595 matches
-
am mai scris în jurnal, am ajuns, după filmări, la un alt fel de oboseală, plăcută, pentru că n-a fost vorba numai despre mine - ci despre Strindberg, Swedenborg și alții, despre România, anii copilăriei și adolescenței, dar mai ales despre imanența și transcendența lui Dumnezeu și, bineînțeles, despre muzică, despre preclasici, despre Mozart, Schubert, Mahler. Și, undeva, despre Sergiu Celibidache, despre steaua lui care a strălucit aici, în Suedia, destul de dureros. În fond, am uitat aproape tot din ce s-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
ar mai fi fost același: sofiștii creează, cel puțin din câte putem aprecia, formulează cu acuratețe tezele esențiale contra cărora autorul dialogului Phaidon luptă în mod reactiv: relativismul, individualismul, perspectivismul, omul ca măsură a tuturor lucrurilor, realismul empiric, materialismul fenomenalist, imanența monistă, dispensarea de o lume nevăzută, folosirea agonică a retoricii, scepticismul politic, refuzarea cultului legii, democratizarea culturii, coborârea filosofului în arena publică. Și adică ei n-ar fi filosofi,? Să nu uităm originea aristocratică a lui Platon, ea explică multe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
care are nevoie. Colectivitatea se reduce la suma indivizilor care o compun. Nu există nicio transcendență făurită prin intermediul legăturii ori al relației și care s-ar naște din agregarea subiectivităților. Nu găsim nicio mistică comunitară la Antiphon, ci doar o imanență care recuză toate fabulele grecești bazate pe nomos: indexarea gândirii dominante asupra legii civile permite o diferențiere între cetățeni și sclavi, între ființe de prima categorie și indivizi de mâna a doua, într-un cuvânt - mai exact, două: între greci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
că Epicur nu poate fi inclus în categoria ateilor, dat fiind că el afirmă fără ocolișuri existența zeilor. Scrisoarea către Meneceu explică și cum trebuie priviți ei: ca niște persoane vii veșnice și preafericite. Singurul lucru care contează este planul imanenței; zeii pot foarte bine să existe, ei evoluează în același univers ca oamenii și nu prezintă niciun pericol pentru aceștia. în metafizică, riscul vine nu atât dinspre ateism sau dinspre existența zeilor, cât dinspre lectura orizontală sau verticală a lumii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
nemuritoare și capabile de răutate, făceau posibilă existența unui cler sau a unei puteri politice acționând în numele zeilor și legitimând ordinea, opresiunea, supunerea prin invocarea unor divinități înrolate cu forța, împotriva consimțământului lor - și pe bună dreptate... De altfel, planul imanenței în care evolueză zeii este, bineînțeles, lumea oamenilor, dar nu planeta Pământ: nu riscăm să-i vedem apărând la colțul unei străzi sau în piața publică. Cosmogonia epicuriană presupune lumi infinite, cu variații calitative și cantitative ale materiei: între aceste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
ar trebui s-o achite în cursul vieții, transformându-și existența într-o vale a plângerii, în durere și în suferințe pentru ca astfel să-și răscumpere greșeala. Această interpretare transcendentă și idealistă nu i se potrivește nicidecum gânditorului planurilor de imanență: răul echivalează cu suferința, care se reduce la niște condiții existențiale reperabile în viața cotidiană. Unde? Și când? în dezechilibrul atomic, în pierderea de materie, în distrugerea naturii. Epicur o știe, el experimentează la modul cotidian și este nu atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
Pentru că plăcerea epicuriană rămâne mult sub pericolele care i se pun în spate sau de forțele distrugătoare a căror presupusă purtătoare este. Modul de întrebuințare al Grădinii seamănă până la confuzie cu regulile vieții monahale: singura diferență importantă rămâne planul de imanență al epicurismului. în afara acestei chestiuni, etica ar putea fi impărțită: reducere a dorințelor, interpretare ascetică a plăcerii, practicarea blândeții și a cumpătării, exercițiul spiritual efectuat în comunitate, egalitarism în izolare, frugalitate și sobrietate, austeritate, sărăcie. De ce ar neglija cineva în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
dualismului pentru a le face să funcționeze în sensul unei creditări și al unei discreditări: elogierea sufletului, condamnarea cărnii. Aici regăsim firul călăuzitor al unei scrieri platoniciene a istoriei filosofiei, incapabilă să redea corect ceea ce nu se supune legii sale: imanența, materialismul, atomismul, relativismul, ateismul. A vorbi despre Epicur ca un platonician permite aplicarea noțiunilor de suflet și de trup definite după ordinea idealistă, și nu după principiile formulate de filosoful din Samos. -14- Geniul vieții filosofice. Dar dacă opera lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
