarea acestor puncte de sprijin, neoclasicismul capătă o altă dimensiune literară. Astfel, dacă raportarea se face doar la epoca lui Pericle, atunci toate celelalte manifestări clasice vor deveni neoclasicisme, inclusiv cel francez
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de bază ale clasicismului francez și anume imitarea anticilor. Este o coordonată esențială a curentului secolului al XVII-lea deoarece concretizează de fapt punctul de pornire al acestuia, baza sa ideologică, preluată și prelucrată, după cum am mai afirmat, din poeticile greco-latine. Relația clasicismului francez cu Antichitatea nu este însă una lipsită de complexitate, iar o subordonare a acesteia ideii de epigonism sau reproducere servilă, ar reprezenta o simplificare neconformă cu realitățile timpului și, mai ales, cu modul în care scriitorii și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
către Huet, prin care se statua clar ideea unei imitații libere a anticilor. Textul va fi analizat mai în detaliu în capitolul dedicat Disputei dintre Antici și Moderni, moment de cotitură pentru doctrina clasică, mai ales în ceea ce privește raportarea la modelul greco-latin. De altfel, această dispută a avut doar la un nivel superficial efectul desprinderii de antici, căci această raportare la trecut a fost redimensionată în neoclasicisme în respectul pentru tradiție și recunoașterea nevoii unui model. Legat indisolubil de aspectele discutate anterior
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Prin raportare apologetică sau antagonică, insurgentă, clasicismul francez a fost imposibil de ignorat, un reper estetic de prim ordin în cursul dezvoltării literaturii. În această ordine de idei, clasicismul francez nu mai poate fi considerat o simplă copie a modelului greco-latin. Cu toate că ideile directoare sunt preluate din poeticile Antichității, curentul literar coagulat în Franța secolului al XVII-lea a reușit să le reformuleze într-o manieră extrem de convingătoare, de puternică, încât nu se poate vorbi de un epigonism steril. S-a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
justificată de admirația pentru perfecțiunea artistică a operelor acestora, o imitație supusă astfel principiului rațiunii. Scopul scriitorului clasic este de a crea opere atemporale, ferite de un succes trecător și iluzoriu, opere care să dăinuie. Or, lecția oferită de Antichitatea greco-latină vizează tocmai eternizarea actului artistic. Așadar, anticii trebuiau venerați și urmați întru totul. Pe de altă parte, principiul imitației anticilor este legat de principiul imitației naturii. În măsura în care natura umană nu s-a modificat în timp, în coordonatele ei esențiale, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
esențiale, iar literatura antică a reușit să le surprindă într-o manieră artistică ideală, efectuând toate acele procedee ce implică purificarea și reducerea la esențe, atunci o cale mai scurtă spre perfecțiune ar reprezenta-o inspirația directă din operele iluștrilor greco-latini și nu din natura propriu-zisă. Modernii însă, în frunte cu Perrault, se hotărăsc să părăsească "tabăra marilor morți pentru a gusta din plin bucuria de altfel facilă și insolentă de a simți în vine fluxul unei vieți tinere, fie ea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și atroce, nicidecum nobila simplitate a anticilor."84 Aceasta este, de fapt, una din numeroasele afirmații care trădează o anumită predilecție a lui Fénelon pentru principiile Antichității. De altfel, ilustrarea opiniilor sale prin exemple aproape exclusiv preluate din operele marilor greco-latini sau raportarea constantă uneori poate excesivă la Horațiu întărește această idee. Se poate afirma, astfel, că Fénelon adoptă în mod oficial o atitudine corectă de mediere între cele două părți, însă preferințele și convingerile sale intime se îndreaptă nemijlocit către
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
puncte de vedere diferite cu privire la modalitatea de concepere a creației dramatice. Astfel, Eugenius ia apărarea modernilor, fiind purtătorul de cuvânt al celor cu viziuni mai radicale ce țin de noutate și originalitate, Crites este de partea Anticilor, subliniind virtuțile teatrului greco-latin, Lisideus este admiratorul teatrului francez contemporan, iar Neander care pare un alter ego al autorului scoate în evidență calitățile teatrului englez. Prin multiplicarea perspectivei se asigură o viziune complexă și dinamică, bazată pe construcția inteligentă a dialogului prin care se
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
