179 matches
-
eventuala asociere a polimorfismelor FokI, BsmI, ApaI și Taq1 din gena VDR cu diabetul de tip 1. În 1997, McDermott et al., raportează asocierea haplotipului „bAT” cu diabetul insulino-dependent pe un lot format din asiatici de origine indiană din Marea Britanie, haplotipul BAT părând a conferi protecție (McDermott et al., 1997). Datele privind asocierea polimorfismelor VDR cu riscul pentru DZ tip 1 au fost confirmate pe un lot de familii din Germania (Pani et al., 2000), în acest grup etnic haplotipul bAT
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91984_a_92479]
-
Marea Britanie, haplotipul BAT părând a conferi protecție (McDermott et al., 1997). Datele privind asocierea polimorfismelor VDR cu riscul pentru DZ tip 1 au fost confirmate pe un lot de familii din Germania (Pani et al., 2000), în acest grup etnic haplotipul bAT părând a fi protector. Pentru populația din România (Guja et al., 2000; Guja et al., 2002), alela FokI F pare a fi diabetogenă, iar TaqI T protectoare, datele nefiind însă semnificative statistic pe lotul studiat de către noi în 1998
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91984_a_92479]
-
55-75% dintre subiecții cu T1DM la debut. comparativ cu doar 2.5% dintre subiecții de control [49]. Frecvența anticorpilor anti IA-2 (IA-2A = IA-2 Autoantibodies) este mai mare la grupele de vârstă mai mici și la pacienții HLA DR4+ purtători ai haplotipului HLA DQA1*0301/DQB1*0302 și scade cu înaintarea în vârstă [49]. De asemenea, se pare că IA-2A persistă în ser un timp mai scurt față de alți autoanticorpi anti insulari, titrul scăzând semnificativ după un an de la debut [34]. Actual
Tratat de diabet Paulescu by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/92231_a_92726]
-
prin meioză sunt celule haploide, a căror fuziune prin fecundație reface numărul normal (diploid) de cromosomi [4], haploidie este starea unei celule haploide [4], haploidizare - trecerea din starea de diploid în starea de haploid prin pierderea progresivă a cromosomilor [4]. Haplotip 1) jumătate din ansamblul genelor, adică din lotul de cromozomi, indiferent dacă provine de la mamă sau de la tată [4], două halotipuri alcătuiesc un genotip [2.4], halotipul se transmite ca o unitate, de la unul din părinți [4], 2) mai frecvent
MICROGRAFII ASUPRA PRODUSELOR APICOLE by Andriţoiu Călin Vasile [Corola-publishinghouse/Science/273_a_935]
-
genele respectiv (< 1cM) și timpul insuficient scurs de la apariția alelelor noi pentru a permite combinarea aleatorie a acestora prin procesul de crossing-over cromozomial. Altfel spus, fenomenul apare datorită lipsei de recombinare prin crossing-over în timpul meiozei, astfel încât anumite combinații de alele (haplotipuri) se transmit/moștenesc în bloc. Deoarece fenomenul de linkage disequilibrium apare doar pentru distanțe cromozomiale mici, pentru testarea asocierii trebuie analizați markeri aflați foarte aproape de gena asociată propriu-zis cu boala. În sens invers, demonstrarea asocierii între un locus marker și
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91980_a_92475]
-
în intestinul subțire, stomac, pancreas și prostată. FIC1 transportă transmembranar fosfatidilserina și fosfatidiletanolamina, menținând distribuția corectă a acestor lipide în membrane și integritatea membranară. Un studiu al ADN-ului la o populație de rasă albă a evidențiat diferența semnificativă în haplotipul genei ATP8B1 între pacienții cu CC și grupul martor [36]. Polimorfismul genelor transportorilor membranari poate reprezenta un risc pentru CC. Deoarece populația studiată a fost variată și nu există studii de validare pe cohorte independente este dificil de concluzionat ferm
