236 matches
-
și ducelui de Guise și dorința de răzbunare după evenimentele de represiune de la Amboise, celor mai curajoși nu le este teamă să atace castele, închisori și să vandalizeze biserici încât în primăvara anului 1560 se înregistrează un val masiv de iconoclasm. La începutul verii mișcarea de nesupunere civilă se intensifică și diverse orașe din sudul Franței se revoltă. Cu sprijinul secret al primilor doi prinți de sânge, Condé și Navarra, se implementează o organizație politico-militară. Protestanții își aleg liderii locali, adună
Francisc al II-lea al Franței () [Corola-website/Science/311779_a_313108]
-
riscă să ajungă, ca în alte cazuri asemănătoare de dezvoltare anarhică și tehnică, la un fel de poluare, de saturare. Vom avea nevoie de o dietă, de o igienă care se apropie, la urma urmei, de ceea ce s-a numit iconoclasm, adică o dispariție, o distrugere de imagini, fiindcă acesta va fi singurul mod, mai întîi de a restaura o temporalitate reflexivă, o temporalitate a vieții interioare care acum o duce greu din cauza acestei omniprezențe de imagini și apoi, va fi
Jean-Jacques Wunenburger: „Prea multe imagini ucid imaginația” by Muguraș Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/13536_a_14861]
-
de scriitorul pe care l-am admirat prea mult. Admirația mea se va preface curând în ură sau dezgust. Nu-i pot ierta pe cei din care mi-am făcut idoli. Mai devreme sau mai târziu, în mine se trezește iconoclasmul” (I, 146). Să nu fie valabilă observația aceasta și pentru strămoșii săi, pentru neamul său? Spune Cioran: „Toată viața mi-a plăcut să calc în picioare tot ce-am iubit mai mult. Nu ne definim decât în opoziție cu idolii
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fac din Arghezi un veritabil analist politic, în anii atât de agitați dinaintea războiului, și un critic vehement al politicii interne și internaționale care, dincolo de preferințele ideologice asumate fără echivoc, a căutat să-și susțină argumentat convingerile. Pe palierul religios, iconoclasmul său vizează, așa cum se știe, tagma preoților corupți, precum și incompatibilitatea dintre forma exterioară viciată și fondul trăirii liturgice, marcând, în diacronia presei românești, prima campanie antisinodală. Când e vorba de "instituționalismul literar", se înverșunează împotriva criticii universitare sau eticiste și
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Răsărit să mă-nchin soarelui". Religiozitatea insului arghezian se fundamentează printr-o relație directă, neintermediată, cu divinitatea, căreia îi acordă un statut aparte, personalizat, experimentând cu plăcere "ruga [...] dezinteresată, tăcută, de pe scaun, fără contorsiuni și posturi învățate". În publicistica polemică, iconoclasmul său vizează exclusiv aspectul sau "fardul" Credinței, cum îl numește poetul, și nu esența creștinismului. Arghezi este sensibil însă la trăirea religioasă autentică a țăranului și deseori redă, în articole de gazetă, fiorul sărbătorilor creștine. El intervine brutal acolo unde
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
răstoarne datele problemei, acest unghi de receptare nu pune în discuție negația în sine, ci premisele ei, precum și veridicitatea trăirii poetice. În ceea ce ne privește, distingem negația polemică din proza publicistică, semnificând critica instituției și a alcătuirii sale umane un iconoclasm al exteriorității de negația lirică, rezultat al trăirilor profunde, al tensiunilor interioare, al inadecvării ființei poetice la ordinea convențională. Interferența celor două planuri, al eului interiorizat și fecund cu cel al eului social, prins în tiparele comunitare, generează, conform legii
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
mai putea să se mântuiască și să se bucure, ca Magdalena care a iubit mult, pentru că a urât inutil". (Discordanța logică, atât de frecventă în polemica argheziană, contrapune, aici, interpretării dogmatice, o alta, proprie, eretică și scandaloasă, ca expresie a iconoclasmului său funciar.) "Vino, Niculae Iorga, în mijlocul scriitorilor cu simplicitate și pornește în ora a douăsprezecea, cea din urmă, laolaltă cu ei, lucrul încă nefăcut. În crepusculul rugăciunii și al lepădării de sine, este loc pentru o aripă proaspătă la suflet
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
de a pune imaginile în slujba vieții interioare nu era, în principiu, stupid sau sacrileg. Singura în care imaginea atinge esența lui Dumnezeu și a oamenilor. Miracolul nu s-a produs fără dificultăți și rămâne ambiguu. Puțin a lipsit ca iconoclasmul bizantin (și, într-o mai mică măsură, cel calvinist, opt secole mai târziu) să readucă oaia rătăcită în turmă și sub normă. Dacă "vechea manieră grecească", cu prea multă ușurință disprețuită de Vasari ca "neplăcută, grosolană și ordinară"*, ar fi
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
devine uriașă" (Le Fascinateur, 1912). Cât despre foarte piosul Michel Coissac, acesta abandonează Le Fascinateur, pentru a fonda în 1919 Le Cinéopse, organ lunar al industriei cinematografice. În 1925, publică prima Istorie a cinematografului. Miza strategică Din Orient a venit iconoclasmul. El apare în Alexandria și Antiohia, cucerește imperiul grec, dar nu atinge Occidentul, nici Roma, nici regatul franc. Marea schismă între Roma și Constantinopol nu a fost declanșată de icoană, ci de Filioque (Sfântul Duh purcede de la Tată și de la