importanței acestuia: "Cunoștința limbei în care scrie și studiul frumoaselor modeluri ale trecutului, iată ceea ce am cere de la oricare om ce ar dori se lase patriei sale un monument literar de orice însemnare." Modelele oferite sunt, desigur, din literatura antichității greco-latine căreia Odobescu îi face o extinsă apologie. Necesitatea asumării unor exemple nu este confundată, însă, de autor cu preluarea servilă a acestora, înțelegându-se perfect rolul pe care trebuie să-l joace imitația în cazul unei literaturi tinere acea imitație
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
inimă și literatură sau Gazeta de Transilvania ambele reviste de limbă română înființate de Barițiu -, atrage atenția cel intitulat Scriitorii clasici. Textul se deschide cu o prezentare erudită a etimologiei termenului de clasic, pentru a aluneca subtil înspre apologia culturii greco-latine și, ca urmare, spre necesitatea subsumării la aceste modele încă viabile: "așadar, dacă învățând (studiind cineva cu temei producțiile antice) va cunoaște cum că în cele mai ales producturi de literatură și de artă a grecilor și a romanilor din
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
față de modelele anterioare nu este una gratuită, ci care vizează utilitatea acestora pentru generația actuală. Se ating de fapt aici două aspecte, care au constituit puncte de divergență în faimoasa Dispută a Anticilor și a Modernilor, și anume imitația Antichității greco-latine și instituirea regulilor. Amândouă au fost justificate prin subsumarea la criteriul rațiunii care devine principiu ordonator. În acest sens, libertatea absolută văzută deopotrivă ca desprindere de trecut și ca desprindere de orice îngrădiri formale sau de conținut privind procesul creației
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
este cea care stilizează, fără îndoială, spiritul polemic. Homo eloquens este războinicul care cucerește, subjugă, domină, vrăjește cu o armă infinit mai puternică decât armele materiale: cuvântul. Agresivitatea verbală directă, necenzurată este amendată ca barbarie, în timp ce spiritul public al Antichității greco-latine va fi sedus de discursul oratoric, emoționant, patetic, speculativ și, nu în ultimul rând, argumentativ. Marc Baratin, în La parole polémique, depistează două direcții ale relației dintre retorică (desigur, cea antică) și polemică: una vizează semnificația etimologică, deci "referința războinică
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
de frapante, încît nici n-au putut fi observate. Două exemple din multe altele. Într-unul dintre cele mai vechi mituri ale omenirii, zeul-păstor, Dumuzi, deși se bucura de o poziție înaltă în panteonul sumerian, ca și Proserpina din repertoriul greco-latin, primește vestea că urmează să fie ucis, „în strunga cu oi”, de către duhurile infernale Galla. Eroul, puternic și divin, nu se gîndește să ia măsuri de apărare, nu pune mîna pe ciomag să-i întîmpine pe vrăjmași, ci începe să
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
nesimțite și, dincolo de un anumit punct de coincidență, redarea iluzionistă precede epuizarea realistă, apoi căutarea unui nou început prin întoarcerea la o stilizare puternică. Totul se petrece ca și cum ciclul paleolitic s-ar "repeta", mai strălucitor și mai scurt, în ciclul greco-latin, pe care-l reia ciclul creștin, apoi cel al artei moderne. Cronologia nu indică așadar maturitatea unei arte. O figură magdaleniană din anul 10000 are mai multă precizie anatomică sau "fotografică" decât o figură asiriană de la 2000. În Nigeria, arta
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
Cele două surse ale imaginarului ce au început să se dezvolte, cea a societății specifice popoarelor migratoare, care va fi sursa pentru structura socială, și cea a creștinismului pentru componenta culturală și teoretică. La acestea se mai adaugă componentele culturii greco-latine care inițial au fost ocultate pentru ca ulterior, odată cu dezvoltarea imaginarului să fie reactivate și reinterpretate din perspectiva noi imagini. Acesta este începutul simplu necesar oricărei noi construcții de imaginar, început care prin structura sa este într-o oarecare măsură pulsional
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
pregătită să le accepte. De aceea putem considera că exista o interrelație între momentul în care au fost traduse anumite texte și dezvoltarea imaginarului specific epocii. În domeniul filosofiei existau pe lângă textele sfinților părinți care integrau o parte a filosofiei greco-latine și câteva dintre lucrările aristotelice, în special părți ale Organon-ului. Astfel secolele VII-IX sunt, din punctul de vedere al legăturilor cu antichitatea, poate fi considerat moment apropiat de o maximă puritate informațională. Ulterior prin recuperarea operei aristotelice, la început
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