Tratat de oncologie digestivă vol. II. Cancerul ficatului, căilor biliare și pancreasului by Liviu Vlad () [Corola-publishinghouse/Science/92149_a_92644]
-
diabetici se explică probabil prin existența unui linkage disequilibrium foarte puternic între acestea și alelele HLA de clasa a II-a DR3 și DQ2. Astfel, alelele HLA A1 și HLA B8 se transmit împreună cu HLA DR3 și DQ2 pe un haplotip extins A1/B8/DR3/DQ2 în care adevăratele alele de susceptibilitate sunt DR3 și DQ2. Rezultatele analizei TDT au indicat, de asemenea, o transmitere semnificativ crescută a alelei HLA A24 la probanzii diabetici (transmitere 66,20%, p=0,043) comparativ
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
HLA DR4 (Redondo și Eisenbarth, 2002). Datele sugerează că în populația românească (cel puțin la subiecții de sex masculin), contribuția alelelor HLA DR3 și DR4 la predispoziția genetică pentru DZ tip 1 ar fi mai redusă. Concordant cu creșterea ponderii haplotipului DRX/DRX la diabetici, în populația românească apare o scădere a frecvenței heterozigoților DR3/DR4. Astfel, frecvența celui mai diabetogen genotip la diabeticii din lotul studiat a fost de 20,75%. Spre comparație, frecvența acestui haplotip este în general de peste
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
Concordant cu creșterea ponderii haplotipului DRX/DRX la diabetici, în populația românească apare o scădere a frecvenței heterozigoților DR3/DR4. Astfel, frecvența celui mai diabetogen genotip la diabeticii din lotul studiat a fost de 20,75%. Spre comparație, frecvența acestui haplotip este în general de peste 30% în țările cu incidență mare a DZ tip 1 [de exemplu ~ 35% în SUA (Redondo și Eisenbarth, 2002)]. Studiul distribuției haplotipurilor DR în funcție de vârsta la debutul bolii (fig. 10.6) arată că frecvența tipului DR3
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
la diabeticii din lotul studiat a fost de 20,75%. Spre comparație, frecvența acestui haplotip este în general de peste 30% în țările cu incidență mare a DZ tip 1 [de exemplu ~ 35% în SUA (Redondo și Eisenbarth, 2002)]. Studiul distribuției haplotipurilor DR în funcție de vârsta la debutul bolii (fig. 10.6) arată că frecvența tipului DR3/DR4 este chiar și mai mică sub vârsta de 5 ani (17,4%) și după vârsta de 20 de ani (11,1%). Frecvența mai mică la
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
asociere a acestor alele cu DZ tip 1 și pentru populația românească. Datele analizei TDT sugerează că în populația românească efectul diabetogen al DR4 ar fi mai puternic decât cel al DR3, ipoteză susținută și de diferența nesemnificativă dintre frecvența haplotipului DR3/DRY la diabetici (37,74%) și nediabetici (36,40%). Alele HLA DQ - familii 1995 După cum am menționat, pentru toți subiecții din lotul studiat am realizat o tipare completă pentru alelele HLA DQB1. Pentru toate aceste alele am realizat analiza
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
populația românească (Guja et al., 1999a). Pentru comparație, transmiterea alelei 469 E la frații nediabetici ai probanzilor a fost apropiată de procentul așteptat de 50% (transmitere 52,71%, p=0,3) (fig. 10.12). Am efectuat, de asemenea, analiza transmiterii haplotipurilor ICAM-1 241G/R - 469 E/K de la părinții heterozigoți la copiii diabetici și respectiv frații lor neafectați. Astfel, am identificat un haplotip protector 241G - 469K (transmitere la probanzii diabetici 32,39%, p = 2,75x10-5) și un haplotip diabetogen 241G - 469E
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
așteptat de 50% (transmitere 52,71%, p=0,3) (fig. 10.12). Am efectuat, de asemenea, analiza transmiterii haplotipurilor ICAM-1 241G/R - 469 E/K de la părinții heterozigoți la copiii diabetici și respectiv frații lor neafectați. Astfel, am identificat un haplotip protector 241G - 469K (transmitere la probanzii diabetici 32,39%, p = 2,75x10-5) și un haplotip diabetogen 241G - 469E (transmitere la probanzii diabetici 63,57%, p = 0,0013). Transmiterea acestor haplotipuri la frații nediabetici ai probanzilor a fost 47,77% și
