161 matches
-
Teleormanului” ș.a. Redactor la „Pagini teleormănene” (1988-1989), redactor-șef la „Carul solar” (1991) și la „Curierul de Teleorman” (1992-1993), a condus și cenaclul „Gala Galaction” din Roșiori de Vede (1978-1984). De la pastelul elegiac la cenușiurile plictisului provincial și de la incandescențele imnice la fantasticul macabru, L. rămâne un virtuoz al imaginii. Cu toată diversitatea genurilor, stilurilor și registrelor abordate, care prin receptivitatea la influențe de tot felul trădează o voință de disciplinare „literară” a inspirației, scriitorul are o sensibilitate în primul rând
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287934_a_289263]
-
Cu mituri de ocazie și tristeți confecționate, aripile poeziei bat în gol, cu referire la antologia din 1972. Apoi, prin Nicolae Manolescu, Ștefan Aug. Doinaș, Mihai Dinu Gheorghiu, Laurențiu Ulici ș.a., au urmat lecturi adecvate și o dreaptă evaluare: modalitatea imnică și elegiacă va fi apreciată, iar originalitatea viziunii recunoscută. Poeme istorice, primul ciclu din Apărătorii, figurează, într-o stilizare subtilă, o mitologie în care eroii naționali obiectivează ipostaze ale umanului. Sentimentul duratei este transpus într-o ordine simbolică și evocatoare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289803_a_291132]
-
sentimentul fragilității ființei, iluziilor și amintirilor pe un fundal biografic. Poetul cultivă „pastelul” intelectualizat, meditația, elegia, incantația, în transcrieri notabile prin finețea imaginilor și simțul limbii. Această direcție a liricii continuă în volumele Altminteri (1979) și Anotimpuri (1986), unde modul imnic este adaptat la o formulă elegiacă fie suav melancolică, fie liric eroică, sub semnul virtuozității formale. Reportajele din Privire de pe Cetățuie (1978) sunt, de fapt, poeme în proză, în care observația se întemeiază pe sentimentul duratei și al apartenenței la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289803_a_291132]
-
De unde începe istoria declanșează valuri de considerații, cu întoarceri în istorie și coborâri până în arheologie, sugerate de asocierea formei de arc a Olteniei cu firea aprigă a locuitorilor ei. În alt stil, cu rezonanțe de Cântarea României, de tabletă argheziană imnică ori din Cartea Oltului a lui Geo Bogza, uneori cu un meșteșug parcă împrumutat cusăturilor țărănești, paginile consacrate lumii oltene de altădată exemplifică abundent și variat imaginea pe care intenționează să o compună autorul. Analog sunt concepute și următoarele cărți
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289066_a_290395]
-
inima, Magii, aici într-o surprinzătoare configurație biblică). Ridicate deasupra circumstanțialului, poeziile devin o cântare a „darurilor pământului”, a vieții înțelese în integralitatea ei. Minima restructurare a ciclurilor vechi, completarea lor cu câteva piese noi (Prinos, Cântecul pământului, ce amplifică imnic tema din Alma Mater) conturează mai bine viziunea particulară, considerată adesea păgân panteistă, dionisiacă. În fapt, evlavia față de natură e o formă a evlaviei față de Creator, întocmai ca la țăranul român, și astfel expansiunile aparțin în cele din urmă trăirii religioase
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286469_a_287798]
-
realizate” și „indiciile certe ale unor deosebite posibilități”. Date fiind însă împrejurările istorice vitrege, poetul își publică târziu prima carte, în care Perpessicius identifica „unul dintre debuturile cele mai elocvente ale lirismului nostru contemporan”. Particularitatea poemelor lui P. este lirismul imnic și glorificator - Magnificat, titlul unui volum din 1983, e simptomatic, cum, pentru exuberanța vitală juvenilă, era și titlul Euphorion -, dedicat nu realităților conjuncturale, ci poeziei, iubirii, copilăriei ca vârstă eternă, ființei. Poetul se află într-o continuă jubilație, stare extatică
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288729_a_290058]