etapizare am putea considera că există într-o perioadă doar un număr limitat de filosofi ai antichității care influențează imaginarul epocii, dar numărul acestora este destul de mare. Putem considera perioada Renașterii ca o epocă sincretică care asimilează dincolo de filosofia antichității greco-latine și pe cea ebraică, egipteană sau persană. Când vorbim despre antichitatea descoperită în Renaștere vorbim despre "o lume și de un timp, de un univers: întreaga antichitate, nu doar greacă și romană, ci și egipteană și caldeeană, ebraică și persană
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
comunităților primitive îndeobște africane, L. Bittremieux, L. Frobenius, E. Hildebrand, H. Schurtz sau H. Webster 3, va servi însă ca model și suport analogiilor profitabile pentru reconstituirea tipologiei unor comunități corespondente, dar arhaice, indo-europene (germanice, indo-iraniene). Bunii filologi ai surselor greco-latine, sanscrite sau iraniene cunoșteau mai bine un alt motiv războinic - dioscurii în serviciul unei zeițe. Îl întâlnim frugal utilizat și de Pârvan, chiar în varianta sa iraniană, ca model de descripție a unui grup statuar de bronz de la Năeni 1
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
Ruanda), Tesalia (Thesalia), Voievodina (Vojvodina). Cauzele țin de tradițiile fiecărei țări, de schimbarea contextului politic intern și internațional, de notorietatea încă vie a unor forme vechi etc. Pluralitatea formelor aflate în uzul curent se întîlnește și la numele de locuri greco-latine, a căror normare s-a schimbat cu timpul, admițînd în multe cazuri mai multe variante recomandate, cel puțin pînă la DOOM 1 (din 1982). Normele pri vitoare la scrierea și rostirea numelor proprii, inclusiv a celor greco-latine, nu au mai
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
numele de locuri greco-latine, a căror normare s-a schimbat cu timpul, admițînd în multe cazuri mai multe variante recomandate, cel puțin pînă la DOOM 1 (din 1982). Normele pri vitoare la scrierea și rostirea numelor proprii, inclusiv a celor greco-latine, nu au mai fost actualizate în DOOM 2 (din 2005) la amploarea din DOOM 1: s-a renunțat la anexele privind numele de locuri și de persoane, iar numele incluse în corpul Dicționa rului sunt mult mai puține decît erau
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
limbile de cultură, problema transliterării toponimelor greco latine a fost de multă vreme reglementată. Tendința actuală înregistrată în limbile de circulație internațională se manifestă însă spre o reevaluare a vechilor ortografieri, în sensul unei transliterări cît mai apropiate de originalul greco-latin și care să sugereze publicului larg, pe cît e cu putință, și pronunția corectă a acestor termeni (situația e valabilă inclusiv pentru termenii biblici)“. În spiritul acestor tendințe, autorii TME au prezentat, în multe cazuri, atît numele adaptat limbii romîne
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
manifestă a fenomenelor cultural-istorice. Ar fi fost de așteptat, în consecință, ca DOOM 2 să adopte o atitudine mai „culturală“, în spiritul tendințelor europene, de scriere și pronunțare a numelor proprii (inclusiv de locuri), cu o atenție specială pentru numele greco-latine și pentru numele impuse în cultura romînă, de-a lungul timpului, prin evenimente istorice majore. Lipsa de timp (de fapt graba) invocată (ar) putea fi compensată prin elaborarea și adoptarea unor instrumente normative, standardizante și corelate, pe cît posibil, cu
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
prin propria-i natură. Lumea dinainte de Hristos a gândit în această autonomie; lumea modernă, divorțată de Hristos, s-a întors la ea, reluând păcatul de la capăt. Neoumanismul, care și-a făcut din ea principiul de temelie, crede că reînviază ideile greco-latine când, în realitate, repetă tragica rebeliune adamică. Considerată în rezultatele ei din domeniul culturii, autonomia individuală a rațiunii se înfățișează ca o încurcare a limbilor. Nu se înțelege filosof cu filosof. Ceea ce e lege pentru unul, apare pentru celălalt ca
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
Șamoa Americană (SUA), Tokelau (Nouă Zeelandă), Niue (Nouă Zeelandă), Kiribati, Insulele Marshall, Insulele Mariane de Nord, Palau, Nauru, Timorul de Est, Guam, Mayotte, Madagascar, Filipine, Malaysia 290 (Malaezia), Surinam, Vietnam, Cambodgia, China, Thailanda, Brunei, Myanmar, Insula Paștelui (Chile), Brunei, Tonga. Austronezia este un cuvînt greco-latin compus care înseamnă "insulele sudului". Patria primitivă a acestei familii a fost localizată în sud-estul continentului asiatic, apoi, într-o fază secundă, în Taiwan de unde, cu 5.000 de ani in urma, austronezienii s-ar fi răspîndit, prin expansiune maritimă
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]