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
asemenea, analiza transmiterii haplotipurilor ICAM-1 241G/R - 469 E/K de la părinții heterozigoți la copiii diabetici și respectiv frații lor neafectați. Astfel, am identificat un haplotip protector 241G - 469K (transmitere la probanzii diabetici 32,39%, p = 2,75x10-5) și un haplotip diabetogen 241G - 469E (transmitere la probanzii diabetici 63,57%, p = 0,0013). Transmiterea acestor haplotipuri la frații nediabetici ai probanzilor a fost 47,77% și respectiv 51,16% (fig. 10.13). Pentru a testa posibila interacțiune dintre alelele ICAM-1 469
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
diabetici și respectiv frații lor neafectați. Astfel, am identificat un haplotip protector 241G - 469K (transmitere la probanzii diabetici 32,39%, p = 2,75x10-5) și un haplotip diabetogen 241G - 469E (transmitere la probanzii diabetici 63,57%, p = 0,0013). Transmiterea acestor haplotipuri la frații nediabetici ai probanzilor a fost 47,77% și respectiv 51,16% (fig. 10.13). Pentru a testa posibila interacțiune dintre alelele ICAM-1 469 E/K cu alte alele diabetogene (în special ale IDDM1), am analizat transmiterea acestor alele
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
și DZ tip 1, prin demonstrarea unei transmiteri semnificativ crescute a acestei alele la probanzii diabetici (57,14% transmitere, p=0,013) comparativ cu transmiterea la frații neafectați ai acestora (53,37% transmitere, p=0,19). Am putut identifica aceleași haplotipuri 241G/469K protector (41,11% transmitere, p=0,017) și 241G/469E diabetogen (59,21% transmitere, p=0,013) ca și în cazul populației românești. Nu am putut confirma transmiterea preferențială a alelei 469 E la probanzii purtători ai antigenului
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
alimentare. S-au individualizat două izoforme, codificate de gene diferite, dar înrudite: NAT1 și NAT2 [23]. S-au identificat 18 alele ale NAT2 și 27 alele ale NAT1, iar în cadrul izoformei NAT2 s-au caracterizat mai multe SNP, care formează haplotipuri „defective”: NAT2x5,x6 și x7 și care au prevalență diferită în populația caucaziană față de cea asiatică. Subiecții cu polimorfismul NAT2 de tip acetilatori lenți (genotipul NAT2x6 și x7) au un risc scăzut de dezvoltare a CC, iar NAT1x1 nu prezintă
Tratat de oncologie digestivă vol. II. Cancerul ficatului, căilor biliare și pancreasului by Adrian Covași () [Corola-publishinghouse/Science/92154_a_92649]
-
de nutriție și dietă au arătat o asociere între consumul de alimente foarte sărate, cancerul nazofaringian și deficitul de vitamină C la o vârstă fragedă. Ar părea că există și un determinism genetic al susceptibilității față de EBV. Un studiu de haplotipuri HLA a pus în evidență o subpopulație distinctă genetic în sudul Chinei, cu o frecvență crescută a A-2/B-Sin-2 haplotip, conformație genică ce poate fi responsabilă de incidența mare a bolii în zonă. Studii recente au arătat că EBV
Oncogeneza virală by Petre Calistru, Radu Iftimovici, Ileana Constantinescu, Petre-Adrian Muțiu () [Corola-publishinghouse/Science/91991_a_92486]
-
la o vârstă fragedă. Ar părea că există și un determinism genetic al susceptibilității față de EBV. Un studiu de haplotipuri HLA a pus în evidență o subpopulație distinctă genetic în sudul Chinei, cu o frecvență crescută a A-2/B-Sin-2 haplotip, conformație genică ce poate fi responsabilă de incidența mare a bolii în zonă. Studii recente au arătat că EBV se asociază și cu celulele B maligne din limfomul Hodgkin și cu unele boli limfoproliferative la pacienții imunodeprimați, precum și cu unele
