154 matches
-
află la originea reflecțiilor despre esența procesului de reprezentare propriu teatrului, proces centrat, de la un capăt la celălalt, pe „mișcarea pendulară care conduce când la incarnarea imaginilor teatrale, când la dezincarnarea lor”. Aceasta este provocarea teatrului: un necontenit du-te-vino între incarnare și dezincarnare și, așa cum Craig prelua îndemnul spectrului shakespearian, tot astfel Vitez apelează, pentru a se exprima, la o frază hamletiană: „Să sfidăm prevestirile”. Cheia acestei sfidări e întâlnirea cu fantomele. Dar perspectiva deschisă de Craig - aceea că mizele reprezentării
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
teatrul balinez un teatru al Manifestării invizibilului prin vizibil. Corpurile se plasează aici la granița dintre concretețea cărnii și abstracție, sunt corpuri-semn, hieroglife însuflețite, situate în spațiul ce desparte trupul viu de marionetă sau de manechin, în acel spațiu unde incarnarea se află la limita dezincarnării sau, mai exact, pare să resimtă nevoia de a o integra. În ceea ce-l privește pe Kantor, acesta își înscrie în modul cel mai explicit textul-manifest, „Teatrul morții”, în prelungirea gândirii lui Craig. Dacă respinge
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Craig și Artaud la Genet și Kantor, problema fantomei se plasează fără întrerupere și cu o surprinzătoare insistență în centrul dezbaterilor. Și e limpede că ea nu pune în discuție doar spectrul ca personaj dramatic. Dacă mizele reprezentării fantomei, ale incarnării mortului care revine, vizează de fapt, pentru toți acești teoreticieni, însăși esența teatrului, asta se întâmplă pentru că provocările pe care reprezentarea invizibilului le așază în fața acestuia deschid calea spre o sumă de interogații referitoare la însuși statutul realității în teatru
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
mesagerul împărăției morților)? Dionysos, zeu al inițierii, dar și al tulburărilor profunde, zeu al acelei mania care înseamnă revelație, dar și nebunie distructivă. La rândul său, Vernant 1 va reține, din Bacantele, figura unui Dionysos - simbol al unei amețitoare alterități: incarnare a celuilalt, el suprimă barierele dintre divin și uman, dintre uman și animalic, dintre lumea de aici și cea de dincolo. Este zeul care răstoarnă ordinea cotidiană și care, „printr-un veritabil amalgam de miracole, de fantasmagorii și de iluzii
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
la tratatul lui Zeami, Tradiția secretă a teatrului no, observăm cu ușurință că întreaga estetică a acestui teatru se organizează în jurul personajului shite. Cum am mai spus, shite este singurul „actor”, în măsura în care i se atribuie un rol dublu: protagonist al incarnării, dar și al dematerializării; al apariției, dar și al dispariției implacabile. În opinia lui Zeami, actor este doar acela pe care spiritul unui mort, al unui zeu ori al unui demon poate pune stăpânire în scurtul răstimp al unei efemere
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
răzbunătoare, oracole ale morții. Este doar o măreață umbră absentă/prezentă, care, precum cea a regelui mort în Macbeth, planează deasupra întregii piese. Rolul fantomei răzbunătoare va fi preluat aici de regina Margaret, martoră la crimă și văduvă a regelui, incarnare a blestemelor și purtătoare demnă de crezare a discursului profetic. Ea este aceea care, înaintea ultimului act, cel al defilării fantomelor tuturor celor asasinați de Richard, va avea viziunea ciclului de crime comise și a apropiatei morți a acestuia. Fantomele
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și albul funerar. Ea este, rând pe rând, figură vestitoare a morții și simbol al purificării, cum ne-o arată scena fântânii. Personaj cu desăvârșire mut, Lăptăreasa fascinează și terorizează deopotrivă. În spațiul pe care îl traversează, pare a fi incarnarea fantomei acelei tinere fete ce avusese odinioară un rol important în viața bătrânului Hummel: acesta o atrăsese pe malul unei ape, încercând apoi să o înece, căci fusese martora uneia dintre crimele sale. Ca și spectrul bătrânului rege Hamlet, ea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
actor = întrupare a fantomelor textului, schemă pe care, așa cum am văzut, o modificase în felul său și Pirandello), dacă nu printr-o concepție cu totul diferită despre „pariul” teatrului? Acest pariu Craig nu îl mai situează în raporturile actorului cu „incarnarea” perisabilă a unui text (purtător al perenității memoriei și cunoașterii), ci, dimpotrivă, îl înscrie în spațiul însuși al scenei, acolo unde se manifestă din plin tensiunea dintre psyche și corp. Iată de ce, pentru „teatrul durabil”, Craig nu visează la un
