489 matches
-
simbolizează contradicția ca principiu al lumii. Sub liniștea aparentă, clasicizantă, arde un suflet visător, bovaric, sfâșiat de umbrele morții. Cartea rece (1996; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) proiectează o hiperboree, ca în viziunea lui Nichita Stănescu. E un tărâm al idealității pure, poeta înscenând, în manieră postmodernă, ceremonialuri lirice fanteziste din insignifiante întâmplări cotidiene. SCRIERI: Șarpele mă recunoaște, Chișinău, 1992; Cartea rece, Chișinău, 1996; Godot eliberatorul, Chișinău, 1998; Un viitor obosit, Timișoara, 1999; Proiectul unei tragedii, Chișinău, 2001. Repere bibliografice: Emilian
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288393_a_289722]
-
Într-atât iubirea cheamă necontenit moartea, încât departajarea devine cvasi-imposibilă. Acționând într-un simultaneism inextricabil, radical, cu antecedențe în straturile ascunse ale Eului însingurat, forța lor de contrasens deconcertează, devastează și marchează. Angelicele frumuseți dantesco-petrarchiste licăresc în depărtări; sunt niște idealități pan-umane. Enigmaticele fete de la Baaad, cu nume neobișnuite (ca la Dimitrie Stelaru) Stribi, Mil, Magnoline, Briene, Rimaya, Ilen, Lo (lita), Dora, Sakti -, apariții vibratile, hieratice, nu atenuează conștiința finitudinii; ca atare, discursul liric se clatină sub arcul lucidității în
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Acel Ieronim de o astrală frumusețe nu e decât un personaj mental, o vedenie în pragul mitului; cu aura lui de puritate, cu luminile sale amintind de Ieronimul eminescian (Cezara, Insula lui Euthanasius), el cumulează trăsături magice, de o perfectă idealitate. Ieronimul Ilenei Mălăncioiu, transtemporal, o nălucă, e în fond o idee; viziune apropiată misterului (Hieros = sfânt): "Tu, Ieronim, ai pierit cum m-ai atins (...) / Tu, Ieronim, ai pierit în chiar acea clipă / În care m-ai atins, sfâșiată sunt / Și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
în chip coșmaresc iar în subtext filozofează. Pe scurt, legendarul turn, colos "cu lucarne și etaje", e pretext de panoramare, dar și de simbolistică planetară; fenomen omnitemporal, inclusiv de spațializare ilimitată, "babelismul" împresoară fără pauze subminând, relevând constant antinomiile dintre idealitate și pragmatism. În subtext, poemul e o parabolă: pe ecrane străvezii se succed "Appii sepulcrale", Burgundii și Iberii, vechi așezări grecești toate sub semnul trecerii ineluctabile. Adresându-se unui enigmatic Urgoragal, ipochimen tăcut, aducând în primul plan figuri frapante (Homer
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
latină (dincolo de Prut), inclusiv pentru ideea de românitate geografică și istorică nedespărțită. Cât timp Eul lui Grigore Vieru se menține în biografia psihologică solitară nu-i găsim accente fulminante, combustii izbitoare; menționatul Eu se sprijină mai degrabă pe gingășii, pe idealități, blândețea fiind la el o dispoziție naturală generatoare de empatie, răspânditoare de ingenitate. De îndată ce intră în joc Ceilalți, unda lirică fermă, energică se suprapune apăsat conotațiilor melancolice, elegiace. Rostirea lină, sensibilizatoare, cedează pasul unui rezonator, unui rostitor oracular respirând credință
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
să-ți spun cât te iubesc. Clopotnița pe deal miroase-a fulger; puieții cresc, în mai, cu disperare, iar ciocârlia, cu un fir de cântec, tăriile le leagă de ogoare... Peste tot, aceeași puritate a liniei, o neîntreruptă nevoie de idealitate, iubirea fiind un ocean ale cărui adâncuri sperie, abis în care te poți prăbuși și instrument de inițiere în ceva niciodată palpabil. Ceva: "Ca și cum ar ninge cu fluturi / peste ruguri și-acestea s-ar stinge. / Ca și cum n-ai putea să
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
în proză), o propoziție sună a deviză orgolioasă: "Vreau poetul unic, singuratic, nemultiplicabil". Afirmație-program! Lectorul va descoperi în volumele acestui original cătător de comori un micro-tratat, un corpus compact despre încântările și servituțile creației; o lecție fremătândă despre viață și idealități, despre Poezie ca mod de existență, ca iluzie salvatoare. INDEX OPERUM IO(A)N ALEXANDRU Topa-Mică (Cluj): 25 dec. 1941 București, 15 sept. 2000. Cum să vă spun (1965); Viața deocamdată (1965; Infernul discutabil (1967); Vină: Selecții (1968); Vămile pustiei
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și el condițiile spectacolului total: reprezentările au loc în „lumea văzutelor”, dar cu deschidere și translare spre aceea a „nevăzutelor”. Secvența „vămilor” este pusă în act pe un traseu geografic obișnuit, comun, de la sat la sat. Ea se reface în idealitatea de „dincolo”, după o schemă fixă, de topografie mitică. b). Sărbătorescul: Trebuie operată, mai întîi, o distincție între sărbătorescul ca expresie a prea-plinului (în fast și grandoare, în hrană abundentă și veselie pînă la demență) și acela discret, lipsit de
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