Oncogeneza virală by Petre Calistru, Radu Iftimovici, Ileana Constantinescu, Petre-Adrian Muțiu () [Corola-publishinghouse/Science/91991_a_92486]
-
pacienții cu DZ tip 1 recent descoperit prezintă un răspuns de tip proliferativ al limfocitelor Ț CD4(+) împotriva secvenței B9-B23 a moleculei de insulină (Alleva et al., 2001), răspuns care nu apare la subiecți de control similari că vârsta și haplotip HLA. În plus, un studiu efectuat pe 10 subiecți aflați la risc înalt pentru DZ tip 1 a arătat că la mai mult de jumătate dintre acestia limfocitele Ț CD4(+) răspund împotriva regiunii B24-C36 de la joncțiunea lanțului B cu peptidul
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91978_a_92473]
-
subiecții cu DZ tip 1 la debut, comparativ cu doar 2,5% dintre subiecții de control (Leslie et al., 1999). Frecvență anticorpilor anti IA-2 este mai mare la grupele de vârstă mai mici și la pacienții HLA DR4(+) purtători ai haplotipului HLA DQA1*0301/DQB1*0302 și scade cu înaintarea în vârstă (Leslie et al., 1999). De asemenea, se pare că IA-2A persistă în ser un timp mai scurt față de alți autoanticorpi anti- insulari, titrul scăzând semnificativ după un an de la
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91978_a_92473]
-
mai mare (fig. 2.1) și cu cât titrul acestora este mai ridicat. Ar fi de remarcat că autoanticorpii anti-β-celulari apar de regulă în ordinea IAA, GADA, ICĂ, ultimii apărând anticorpii IA-2A (Kupila et al., 2002). În cazul copiilor cu haplotipuri HLA puternic diabetogene și provenind din populații cu risc înalt pentru DZ tip 1 (cum ar fi cele scandinavice), seroconversia poate apărea chiar și după doar 3-6 luni de viață, aproximativ 3% din acești copii devenind pozitivi pentru cel puțin
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91978_a_92473]
-
acesteia, ducând la o expresie heterogenică, care privește aspectele clinice, histopatologice și genetice. (LUCCHINETTI C. și colab., 2000; BARCELLOS L.F. și colab., 2001). În acest moment, singura asociere certă între factorii genetici și susceptibilitatea la SM, este dovedită la nivelul haplotipului HLA DR2 pentru alelele DR B 1501, Dr B10101 si DQB1 0602, DQA1 0102, din genele CMH situate pe cromozomul 6. Această asociere a fost demonstrată atât prin linkaj, cât și prin asociere în studii familiale și caz-control, dar mecanismul
Scleroza multiplă by Petru Mihancea () [Corola-publishinghouse/Science/92062_a_92557]
-
un nou puseu. Forma cronică progresivă prelungește cel mai adesea o evoluție prin puseu, dar poate și să se stabilească dintr-o dată, mai ales cu ocazia unui debut al bolii spre 40 de ani și în asociere preferențială cu un haplotip DR4/ DQW8 (ODERUG și colaboratorii citați de CHOFFLON). În acest caz remisiile și puseele nu mai sunt individualizate (simptomele și semnele apar progresiv și invaliditatea se agravează din ce în ce mai mult, fără a cunoaște nici o stabilizare). Arbitrar, o formă cronică-progresivă definește o
Scleroza multiplă by Petru Mihancea () [Corola-publishinghouse/Science/92062_a_92557]
-
clinică a SM. Astfel, HLA DR2 apărea mai frecventă în formele benigne cu evoluție remitentă, iar HLA DR3 părea corelată cu formele severe de evoluție progresivă, mergând pînă la a sugera posibilitatea a 2 zone evolutive de SM, legate de haplotipuri HLA diferite. După aceasta au fost publicate și alte rezultate, multe contradictorii. În special noțiunea unei evoluții diferite printre gemenii monozigoți, unul putând să aibă o formă benignă și celălalt o formă severă, a fost interpretată ca un argument împotriva
Scleroza multiplă by Petru Mihancea () [Corola-publishinghouse/Science/92062_a_92557]