-
cale de acces la marile taine și experiențe este iubirea-combustie, iubirea-adorație și voluptate, împinsă până la punctul în care carnalul trece în spiritual, în vreme ce copilăria se revelează ca o experiență originară și reversibilă, scrutată cu uneltele poetului psiholog. O asemenea lirică imnică e pândită de grandilocvență, redundanță și discursivitate, capcane în care, contând pe inspirație și prea puțin pe elaborare, P. cade adesea, mai ales în Cariatidele iubirii (1986) și în Asceza voluptății (1996). Versuri prețioase se pierd astfel în sterilul poemelor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288729_a_290058]
-
altă limbă/ Nu omenesc, duhovnicească!"90. La capăt de drum, începutul se rostește în sfârșit, "se mută viața-n dimineață", "în fașă oul ține foșnetul aripii"91. Prin funcția sa kerygmatică - predicația apelativă -, limbajul invocă icoana Logosului, poemul se convertește imnic, iar imnul e însuși drumul, cuvântul care vede până departe, "acolo sus, în Golul cel din urmă", "acolo, unde nu mai curge decât necursul"92. Acolo, Cuvântul se face trup al poemului, urmă de lumină a Altuia invizibil. Ce e
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
din 1940 a constituit o mare surpriză. Râsul morților de aur ar fi reprezentat, în opinia unor critici, o încercare de a construi o viziune mitologizantă a istoriei mișcării legionare, în acest sens fiind invocate unele poezii (Legionaria) cu accente imnice ori cu aluzii la evenimentele timpului. Numeroase imagini, inspirate și din folclorul autohton, frapează, dar juxtapuse direct, ele nu-și dezvăluie semnificația. De un ermetism împins la extrem, cartea rămâne un experiment fără consecințe. Adevărata realizare a lui F. poate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286951_a_288280]
-
de ceară, Fie-i de vedeală; Vălușel de pânză, Altul de peșchire. Scenariul epic e lung, de aceea femeile se mai opresc să răsufle și-l reiau pe același ton sacadat. Cuvintele par să se repete, ca-ntr-o invocație imnică. E reactulizat un melos tragic, smuls parcă din carnea trupului. Cu toate acestea, mesajul sună straniu și depărtat, ca și cum ar aparține unor ființe nepământești. Zorilor, zorilor, Voi surorilor, Voi să nu pripiți Voi să nu grăbiți, Să mi-ți răsăriți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
puse de Teodor Burada, cu Gh. Asachi, fondatorul Conservatorului filarmonic-dramatic (1836), în cadrul căruia s-a cântat pentru prima dată în limba română opera "Norma" de Bellini, cu arta dirijorală a lui Antonin Ciolan, Ion Baciu ș. a. Așadar, de la muzica religioasă, imnică, civică, utilitară, distractivă la muzica cultă cu toate genurile ei. Descifrăm spiritualitatea Iașului și prin istoria muzicii sale. Descoperim firul de aur nevăzut ce se transmite de la o epocă la alta, de la o generație la alta, instituțiile muzicale ale Cetății
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
Deși schematice și eseistice, povestirile grupate în Puterea mitului aduc o sensibilă modificare de viziune. Omul împrumută, aici, ceva din măreția forțelor elementare. O înfiorare lirică străbate aceste pagini, unde se anunță teme ale eseisticii filosofico-antropologice și, totodată, tonalitatea ei imnică din ultima fază. B. construiește, alteori, vedenii grotești și spăimoase, fantasmagorii ale unui eu dilatat, ispitit, în somn, de tentații demiurgice și, tot acolo, sistematic redus la neputință. Scriitorul fixează, de obicei, un punct critic, premergător catastrofei, căci personajele poartă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285719_a_287048]
-
A mai semnat Marius Nicoară, Ion Ulmu, Panait Vardaru, Nona Vida, Laurențiu. A debutat la 16 ani, cu poezia Un trandafir, în revista școlară „Luceafărul” (Timișoara), iar editorial cu volumul de versuri Candelabre albastre, în 1936. B. scrie o poezie imnică, al cărei obiect îl constituie figuri mitice (Apollo, Orfeu, Dionisos, Zamolxe), care-i tutelează propriul mod de a înțelege lumea și arta, dar și natura clasică virgiliană („celui mai înalt prieten”, Vergiliu, îi dedică un ciclu de versuri caracteristic) ori
