KorAP: Find »[drukola/base=inaparent & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...3 4 5 ...9 >

221 matches

Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

fost adânc în noapte se face mai adânc" (Scrisoare)4, aceasta e în virtutea unei succesive dezvăluiri, în cascadă, prin care adâncul se adâncește, își frânge rând pe rând hotarele până la răsfrângerea în clipa "albă" a luminii nevăzute. Lumină a începutului inaparent care face însă totul posibil, precum în sfera de cristal a unei cupe prin care "lumina lumii trece". Trecere a luminii prin mediul transparent al strălucirii, prin vălul nevăzut de care "se frânge vânt și val". Desăvârșire a creației, act

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
neobișnuitului deja posibil, împletirea stranie dintre sunet și sens: imaginea neprevăzută a "unor zei de care n-ai bănuit nimica", "miezul tainei însuși". Ceea ce se vede apare însă ca ascuns; iese din ascundere cu ascuns cu tot, invizibil al vizibilului inaparent; arcuirea ființării în căutarea ființei, doar fuga8, trecerea insesizabilă a rostirii ce-și profilează forma, un joc al imaginii care se dă și se ascunde, se dă în propria ascundere, precum "o statuie în umbră" sau "o dansatoare albă" care

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
mai e lumea a cărei lumină trece prin fereastră pentru a se opri în oglinda care îi întoarce imaginea, ci parcursul oblic, imaginea secundă răsfrântă în refracția ce-i deviază apariția, o adâncește în stofa vizibilului până în pragul neobișnuit al inaparentului începător. Traseu ce înseamnă trecerea prin transparența posibilului spre netrecătorul clipei albe, acolo unde se văd "petale ce pururi palpită în vis". Trupul poetal al imaginii e "trup crescut din cleștar" sau, nevăzută, "făptura de rază și cânt", așa cum apare

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
mare./ Și spuma mării se făcu de purpur/ Când aripa lui frântă o atinse,/ Și valul se făcu de aur vânăt/ Strălucitorul trup când se topi". Zeu rănit de nerecunoaștere, ucis în privirea omului care îl crede nor32. Ivirea sa inaparentă e filtrată în semnele mundane, figură fără formă care coboară în lume învăluită în lumină 33. Dar "strălucitorul trup" nu e tocmai imaginea trupului poetal care dă semnificabilul, arătând că totul e încă posibil, că se poate și altceva, dincolo de

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
imaginează, ci în altceva, într-o existență care nu e nici a ei nici a lucrului, întipărindu-și forma în receptacolul care dă loc acestei nașteri. Este un al treilea gen intermediar, între inteligibil și sensibil, un pre-originar sau un inaparent prin sine, dincolo de opoziția dintre model și copie, văzut ca în vis și care nu poate fi gândit decât printr-un raționament "hibrid"18. Aici are natura diafanului nu imaginea ca atare, ci mediul în care ea apare, plin de

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în puterea manifestării - decât din inaparentul care-i e esență. Astfel încât imaginile sunt fenomenalizări ale inaparentului, iar ceea ce devine vizibil conferă o imagine invizibilului, îl arată așa cum se arată, în chipul - altfel de neprivit - al unei forme. Aici, ceea ce e inaparent sau diafan, spuneam, nu e imaginea vizibilă, ci mediul în care ea arată invizibilul, vălul transparent în care ea se imprimă drept chip al invizibilului, prin care acesta se arată. Iar ceea ce se arată sunt "cristalinele sfere din cer", "zările

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
care nu întârzie să apară în chiar miezul acestei iluminate așteptări. Vom vedea însă că, din punctul de vedere al intuiției eidetice a înțelegerii albe, în lumea poetală nu cu apariția unei prezențe imediate ne întâlnim, ci cu ființarea posibilă, inaparentă, a unui mundus imaginalis ce își revelează transparența 1. O astfel de lume imaginală ne este înfățișată în poemul XVIII. Au fost oameni? din ciclul Patmos de I. Voronca 2. Că această lume e înfățișată e un fel de a

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
trecut ochi, acolo unde vizibilul aruncă deja - în trecere - sămânța apariției, deocamdată ca pură predeterminare a posibilului 11. Ceea ce se vede nu apare în vedere, în vederea unei prise de conscience care ar obiectiva imediat datul vizibil. Ceea ce se vede e inaparent; deși aprioric, el nu se dă decât în abruptul fulguranței, ca noutate absolută. Donația aceasta pare să fie o revelație directă, dar revelarea are nevoie de distanța unui intermediar, de medierea diafană în care să se producă 12. Nu există