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Teatrul! Locul unde ne jucăm de-a oglinditul, numai că, încetul cu încetul, o să ne vedem dispărând în oglinda apelor lui, ca niște imenși narciși negri”. În această mișcare acceptată ce duce la o dispariție în irealitatea imaginii reflectate, Village, incarnare a urii și a crimei, protestează zadarnic: „trupul meu vrea să trăiască”, spune el. Archibald îl contrazice calm: „nu va mai rămâne din tine decât spuma mâniei tale”, însă grăbindu-se să adauge: „Te vei transforma sub ochii lor într-
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
intuiește adevărată natură a amestecului de fascinație și ura obscură cu care începe să îl vadă pe Ordeanu: moșierul scăpătat nu este doar un dublu incarnat al omului din vis, ci și o copie fidelă, premonitorie, a propriului viitor, o incarnare perfectă a inerentei sale prăbușiri. Simte doar o pornire de neoprit de a-l învinge, pentru a alunga toate fantasmele trecutului, într-o singură, încrâncenata partida de cărți cu celălalt, în același spațiu de joc al sufletelor, clubul în care
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
iubiri adevărate, pure, de aceea nici nu reușește să-și mențină privirea pe statuia zeiței Ceres și, întorcând capul, o vede pe Alejandra, ceea ce coincide cu începutul dramei lui. María, pentru pictorul psihopat, si Alejandra, pentru ingenuul Martin, sunt iubirea, incarnarea absolutului 83 pe care vor să-l eternizeze, chiar dacă oscilează, atât Maria, cât și Alejandra, între sublim și abject, între zeița și femeie, concret și insesizabil, pentru că sunt înconjurate de lumea demoniaca a lui Bruno, de subteranul lui Fernando Vidal
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
un personaj mitic recuperat de istoria mentalităților. Dintre toate miturile capitalei, Pariziana este, presupune Louis Chevalier [1985, p.18], singurul care și-a menținut prestigiul, mitul cel mai vechi, cel mai imuabil și cel mai sacru. Pariziana reprezintă, pentru colectivitate, incarnarea dorințelor, viselor, fantasmelor mai mult sau mai putin conștiente 22. Geneză mitului Parizienei confirmă "caracterul activ al miturilor, adică puterea lor de a mobiliza și orienta dorința" și faptul că "mitul este valoarea cuprinsă de reprezentare, adică imaginea coadaptată cu
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
ilustrații de carte, pictură, sculptură, producții artizanale etc.). Arhetipurile feminine nu se rezumă la reflectarea unui ideal de frumusețe, ele devin modele de comportament, mai mult sau mai putin rigide. Astfel, muză rămâne ceea ce fusese înainte: o figură alegorica sau incarnarea unei idei35 în mai mare măsură decât a unei persoane specifice. Imaginile de madona și seducătoare sunt la fel de abstracte și organizează feminitatea în jurul a doi poli: unul normal, ordonat și liniștitor, altul deviator și periculos. În jurul primului pol domnește virtutea
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
Muză devine vulgara la naturaliști și înțepenita la simboliști. La naturaliști, mitul Muzei și al inspirației este demitizat prin tratarea grotesca a cuplurilor de artiști cu femei care nu-i înțeleg și mărturisește despre o profundă neînțelegere între sexe. Femeia, incarnare a Naturii, este proscrisa din universul artei, chiar și atunci când face parte din cercul proxim al artistului, cum e cazul cuplului Lantier în L'OEuvre. Claude se sinucide în fața tabloului sau, simbol monstruos al femeii-oraș, pe care nu a știut
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
se transformă în mit, fără a înceta să fie reală [Flaubert, Correspondance, VIII, p.388]; într-adevăr, Zola a oferit sistematic două imagini ireconciliabile ale eroinei sale: ba față ușuratica, personaj construit pornind de la povestirea curtezanei lui Dumas-fiul, ba Venus, incarnare fascinantă și înspăimântătoare a forțelor sexualității. Mitul are o dinamică proprie cu legități specifice, denumite diferit: situații, scenarii, raporturi, relații invariabile, teme posibile etc.61. Vom face apel la câteva din cele mai reprezentative. Raymond Trousson precizează că secolul al
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
Eroul modern este un tip nou, divizat, nesigur și inconstant, o figură mixtă de nepăsare și energie, precizează și Miguel Abensour [p.45-46], care, cum arată Baudelaire, nu mai are nimic din eroismul "de sânge și de spadă". O ultimă incarnare a eroului modern este figură dandy-ului, caracterizat de Baudelaire drept "un Hercule fără întrebuințare". Baudelaire mai consemna că eroismul modern nu se mai întâlnește în bătălii glorioase, ci mai mult în cele interioare 72. El exemplifică prin tipul de
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
-lea, prelungește românul "libertin", care este și un român de educație sentimentală, oferind femeilor o lecție contra iluziilor. Proiectul ciclului zolist constă în folosirea personajelor emblematice ale timpului. Demersul alegoric al lui Zola constă în a face din Pariziana Renée incarnarea regimului imperial, viciat, avid de plăceri, fără valori morale și deci condamnat la o dispariție brutală Renée moare în scurtul paragraf final, prădata de soțul și fiul vitreg, lăsând în urmă doar datorii. Nana, o altă alegorie a regimului, putrezește