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
pe la 820 autorul Antireticelor, Nichifor, patriarhul Constantinopolului, părintele Bisericii iconodule exilat de Leon al V-lea, împăratul iconoclast voia puteri depline, fără a ține cont de o anumită distincție între temporal și spiritual, Imperiu și Biserică. Nichifor vedea astfel în iconoclasm ceea ce am numi astăzi o "tentație totalitară", dublată de un afront la lucrarea divină de mântuire. Ca mediere între cer și pământ, imaginea ne ferește atât de monolitism cât și de anarhie. Ea garantează unitatea celor două puteri, pentru că face
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
totală de imagini este un lux pe care niciun om de autoritate nu și-l poate oferi fie el și adept al scripta sola. Luther e un politician prea fin și respectă prea mult ordinea stabilită pentru a aluneca în iconoclasmul ultrastângist. El o ia pe ocolite, insistă pe pedagogia imaginii ca necesar complement al Cuvântului lui Dumnezeu, distinge subtil între Christos și Crucifix. Are grijă să rămână prieten cu Cranach (care-i ilustrează traducerea Noului Testament) și Dürer. Confruntându-se
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
unui popor liber nu poate să se îndrepte spre simbolurile despotismului". N-am văzut aceleași gesturi de curând, la noi, la Moscova, la Praga, la Budapesta, împotriva simbolurilor vizuale ale unui alt despotism? Reflexele idolatriei le alimentează pe cele ale iconoclasmului, dar acesta din urmă pare și mai vivace decât dublul lui inversat. Vandalul, iconoclastul sau insurgentul pentru libertate în funcție de simpatii consideră că nu se pot extirpa amintirile unei legitimități fără a distruge imaginile în care aceasta s-a depus. "Poporul
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
creștină, era idolului ne poartă de la Ravenna la Sienna. Ea este organizată după modelul bizantin, reflectând astfel hegemonia creștinismului oriental asupra corespondentului său occidental. Moștenitor direct al Imperiului Roman, loc de sinteză a iconografiilor imperială și creștină, Bizanțul, după criza iconoclasmului, joacă rol de pivot și legătură între Orientul helenistic și Occidentul gotic. Carol cel Mare, iconodul moderat, rămâne, sub influența Bizanțului, un partizan "de mijloc" al imaginii, care nu trebuie nici distrusă, nici adorată. Bizanțul a asigurat filiația între credințele
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
drepturi depline, căreia trebuie să i se plătească tribut. Devenirea artistică îi cuprinde și pe "anarhiști". Trecerea de la idol la opera de artă este paralelă cu trecerea de la manuscris la tipar, între secolele al XV-lea și al XVI-lea. Iconoclasmul calvinist se dezvoltă în elanul lui Gutenberg și reprezintă a doua dispută a imaginilor din Occidentul creștin. Întemeiată pe sola scriptura, adică pe simbolicul absolut, prin propagarea cărții, Reforma denunță perversiunile magice sau indiciale ale imageriei creștine (care atinge în
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
Sfânta Sofia din Istanbul În ciuda acestui fapt, lunga istorie a artei creștine a fost marcată la rândul ei de numeroase evenimente zbuciumate, ce aveau să evoce aniconismul iudaic și musulman, degenerat în cazul creștinismului în formele cele mai aspre de iconoclasm. Aceste conjuncturi au scos la iveală și numele unor reputați apărători ai cultului icoanelor, precum Sf. Ioan Damaschin sau Sf. Teodor Studitul, căruia i se datorează ideea că icoana reprezentarea vizuală a sacrului prin excelență, în viziune creștină nu reprezintă
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
creștine, care îmbina formele estetice ale elenismului târziu cu valențele spirituale ale creștinismului bizantin. Când, în sfârșit, arta creștină părea să își fi regăsit propriul făgaș evolutiv, avea să se petreacă unul dintre cele mai importante evenimente ale artei bizantine iconoclasmul 383, mișcarea inițiată și condusă de Leon al III-lea Isaurul (717-740) și Constantin al V-lea Copronimul (740-775) împotriva cultului icoanelor. Întinzându-se pe o durată de mai bine de un secol (726-843), mișcarea iconoclastă s-a încheiat în
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
caracterul inefabil al lumii spirituale. Pentru contemporaneitate însă, teologul rus Paul Evdochimov întrevede o adevărată "criză actuală a artei sacre"510, ale cărei cauze nu sunt de ordin estetic, ci religios, și ale cărei urmări constau în declanșarea unui nou iconoclasm; refuzul icoanei și al contemplării ei mistice, conducând spre o implacabilă concluzie: În lipsa artei sacre de odinioară, nu mai găsești decât opere de artă cu subiect religios"511. În prezent, din aceste rațiuni și datorită unui proces accentuat de desacralizare
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