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Într-adevăr, "în hăul lăuntricelor creșteri" se arată "pomii lăuntrici", "vremi subterane" sau un "lăuntric pisc alb de rugăciune", imaginând "un "vast labirint ascuns sub palatul frumuseții"13. La acest nivel, al lumii scufundate în absoluta nedeterminare a posibilului, interioritatea inaparentă unifică două mișcări opuse în aparență, căci într-acolo se coboară prin trupul transparent în nelumea începutului, în "eternul timp interior" sau în "adâncul vast cât lumea" scăldat "în lumina-naltă a marelui azur"14. Dar de acolo, de pe pragul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Ascensiunea nu e posibilă decât hrănită din adâncul deschis al ființării înscrise în orizontul ființei, impulsionată de invizibilul ce iese din ascundere, la fel cum în poem semnificabilul începe să dea de văzut și de înțeles, se încheagă în figura inaparentă a originii. De aceea tot ce se înalță în imaginea frumosului este frumosul însuși care luminează ca trup al ascunderii și strălucește răspândindu-se în cele pe care le ridică spre cerul formelor eterne: "știm pe/ Ce formă ideală ne

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
lut urcăm în cerul sfânt.// Sub pajiștile de senin/ Stau lumile zămislitoare/ Din întunericul deplin./ Și-n seva sacră ne unim/ Cu veșnicia subterană/ Din fundul căreia suim"24. Sub fiecare manifestare vizibilă a frumosului în lume stă, invizibilă, figura inaparentă a frumosului născător de frumusețe. Frumusețea iese la vedere în cele sensibile pe care le transfigurează, ea însăși ființând în corelație intimă cu ceea ce, opunându-i-se, apare într-o nouă lumină ("Te înalț din carne, frumusețe pură/ (...)/ Mângâi lung

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
aceea, "în fructul tainic, încă nebănuit în muguri,/ S-amestecă tot cerul, setos de zămislire"35. Cerul nu e transcendentul absolut spre care se tinde; coboară el însuși în adâncul zămislitor al lumii, răsare în imanența în care el rămâne inaparent în sine, transcendent oricărei apariții în faptul-de-a-fi al exteriorității fenomenale. Iată de ce, în muguri, fructul e încă tainic acoperit, ființare in potentia, iar ceea ce duce la apariție (ducând cerul mai departe) e inaparentul imaginii cerului, invizibilul care se arată în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
fundamentează nimic, întrucât nu e o determinație cauzală a vreunui orizont fenomenal și cu atât mai puțin a unuia sentimental (ceea ce ne-ar îndreptăți să vorbim despre un așa-zis "sentiment" al fondului, cum face Dufrenne)66; el e începutul inaparent al luminii care dă sens și pune totul în lumină, fondează însăși posibilitatea fundamentării, se fondează orientând ființarea în ființă 67. Imaginea a ceea ce începe să semnifice nu arată altceva decât lumina acestei limpeziri; nici nu e de fapt o

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ivirii imaginii, "din marmora în lespezi cu miezul de amiază,/ Nălucitoare piatră de sine luminează,/ Și-n ziua împietrită frontoanele-aninate/ Destăinuiesc azurul din care-au fost tăiate"71. Lumina transpare prin corpul care i se interpune, piatra devenind intervalul translucid - inaparent - al destăinuirii, loc de trecere prin apariția netrecătorului 72. Dacă "mi-e dragostea cer" și pentru "o clipă, inima mi se făcuse cer"73, aceasta în virtutea formei transparente a inimii strălucind în lumina frumosului care îi imprimă suflul, ducând cerul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
clipă, inima mi se făcuse cer"73, aceasta în virtutea formei transparente a inimii strălucind în lumina frumosului care îi imprimă suflul, ducând cerul mai departe 74. Diafana povară e acum izbăvire, ritm al suflării și orientare a vederii spre orientul inaparent; ochiul care vede iubind și ceea ce el vede în iubire ard împreună "de-același foc ceresc"75, răsfrânt în inima prin care se vede cerul. În numele iubirii: căderea în forma de sus Sonetul CLXX (16)76 este o chintesență a

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
păstrează un zbor înalt de-aripe,/ Pân'ce-i sosește timpul în slăvi să-și ia avântul". Imaginea țâșnește odată cu posibilul semnificabil al venirii în lume. În lumea poemului, ceea ce se spune se arată totodată, apare ca imagine ieșită din ascunsul inaparent. Zborul înalt de aripi nu e consecința teleologică a unui act cauzal; el e păstrat ca posibilitate pură, preexistentă actului ca atare, în disponibilitatea deschiderii și a creației. Sosirea timpului se află cu netimpul eternității într-un raport de coincludere