refulat. În plus, el include o bună parte din supraego. Omul individual - persoana - are o mică zonă de conștiință și libertate și o mare zonă de inconștient. Ego-ul, care ține cumpăna între conștiința individuală și exigențele realității, tinde și spre idealitate, spre valori. O parte dintre trăirile refulate se pot orienta spre creație, prin sublimare, și, de asemenea, se instituie pentru fiecare și un „ego ideal”, un ideal al eului, așa cum el ar dori să fie. Acest scenariu al psihanalizei clasice
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
modelare lăuntrică, intelectuală și morală, din care rezultă în cea mai amplă formă personalitatea. După Wilhelm von Humboldt, prin urmare, conceptului de civilizație i se atribuie materialitate, sociabilitate și interes, iar conceptul de cultură apare purificat și ridicat în sfera idealității lipsite de interes. Nu e de prisos să adăugăm că, în gândirea germană, disocierea operată în noțiunea globală de civilizație e urmată de o a doua disociere, care constă din desfacerea conceptului de cultură din vagul universalist și așezarea lui
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
numai cu gândul. Să luăm un alt exemplu, mai neobișnuit. Compozitorul de geniu, care a fost Beethoven, asurzise de la o vreme. Și totuși, în pofida acestui defect, el își auzea divinele simfonii. Și fără îndoială că le auzea în pura lor idealitate mult mai frumoase decât le-ar fi ascultat executate de orchestră. Auzul lui, mort pentru lumea din afară, se desfăta în armoniile ideale ale sunetelor nesunate, ce-i umpleau spiritul, fără putință de a le percepe din afară. El contempla
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
a materialului cu imaterialul, a vremelnicului cu veșnicul. Prin natura ei simbolică, arta se situează la intersecția dintre timp și veșnicie: ea face parte din lume prin materialitatea sensibilă, dar participă într-un fel la viața de dincolo de lume prin idealitatea pe care o degajează. Magia pe care ne-o împărtășește nu e mai puțin paradoxală, dar ea corespunde adânc naturii noastre psiho-fizice. O intuim prin simțuri, dar o gustăm cu spiritul. Estetica întrebuințează cel mai urât cuvânt când vrea să
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
ni le dea. Aici trebuie căutată deosebirea dintre arta profană și arta religioasă. E incontestabil că arta profană creează un climat de superioară euforie. Acest climat însă, cu fulgerele lui, ce fac spărturi în norii văzduhului, e o nebuloasă de idealități posibile. Arta religioasă suie în nemărginitele clarități deschise de certitudinile credinței. E de ajuns ca ea să îmbrățișeze un obiect religios, pentru a-și asigura o perspectivă transcendentă incomparabil mai adâncă și mai luminoasă decât arta profană. Dacă știu că
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
a propriului nostru arhetip ceresc, uitare ce pe izolează în vremelnicie și în nimicnicie. Arta religioasă e amintirea sensibilă a acestui adevăr de credință. Dacă saltul dincolo de această lume e propriu fiecărei arte, cea religioasă nu evadează în vagul unei idealități posibile ca arta profană, ci în cerul populat cu formele pure ale existențelor îndumnezeite. Ea are într-adevăr un caracter sofianic de vreme ce, prin chipurile modelate concret, ne actualizează bucuria regăsirii în rădăcinile lor transcendente, în arhetipurile cerești. Scriind tratatele sale
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
Geniul se ridică peste nivelul comun prin îndoita capacitate excepțională a viziunii imaginative și a realizării ei în forme sensibile. El e vizionarul unei noi ordini de existență și făurarul unor miracole de frumusețe, prin care ne ridică la întrezărirea idealităților posibile, văzute de el. După cum am spus, contemplația sensibilă e forma cea mai rudimentară de cunoaștere și se găsește la îndemâna tuturor. Contemplația imaginativă însă, ca dar estetic, ca putere de viziune a fanteziei creatoare, e o însușire a geniului. Căci
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
artă. El își vede opera în regiunea fanteziei creatoare, inundată brusc de lumina inspirației. Ea are forma ce i se va da în momentul execuției, ce trebuie să urmeze. Dar această formă anticipată, de caracter simbolic, nu e văzută în idealitatea ei cu ochiul fizic, ci numai cu simțul spiritual corespunzător. Într-o explozie de bucurie, care e un moment de totală uitare de sine și de trăire într-o ordine nemărginită, artistul își contemplă opera, ca și misticul viziunea, printr-
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
din veșnicie în Dumnezeu. Adevărul acesta al existenței noastre ideale metafizice, al nemuririi noastre create, dă perspectivă infinită strofei ce urmează: îngemănând potrivnice silințe, Cobor zâmbind din alba-ntâietate, Din soiul uniefâră de semințe închis în pura mea deplinătate. În idealitatea ei de ființă pur inteligibilă, creatura e desăvârșită și fericită: coboară zâmbind din alba întâietate, adică din principiul neprihănit al nemuririi. Spiritualitatea ei e asemenea cu aceea a îngerilor, impasibilă, neredusă și nesfâșiată încă de antagonismul pătimaș al bărbăției și