Ancona, 2010. Berdiaev, Nikolai, Dialectica existențială a divinului și umanului, Editura Paideia, București, 2010. Berdiaev, Nikolai, Sensul creației, Editura Humanitas, București, 1992. Besançon, Alain, Eseuri despre lumea de azi, Editura Humanitas, București, 2007. Besançon, Alain, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, Editura Humanitas, București, 1996. Biedermann, Hans, Dicționar de simboluri, vol. II, Editura Saecolum I.O., București, 2002. Bîrzu, Zamfira, Monumente sacre opera de artă, Editura 3D Arte, Iași, 2007. Blanchy, Lara, Les expositions dțart contemporain dans
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
Istoria esteticii, Editura Meridiane, București, 1972. Giorgi, Rosa, Symboles et cultes de l'Église, Éditions Hazan, Paris, 2005. Girard, René, Violența și sacrul, Editura Nemira, București, 1995. Gombrich, E. H., Istoria artei, Pro Editură și Tipografie, București, 2007. Grabar, André, Iconoclasmul bizantin, Editura Meridiane, București, 1991. Grenier, Catherine, L'art contemporain est-il chrétien?, Éditions Jacqueline Chambon, Nîmes, 2003. Grünberg, L., Prelegeri de estetică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967. Guénon, René, Simbolismul crucii, Editura Herald, București, 2012. Guénon, René, Simboluri ale
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
creierul: descoperirile inovatoare ale unui prestigios neurolog, Curtea Veche Publishing, București, 2009. Nistor, Mihai, Fenomenologia sacrului, Editura Cantes, Iași, 1999. Oprescu, George, Manual de istoria artei: Barocul, Editura Meridiane, București, 1985. Otto, Rudolf, Sacrul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Palade, Mihaela, Iconoclasmul în actualitate: de la "moartea lui Dumnezeu" la moartea artei, Editura Sophia, București, 2005. Peers, Glenn Trupuri imateriale: reprezentări bizantine ale îngerilor, Editura Nemira, București, 2011. Plazaola, Juan, Arte sacro actual, Biblioteca de Autores Cristianos, Madrid, 2006. Plazaola, Juan, L'Église
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
216 Revenind la exemplele extrase din lumea artei, din această ultimă categorie, reamintim existența așa-numitelor imagini de tip acheiropoietos (nefăcute de mână omenească), despre care istoricul de artă André Grabar susținea că aparțin eminamente categoriei sacrului. (Vezi André Grabar, Iconoclasmul bizantin, Editura Meridiane, București, 1991, p. 33.) 217 În procesul creației, artistul poate fi implicat în trei ipostaze desosebite: cea de copiator al naturii, de mediator între lumea materială și cea spirituală, respectiv în postura de geniu, sau de creator
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
vidul apofatic al pupilelor". (Ioan I. Ică jr., Toate cele văzute se cer după cruce, în Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului: tablou, televiziune, icoană, o privire fenomenologică, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 9). 236 Alain Besançon, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, Editura Humanitas, București, 1996, p. 13. 237 Jean-Luc Marion, op. cit., pp. 27-28. 238 Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului: tablou, televiziune, icoană, o privire fenomenologică, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 20. Autorul descrie această situație ca pe o
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
să fie considerată unica religie a imperiului, în urma proclamării sale de către împăratul Teodosie cel Mare. (Cf. Răzvan Theodorescu, Cultură și civilizație europeană, Editura Fundației România de Mâine, București, 2003, pp. 10-11). 369 François Bœspflug, op. cit., pp. 34-42. 370 André Grabar, Iconoclasmul bizantin, Editura Meridiane, București, 1991, p. 31. 371 André Grabar (op. cit., p. 31) face referire la un portret al apostolului Ioan, deținut și tratat cu venerație de un discipol al acestuia. 372 Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Editura
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
interzicea înfățișarea lui Hristos ca miel, în schimbul reprezentării Sale ca Mântuitor, precum și canonul 100, prin care, în arta religioasă nu erau acceptate reprezentările rușinoase, indecente, incompatibile cu doctrina și credința creștină. 383 Vezi în acest sens lucrarea lui André Grabar, Iconoclasmul bizantin, Editura Meridiane, București, 1991. 384 Acesta a făcut lumină în ceea ce privește raporturile dintre om, divinitate și arta sacră, stabilind statutul artistului iconograf și definind libertatea acestuia de a realiza icoanele conform propriei măiestrii creatoare. Artistului i se consfințise dreptul de
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
respect deosebit pentru cineva sau ceva. Acesta este și cazul celebrelor "Libri Carolini", scrieri controversate, comandate de Carol cel Mare clerului franc, în care confuzia amintită avea să genereze începutul transformării imaginii iconografice din transcendentală în decorativă. (Cf. Mihaela Palade, Iconoclasmul în actualitate: de la "moartea lui Dumnezeu" la moartea artei, Editura Sophia, București, 2005, p. 26). 386 Paul Evdochimov, Arta icoanei: o teologie a frumuseții, Editura Meridiane, București, 1992, p. 175. 387 Meritul evidențierii în sec. al VI-lea d. Hr
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]