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
marea imagine sau pro-misiunea creației. Nichita Stănescu. Patru ipostaze ale luminii care taie vederea Cum se reflectă imaginea interioară (poetală) în imaginea (poetică) ce apare la suprafața textului și, mai ales, care este procedeul prin care ea însăși reflectă substratul inaparent, definindu-se ca reflectant al reflectatului? Am văzut că prin ceea ce reflectă, imaginea este semnificativă totodată, adică nu doar arată, ci și înseamnă ceea ce arată, semnifică prin cuvântul în care se arată. Imaginea luminează vederea, dă de văzut, dar - în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în vedere. Vom întâlni în continuare câteva ipostaze ale luminii ce "taie" vederea, vibrații luminiscente ale fondului care, precum o apariție ce taie respirația, susțin întregul vizibil, saturându-l insuportabil. Sar în ochi atât de orbitor încât taie stofa vizibilului. Inaparentă în sine, lumina e starea care subîntinde ceea ce se poate vedea și înțelege, hypostasis a posibilității imaginii. În câteva din poemele lui Nichita Stănescu (atât în cele timpurii, cât și în cele târzii) actul ipostazierii se developează revelator, ca fundament

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ochi, -/ te miri cine știe unde"6. Un ochi deschis care nu are ce să vadă, un ochi fără vedere, nu orb ci orbit, răsfrânt în interior, în perspectiva invizibilului răsărit din lucruri? Dar "nu ochiul trebuie deschis,/ ci vederea"7, orizontul inaparent al unui peisaj răsturnat pe care nu ochiul îl vede, ci o vedere care nu pornește din ochi, nu se deschide decât în adâncul luminii înseși 8: "Cad din lumina moale/ reci frunze încă o dată/ când pe o altă mare

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
interioară a unui invizibil răsărit: "Atâta lumină îți taie vederea/ până când îți pui geana/ pe o rază de soare!.../ Dar are aceasta vreun înțeles?"10 Are vreun sens această imagine pe care lumina o profilează ca semn arătător al unui inaparent de nearătat? Pulsațiile fondului luminos se află într-un raport de inversă proporționalitate cu lumina exteriorității mundane, așa cum ni se înfățișează în poemul Înserare de toamnă 11. Declinul luminii înclină atât peisajul cuprins de umbrele înserării, cât și starea lăuntrică

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
nu aduce la înțelegere decât semnele imediat vizibile ale unor imagini care nu se susțin prin sine, nu ajung să se arate în lumina semnificabilului care le subîntinde. Ele se pun însă în lumina unui substrat indicibil, a unei ipostaze inaparente; lumină nevăzută, dar iradiind în imagine, în acea prelungire a umbrei care nu umbrește ci dă măsura luminii. Lumina creează umbra, la fel cum lumina unui om "se arată" în umbra pe care o lasă, la fel cum zidul unei

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
să vadă. Ochi care nu mai poat fi închis, stă deschis în lumina imaginii. Sorin Mărculescu. Dubla intuiție și definirea prin precursorat Poate intuiția să înainteze până dincolo de începutul care se dă rostirii? Să cuprindă cu înțelegerea ei fulgerătoare donația inaparentă a unui neînceput, semnul arătător al semnificabilului care se pre-dă? Într-un studiu despre Dámaso Alonso, Sorin Mărculescu își mărturisește fără înconjur adeziunea pentru ceea ce el numește definirea prin precursorat. Cităm întregul pasaj, elocvent prin fervoarea pledoariei: "Să ne mulțumim

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
realitate profundă, ascunsă îndeobște în viață, neintuibilă decât prin intermediul facultății poetice și inexprimabilă"11. Profunzimea se disimulează în chiar semnificațiile și imaginile prin care ea apare, dar pentru a putea vorbi de apariție trebuie ca ceva să iasă din ascunsul inaparent, să dea de văzut și de înțeles, să ia cuvântul așa cum ar lua lumină. De aceea, "situarea în obiectul însuși printr-un efort al intuiției"12 înseamnă coborâre în lumea poemului până în ne-locul unui semnificabil inaparent, care abia începe

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
iasă din ascunsul inaparent, să dea de văzut și de înțeles, să ia cuvântul așa cum ar lua lumină. De aceea, "situarea în obiectul însuși printr-un efort al intuiției"12 înseamnă coborâre în lumea poemului până în ne-locul unui semnificabil inaparent, care abia începe să se in-formeze, să-și creeze semnificantul pe măsura perspectivei pe care urmează să o deschidă. " Într-o asemenea perspectivă - remarcă S. Mărculescu -, marginalizările de circumstanță nu mai contează. Sălașul interior al operei, al faptei, e pretutindeni

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
răsfrângere a golului, acolo unde ne întâmpină "o abdicare cețoasă/ a monadelor și-o pace contrasă". Ultim în care se desfășoară lumina dintâi, căci în timpul contras, retras în nemanifestare, ceea ce apare și apariția ca atare arată sălașul atemporal al miezului inaparent, locul sâmburelui 17: "tot mai aproape de tine tu altul/ sub comuna coajă-a nopții-n micșorare". Apropierea de acest loc e o înaintare către pretimpul identității originare, în vechimea altui nivel de realitate în care tu și altul coexistă în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]