nici chiar cu oricine. Față de cei care nu pot intra în mod decent în comunitatea electivă epicuriană, punctuală sau durabilă, geografic reperabilă, sedentară, sau legată de fluxurile intersubiective, nomade, îți rămâne ultimul recurs al materialiștilor, al subversivilor și al maeștrilor imanenței: râzi - și te bucuri în altă parte... XII PHILODEMOS DIN GADARA și comunitatea hedonistă -1- Efectele benefice ale catastrofei. Uneori, cel mai mare mai rău generează cel mai mare bine: astfel, moartea produce supraviețuiri, distrugerea ocazionează conservări, ființa apare chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
în sensul interpelării, al solicitării, al cererii interesate: nu comunici cu zeii pentru a le cere binefaceri sau avantaje. La antipozii sacrificiilor grecești menite să asigure bunăvoința cerului, departe de orice transcendență, relația filosofului cu modelele sale se instalează în imanență, pe terenul meditativ și spiritual al unui fel de înțelepciune păgână. Zeii epicurieni îndeamnă la imitarea lor, un exercițiu de care creștinii - Ignațiu de Loyola, de exemplu - își vor aminti... A trăi încercând să-ți calchiezi existența după cea a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
toate acțiunile fără a recurge niciodată la arme. Inspirat de filosoful ce-l are ca model pe înțeleptul Epicur, el însuși avizat în ceea ce privește modelul superior oferit de zei, Philodemos demonstrează că transcendența nu pare niciodată mai dezirabilă ca atunci când provoacă imanența... XIII LUCREȚIU și „voluptatea divină” -1- Huiduieli creștine la adresa filosofului! Titus Lucretius Carus, zis Lucrețiu î~90 - ~50 î. Hr.), târăște după el o proastă reputație - cu atât mai nefondată cu cât nu ne-a rămas nimic despre existența lui... Nimeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
presiuni și ca referința la motor să dispară apoi în favoarea alteia: discul dur informatic. în orice caz, cauzalitățile oarbe par să anime o filosofie stigmatizată pentru simplificările ei exagerate. Opoziția dintre viață, idee, imaterialul spiritualiștilor, și mecanică, atom, materia adepților imanenței pure, acționează ca un topos al istoriei filosofiei. Totuși, platonicienii nu exclud particulele concrete, lumea reală, după cum nici epicurienii nu exclud sufletul sau spiritul - la Lucrețiu, spiritul dă impuls sufletului care comandă trupul și este localizat în partea mediană a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
agregărilor care constituiau un trup și un suflet. Dar atomii dăinuie, existența lor e eternă. Cadavrul n-are de-a face cu cerul, ci cu pământul, el nu-i dator pentru niciun tratament transcendent, întrucât se supune celei mai radicale imanențe. Sufletul, muritor ca tot restul corpului, se dezintegrează, și atunci? Nu e nimic aici care să merite să ne zbuciumăm, niciun fior de groază nu se justifică. Nu există zei răi, nici infern, nici paradis, nu există nicio reîncarnare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
fantasmagorice: cerul ține de o anumită alcătuire atomică, iar universul e infinit - în caz contrar, unde ar ajunge o ipotetică suliță aruncată de un om cu o putere extraordinară după ce trece de hotarele lumii? Sfârșit al oricărei transcendențe, instaurare a imanenței celei mai totale: evident, chiar dacă Lucrețiu se înclină în fața zeilor epicurieni compuși din materie subtilă, indiferenți în beatitudinea lor și instalați în interlumi, ateismul s-a născut deja. Ideea morții zeilor progresează, la fel și cea a morții lui Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
din urmă plecând de la mit70. Între cele două registre interdependențele sunt permanente prin intermediul „climatelor mentale“ și nu prin invazia brută a faptelor în domeniul eterat al spiritului 71. Mitul fiind autosuficient, nu răspunde decât unei metode care evocă exhaustivitatea și imanența 72. Cu alte cuvinte, metoda apare aici ca expresie transfigurată și transpusă a proprietăților fundamentale acordate aprioric obiectului studiat 73. Adică între postulatul general, obiectul studiat și metoda reținută nu există riscul să apară contradicții 74. Ținând cont că mitul
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
nu ne gândim că acesta aparține naturii, ci că funcționează pe baza unor legi firești, în acord cu mersul înainte al lumii și cosmosului. Caracterul natural al unei crize înseamnă apariția sa și existența independent de voința umană, în baza imanenței existenței și funcționării sistemului social. 280 Despre modul în care ciclicitatea economică își pune amprenta inclusiv asupra organizărilor societale de tip socialist vom discuta într-un capitol aparte. Marius Spiridon pare să considere ciclicitatea ca fiind specifică doar sistemelor libere
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
el poate avea totul, căci el este numit Prinț al lumii acesteia în Evanghelie. Dar nu va avea niciodată decât lumea aceasta. El nu va recuceri niciodată cerul, care este, la drept vorbind, sufletul lumii acesteia și misterul transcendentului în imanență. El nu va avea din universul nostru decât carcasa materială. Și probabil din firimiturile acestei case care și-a pierdut rostul, el va strânge lemnele cu care să-și încălzească infernul".Partea diavolului, Editura Humanitas, București, 2006, p. 24. 3