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285694_a_287023]
-
Note de drum”, „Însemnări de cititor”, „Inscripții”, „Artă și realitate”, „Cotidiene”, „Zigzag”, „Semnal”, „Agenda zilei”, „Creație și angajare”, „Festivalul Național «Cântarea României»” ș.a. Lirica de substanță lipsește. Poezia publicată ocazional este, în faza de consolidare a regimului comunist, propagandistică, agitatorică, imnică, iar ulterior invariabil encomiastică, aducând osanale Partidului și conducătorului acestuia. Numărul versificatorilor din această zonă e mare: Miron Radu Paraschivescu, Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu, Nicolae Tăutu, Radu Cârneci, Horia Zilieru, Petre Ghelmez, Victor Tulbure, Dragoș Vicol, Ștefan Tita, Adrian Păunescu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289316_a_290645]
-
mijloacelor figurative. Cu vagi irizări din G. Bacovia și Lucian Blaga, dar și din Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba sau Eugenio Montale, se propune o lirică a pustei și a așteptării. În 30 de poeme (1973) accentul se mută pe caracterul imnic, juxtapus unei presiuni conceptuale impresionante. Lirica transfigurează spectacular convulsiile imanenței și le transferă în autocrația cerebralului. În versul eliptic, concentrând cuvinte menținute într-o subtilă stare de vibrație, se întrevede o replică dată literaturii osificate din epocă. Traseul poetic al
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289658_a_290987]
-
misterul divin, în vecinătatea tipologică a Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Ioan al Crucii și a Sfântului Francisc: extaz și beatitudine a locuirii în sacru, a eucharistiei sau, cu vorbele poetului, a „venirii”, „vederii” și „prezenței”. E o poezie imnică și cu un lirism al gnozei, cu o depășire a cunoașterii estetice și cu ridicarea la cunoașterea supraînțelegătoare, charismatică. Întoarcere, totodată, la poezia inspirată - în înțelesul de „insuflată”. Într-un atare context ontic și gnozic, cuvântul poetic devine logos, reumplându-se
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287578_a_288907]
-
și legendar, devine emblematic în volumul O zi de toamnă, anonimă (1974). Țara căreia i se închină poetul e un loc cu munți și mănăstiri, populată de figuri precum cea a lui Ștefan cel Mare și a Meșterului Manole. Tonalitatea imnică este însoțită uneori de sugestii de sorginte folclorică. În scrierile postume (Versuri, 1975) tema erotică există, dar femeia devine senzuală și agresivă, „o lupoaică”, iar scrisul este văzut ca o stavilă în fața acestei furtuni erotice („dragostea năvalnică” din Abia îndrăzneai
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287456_a_288785]
-
caracterizează. Căci dacă trăsăturile surprinse cu pătrundere și finețe de E. Lovinescu (și atestate de toți cei care l-au cunoscut) califică o sensibilitate fragilă, gata să vibreze entuziast în fața obiectului sau evenimentului celui mai neînsemnat, întâmpinat adesea cu o imnică fervoare (a se vedea, în acest sens, primele paragrafe ale evocării din aceleași Memorii lovinesciene), ele acoperă și nostalgia, sentimentalismul „răvășit descompus”, adică un fond de anxietate răbufnind nu o dată la suprafață din miezul „contemplației visătoare”. Între asemenea coordonate, „minunata
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
suprarealism, cu al său dicteu automatic, prezent aici în forme oarecum mai moderate. E de notat, totuși, abandonul în voia hazardului asociativ, o anume estompare a contururilor obiectelor, fluența și transparența materiei, ușoară atmosferă onirică. Colomba, spuneam, e o suită imnică de variațiuni pe o unică „temă”, - a iubirii, a ființei iubite, - în căutarea unei foarte libere „definiții” lirice. De un portret propriu-zis nu poate fi totuși vorba, căci, abia închegate, liniile, culoarea, reliefurile se descompun într-un spațiu el însuși