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
a trișă, este un laitmotiv care circulă în carnetele și în corespondență scriitorului. 21 Printre primele imagini ale timpurilor moderne este gravura republicana care o reprezintă pe zeița Rațiunii că madona și tabloul lui Eugène Delacroix Liberté guidant le peuple, incarnare inegalabila a Marianei, femeia din popor care antrenează bărbații în revoluție. 22 La rubrică Opinion des étrangers, et particulièrement des Russes sur la Parisienne din La Vie parisienne, citim următoarea definire a Parizienei ca femeie la care visează străinii de
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
principale ale Americii. 36 Reprezentarea artistică este exemplificata de A.Higonnet prin trei celebre tablouri: Le bain de Mary Cassant (o burgheza scăldându-și fiica întruchipare a maternității, marchează declinul subiectelor religioase în arta), Liberté guidant le peuple de Delacroix (incarnare inegalabila a Marianei, femeia din popor care antrenează bărbații în revoluție). Ele se modernizează pe parcursul secolului, evoluând de la religios la profan (Judith de Gustav Klimt) [2002, p.335-339]. Nouă cultură a imaginilor și difuzarea lor transforma Fecioara Maria, actrițele, modistele
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
Importantă tipului constă în faptul că el ține de psihologie, de estetică, de filozofie și de poetica românului. Tipizarea nu se reduce doar la fixarea personajelor, ea le pune în mișcare, făcându-le să joace diferite partituri în interiorul ciclurilor. Fiind incarnarea unei idei, a mondoviziunii autorului, tipul este și un vector al dramatizării. Personajul "tipic" participa astfel la o dinamică realistă a explorării sociale, la Balzac, Stendhal și Zola. 76 Cu toate ca interpretarea lui Lukàcs la operă lui Zola nu este acceptată
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
adevărate fișe clinice, este asimilat unui tipar naturalist: "destinul de inadaptabil al Trubadurului va apărea în nuvelă ca riguros determinat de fatalitatea temperamentului său" (2002: 129). Astfel, nuvela însăși îi apare exegetei clujene drept un "experiment" estetic naturalist, cuplul Trubadurul-Bălaia (incarnări ale unor maladii productive la nivelul exploatării psihologice: nervozitate, respectiv anemie) reconstituind "două studii de temperament aplicate inadaptabilului romantic" (2002: 130). Coleg de studenție cu naratorul, cel "plăpând și chinuit de vise" își începe tragedia povestind, cu înfrigurare, cum i-
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
privi râzător și sticlos prin miii lui de ochi". Episodul de amor se consumă sub amenințarea pericolului, ceea ce-l face cu atât mai irezistibil în ochii protagoniștilor. Când cei doi se despart, femeia își îngăduie chiar luxul de a sfida incarnarea tuturor temerilor sale: "Afară, dragul meu, afară! N-ai ce căuta în buduarul unei femei cu aventuri". Însă frigul, fiindcă despre el este vorba, o așteaptă în antreu, acolo unde ușa principală se deschisese: " Da, era însuși Frigul (subl. în
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
tapiserii, pe care le desfășoară o écriture artiste. Arta portretului devine în aceste romane expresia unui narcisism care-și găsește în artă cel mai subtil debușeu, cea mai rafinată expresie. În oglinda artei se privesc personajele dandy, elocvente expresii ale incarnării unui mod de existență desfășurată pe principii exclusiv estetice. În alte romane, raportul literaturii cu pictura este pus în abis prin chestionarea contractului mimetic și relevarea naturii spectrale a artei și a rolului de magician-sacerdot al artistului plastic. O altă
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
figură opusă, o identitate textuala care ajunge chiar să depășească frontierele textului. Această figură este constituită, precum voi căuta să arăt în a patra treaptă a interpretării, de Urizen, zeul rigid și steril al rațiunii, care reprezintă contrapartea lui Los, incarnarea imaginației umane absolute. Dacă Blake împrumuta identitatea lui Los că prezența textuala (precum se întâmplă în Milton), nu este mai puțin adevărat că el îl proiectează pe Urizen că pe o imagine speculara, ca pe un dublu care poate fi
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
viziunii, care este un moment de iluminare absolută, cuprinzând și, simultan, generând universul, vizionarul poate avea acces la esență tuturor lucrurilor: el știe deoarece este. Separarea dintre subiect și obiect este dizolvată, iar fuziunea dintre subiectul și obiectul cunoașterii generează incarnarea cunoașterii: eul în viziune. În cazul lui Blake, potrivit lui James Engell, eul asimilează obiectul grație activității imaginației creatoare: "obiectul devine parte a eului subiectiv fiindcă imaginația transforma obiectul în ceea ce este în cursul procesului de percepție" (1981, p. 248). La
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]