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
trebuie întreprinsă în așa fel încât să influențeze exercițiul speculativ al gândirii. Maiorescu se oprea în cursurile sale despre Kant cu deosebire asupra unor teme în măsură să pună în mișcare imaginația romantică a ascultătorilor săi, teme cum ar fi idealitatea spațiului și timpului sau distincția dintre lumea fenomenelor și lumea în sine. Motivul central al prelegerilor consacrate filosofiei lui Kant, își amintesc auditorii, era cel al contribuției formelor pure ale sensibilității și intelectului în constituirea cunoașterii noastre prin experiență, un
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
De asta să se fi creat intelectul, ca să repete încă o dată - și mai prost poate - ceea ce este? E natural să credem că formele lui creează ceva nou, care nu există independent de el”13. Referindu-se la teza kantiană a idealității spațiului și timpului, Maiorescu urmărea să disloce prin resursele gândirii speculative convingeri ale gândirii curente, să zdruncine prejudecăți acceptate adesea drept neproblematice. Cu asemenea intenții el nu a ezitat să se îndepărteze, uneori destul de mult, de litera și de spiritul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
speculative convingeri ale gândirii curente, să zdruncine prejudecăți acceptate adesea drept neproblematice. Cu asemenea intenții el nu a ezitat să se îndepărteze, uneori destul de mult, de litera și de spiritul textului kantian. Petrovici își amintește că profesorul Maiorescu dezvolta tema idealității timpului susținând, de exemplu, că evenimentele viitoare sunt deja realizate în noi, chiar dacă le vedem de obicei ca succesive în timp. Drept o ilustrare a ideii, profesorul cita o halucinație a tânărului Goethe care, în drum spre Weimar, s-ar
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
neagră deznădejde, Nichita Stănescu s-a înălțat, a concrescut și s-a "copt" din amețitoarele viziuni eminesciene, parcă la ceas de ciocârlie ("până lângă ciocârlii"). De fapt, cam asta vrea să spună insolitul cuvânt antimetafizica, o rupere de simetrie în idealitatea lumii, către poezia de dincolo de cuvinte. Antimetafizica era o sfidare la adresa filosofiei și esteticii oficiale, impregnate de materialism dialectic și istoric. Faptul se vedea cu ochiul liber, dar poetul își lua măsuri de precauție (neavând vocație de disident), asigurându-ne
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a formulat memorabil reprezentativitatea lui Eminescu pentru ființa românească? Simțind tâlcurile autodenigrării intelighenției naționale, prin contestarea lui Eminescu, Svetlana Paleologu-Matta are intuiția unei drame speciale (care, totuși, nu e a României profunde!) a românilor. Pe aceștia, Eminescu îi "constrânge", "prin idealitatea lui" să-l urmeze, dar românii, nefiind "la înălțimea lui", nu-l pot asimila și, în consecință, devin acerbi detractori, "patrioți de meserie" care-și propun să facă "ordine" în cultură și în destinul nației printr-o pseudo-sincronizare perpetuă cu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
vadă, nici să audă, nici să umble" (Apocalipsa 9.20). Idolul reprezintă aici un nou termen-simbol menit să indice modul în care vede și acționează Divinul pedepsitor. Astfel, ceea ce pentru omul decadent reprezintă, în mare parte, reperele progresului vieții sale, idealitățile spre care trebuie să tindă și modelele care și le asumă intensiv, se arată a fi, la nivelul atotcunoașterii divine, idoli ce captează și închid conștiința umană în marasma unei false împliniri de sine. Acești idoli sunt catalizatorii spre care
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
să discearnă cu severitate între bine și rău, între noblețea pe care știa atât de bine să o recunoască și josnicia de care îi era atât de silă. Astfel că nu risca să alunece în acea falsă îngăduință care coboară idealitatea pentru a o învecina realității și șterge sau face incert hotarul dintre virtute și răul omenesc.“ Dar mai este și altceva: clemența lui Prospero, lipsită de inferioare slăbiciuni cum este, și netributară nici unei transcendențe, se exercită ca într-o aură
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãþii by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2880]
-
omenirii, în cercetările lor, au rămas credincioase acestui model dualist, așa că, în ansamblul cunoștințelor și explicărilor realizate, găsim constant două dimensiuni: una transcendentală și alta imanentă. Imanența codifică materialitatea - mai precis, consistența obiectuală (ce acceptă și implică un element de idealitate sau de abstracțiune) - a fenomenului artistic (subiacent operei ca fapt real/concret al acestei lumi). Transcendența indică extensia intelectuală, simbolică, ipotetică, suprapunându-se necondiționat cu funcția sa principală (de a sugera un regim de existență paralel cu universul material, supus
Principii de bază ale cercetării știinţifice by Ruxandra Postelnicu () [Corola-publishinghouse/Science/91486_a_93182]