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
o poate revendica în principiu. Cadrul urban, în dezvoltarea sa hipertrofică, în care funcția socială a pietonului e din ce în ce mai condiționată și mai abstractă, acuză azi o criză a civilizației. Ideea de civilizație și încorporarea ei concretă, socială, presupun desprinderea din imanență și ridicarea la nivelul conștiinței individuale, a unor fenomene de „suprastructură”, care nu sunt „naturale”, ci sunt fenomene de cultură, anume iubirea și filosofarea. Iubirea în stadiul de civilizație nu mai e doar „geniul speței”, ci are un caracter conștient
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
esența; prin aceasta se apropie de ideile platoniciene. Spre deosebire de Platon, cel puțin de cel din dialogurile clasice ca Fedon sau Timeu și apropiindu-se de cel din Parmenide, Bacon concepe „forma”, adică esența, ca imanentă fenomenului, adică o transcendere în imanență. Prin aceasta el a anticipat fenomenologia lui Husserl. În schimb, Hobbes, deși a fost în tinerețe în intimitatea lui Bacon, nu poate figura într-o enumerare alături de acesta, și nici alături de Locke, așa cum îl așază amicul meu Ivasiuc. Hobbes a
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
Nietzsche asupra panteismului forței - numită de el voința de putere -, triumful integral al necesității, inexistența liberului arbitru, înscrierea oricărei realități dincolo de bine și de rău, deci, inductiv, inocența devenirii, recuzarea lumilor din spatele realității și apelul la atașamentul față de pământ, la imanență deci, ca și numeroase alte poziționări filosofice, pot proveni din Spiritul Liber. Nu că autorul lucrării Știința voioasă ar fi avut acces direct la autori și la tezele lor, lucru care pare foarte improbabil, dar el a putut să ia
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
existenței lui Dumnezeu sau ale excelenței religiei catolice. Să crezi în ea este de-ajuns... Fideismul recuză orice posibilitate de teologie. Și orice alienare a filosofiei de serviciul ei. De unde o instalare a disciplinei pe singurul teren care-i convine: imanența. Dar acest fideism convine numai pentru a gândi, a aborda și a percepe Apologia lui Raymond Sebond. Deși în chiar aceste pagini, Montaigne nu dă înapoi în fața folosirii câtorva argumentații pentru a dovedi existența lui Dumnezeu și a deduce arhitectul
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
e guvernată de Foc și de Trăsnet... Cuplului Democrit care râde și Heraclit care plânge, Montaigne îi preferă filosoful jovial, râzător... Dar când e să aleagă între Heraclit imanentul și Parmenide transcendentul, optează pentru primul. Apărător al râsului și al imanenței, Montaigne recuză creștinismul care plânge, îndrăgește durerea și face din cor un orizont de nedepășit. Adept al fluviului, pentru că știe că nu se va putea niciodată scălda de două ori în el, Montaigne întoarce hotărât spatele lui Platon și companiei
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
în materie de idei generale privitoare la existența autonomă necrezând în realitățile singulare, reducând cuvintele la o convenție utilă și necesară pentru a sparge singurătatea ontologică, Montaigne devansează filosofia contemporană preocupată să răstoarne platonismul. 23. Autobiografia lumii. De unde și religia imanenței. întreaga filosofie a lui Montaigne se rezumă la un elogiu adus lumii reale, concrete, terestre. Ea îndrăgește și celebrează pământul, aici-și-acum-ul, întruparea, carnea. Ea se spune cu slănină și ceapă, cu țăranii și viile, cu gustul unui sărut agățat în
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
a doicii; același lucru și în privința ideii monarhice... Iar apoi, dincolo de autobiografia filosofică franceză, a căutării unui prim adevăr asimilabil Eului, prin modul dialectic de a realiza filosofia depășind-o pe cea a epocii și a momentului, prin preocuparea de imanență la antipozii maniei livrești, prin gustul pentru proza lumii, pentru o secularizare a rațiunii pure sau prin prudența foarte hexagonală, faimosul cogito cartezian - partea a patra a Discursului asupra metodei, articolul zece al Principiilor filosofiei și cea de-a doua
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
ar mai fi fost același: sofiștii creează, cel puțin din câte putem aprecia, formulează cu acuratețe tezele esențiale contra cărora autorul dialogului Phaidon luptă în mod reactiv: relativismul, individualismul, perspectivismul, omul ca măsură a tuturor lucrurilor, realismul empiric, materialismul fenomenalist, imanența monistă, dispensarea de o lume nevăzută, folosirea agonică a retoricii, scepticismul politic, refuzarea cultului legii, democratizarea culturii, coborârea filosofului în arena publică. Și adică ei n-ar fi filosofi,? Să nu uităm originea aristocratică a lui Platon, ea explică multe
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]