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
regim al interferențelor susținut cu o tensiune egală pe parcursul celor cinci secvențe ale poemului: text deschis, putând fi continuat la nesfârșit, și a cărui încheiere apare oarecum arbitrară, - o întrerupere ce putea avea loc în orice alt punct al itinerariului imnic (împinsă spre extreme, această experiență își va găsi manifestarea cea mai semnificativă în Incantații, volumul tipărit în 1931). E un mod de a sugera, indirect, acea disponibilitate a spiritului neîngrădită de nici o convenție, amendabilă - și nu în mică măsură - doar
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
constituie Invitația la bal și cu Colomba, noul poem sugerează un fel de sinteză, definitorie de acum înainte pentru toată creația poetului: viziunii caleidoscopice a universului citadin constrâns de disciplina relativ austeră a modelului plasticii constructiviste i se imprimă fervoarea imnică, un suflu discursiv cu accente, pe alocuri, whitmaniene, ce-și găsește aici spațiul amplu, cel mai adecvat, de expresie. Înfățișările feerice ori sumbre ale metropolei moderne (în ocurență, Parisul) interferează insolit cu „oaze” naturale, descoperite cu încântare în miezul agitației
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
cu țărâna din pântecul întunericului nu ne uita întărește-ne cu uleiul nopților mâna ................................................ cartof cu mâinile plugarului aspre cu răcoare de tunel de după-amiază tu ești al gliei glas pre tine ochiul îngerilor fără haraci te veghează... Asemenea elanuri imnice, ale căror linii de forță apar înscrise în însăși „evoluția” rostirii spre o expresie mai pură, ne propun și alte „panouri” din Ulise, sugerând, dincolo de planul pur expresiv al năzuinței de evadare în elementar dintr-o lume a modernității neliniștite
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
e tipărită sub forma unei scări descendente, concretizând extenuarea discursului. „Artificiu tipografic”, cum spunea G. Călinescu, dar semnificativ (ca și altele) pentru atenția acordată de poet „formelor expresiei”. Observații similare s-ar putea face și despre, bunăoară, secvența a opta, imnică, dedicată oglinzilor, ce urmează același model constructivist. În ansamblul său, poemul e de altminteri structurat ca suită de instantanee ale cotidianului citadin, luate ca puncte de reper și de pornire ale procesului imaginativ, ca „temă” pe care se glosează în
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
nici o înfățișare-a lumii”, iar „cântecul e cheia pentru astrala ușă, / Cristal de apariții deschis vederii noastre”. Incantații demonstrează încă o dată în ce măsură poezia este pentru Voronca o stare de grație permanentizată, absolută disponibilitate imaginativă, concretizată în emisia continuă a verbului imnic. Există mereu un prea-plin în această poezie saturată de imagini și totuși aptă, în fiecare punct al său, de noi adaosuri, într-un proces de expansiune „imperialistă” a imaginarului, niciodată satisfăcut de teritoriile cucerite, lărgindu-și necontenit frontierele. Însă aici
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
suind, Până-n monedele dansului, până-n hohotul pâinii Până-n părul conducând în mansarda din flaut, Până-n omida odihnită pe crepusculul mâinii, Până-n versul acesta în care te cânt și te laud. Nici un vers nu este însă un punct terminus al itinerariului imnic: poezia rămâne deschisă. Un asemenea discurs „infinit” ce-și caută pretextele pretutindeni, până la a lăsa impresia de autogenerare, contrazice desigur viziunea ratificată de tradiție asupra textului poetic „rotund”, echilibrat, cristalizat în precise structuri „definitive”. Dar el corespunde perfect unei definiții
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]