853 matches
-
merge în direcția în care anumite aspecte ale lumii noastre se nasc ca rezultat a intenționalității combinate a celor care se folosesc de ele. De exemplu, o bacnotă de zece lei "este" o bacnotă de zece lei doar în virtutea acestei "intenționalități colective " . Și asta pentru că cei care o folosesc cred în valoarea ei economică. asta în ciuda faptului că guvernul român se străduiește să-i dea valoare. Imaginați-vă că vreți să cumpărați ceva de la cineva care nu-i recunoaște valoarea. Pînă
John R. Searle () [Corola-website/Science/298973_a_300302]
-
valoarea. Pînă nu-l convingeți că are valoarea, bacnota nu e decât o bucată de hârtie colorată. Asemenea obiecte constructe sociale ne fac viețile mai ușoare. Chiar limba pe care o folosim, proprietatea sau relațiile cu ceilalți depinde de asemenea intenționalități. Spre finalul cărții "The Construction of Social Reality"(Construcția realității sociale) Searle prezintă argumente în favoarea unui realism în filozofia modern . All by John Searle:
John R. Searle () [Corola-website/Science/298973_a_300302]
-
mașină gândește sau pur și simplu simulează gândirea. Argumentul său „The Chinese Room” este destinat să arate faptul că, deși Testul Turing reprezintă o definiție operatională bună a inteligenței, acesta nu poate indica dacă mașina are vreo minte, conștiință sau intenționalitate. Cercetătorii principali ai IA susțin că încercarea de a treace Testul Turing reprezintă doar o distragere a atenției de la cercetări mult mai fructuoase. Stuart Russell și Peter Norvig au scris: „Cercetătorii IA au acordat o atenție scăzută trecerii Testului Turing
Testul Turing () [Corola-website/Science/302051_a_303380]
-
-și strice profilul matricial. Cine se va aștepta să găsească în Istoria secretă a literaturii române parcelate date biografice și tăieturi de comentarii pentru opere, sau pentru anume opere, va fi decepționat, deoarece textele propuse de Cornel Ungureanu au altă intenționalitate și, normal, o altă scriitură. Adesea, se operează, pe spații mici cu formula de exprimare a eseului. Alteori, citatele, de ordinul zecilor, sprijină o formulare anterioară. Alteori, negarea unei informații se face și prin aducerea altor texte critice de dată
Editura Destine Literare by Marian Barbu () [Corola-journal/Journalistic/85_a_445]
-
Între 1924 și 1929 studiază la "École Normale Supérieure" din Paris, cu accentul pe psihologie, sociologie și filozofie, fiind influențat de opera lui Henri Bergson, "Essai sur les données immédiates de la conscience"; se va adăuga mai apoi interesul fundamental pentru intenționalitatea husserliană și ontologia lui Heidegger. O cunoaște pe cea care-i va fi alături întreaga viață, Simone de Beauvoir; relațiile lor (despărțite dialectic în „necesare și contingente”) fiind caracterizate de o libertate reciprocă a implicării, pe care amândoi o asumă
Jean-Paul Sartre () [Corola-website/Science/298016_a_299345]
-
a oferi ideea de "cum te simți" a experienței unei persoane, iar Chalmers (1996) susține o verigă lipsă justificabilă dintre funcțiile creierului și experiența fenomenală. În concluzie, teoria identității creier-minte ține cont foarte puțin de fenomenele mentale gen qualia și intenționalitatea. În timp ce neuroștiința a făcut multe pentru a ne ilumina asupra funcționării creierului, multe din experiențele subiective rămân misterioase. Credința Bahá'í afirmă că "sufletul este un semn al lui Dumnezeu, o gemă cerească a cărui realitate chiar și cei mai
Suflet () [Corola-website/Science/314525_a_315854]
-
dinamic, intelectiv și afectiv, adică își poate construi descrieri lingvistice de stare. Conștiența asigură cuplajul permanent al omului cu realitatea, dar tot ea permite desprinderea subiectului de realitate și interacțiunea transformantă a realității. O trăsătură importantă a individualității conștiente este intenționalitatea, definită ca autonomie comportamentală a subiectului, ca posibilitate a acestuia de a selecta, declanșa, întreține și finaliza acțiuni în orice ambient prin propriile resurse informaționale și energetice. Conștiența este atât cauza cât și suportul continuu al psihicului, ea multiplică indefinit
Psihic () [Corola-website/Science/309600_a_310929]
-
u></span></span></em></p> Întrebările pe care Gómez- Peňa și artiștii cu care a înființat, în 1993, La Pocha Nostra și le pun, sunt esențiale pentru regândirea unui corp performativ care subminează reguli și convenții. Se accentuază o nouă intenționalitate a corpului public care nu are cum să nu țină cont de confruntarea din ce în ce mai tensionată cu noile media. Gómez- Peňa a conceput noile tehnologii media ca pe un spațiu intens spectacularizat pe care corporalitatea performance-ului trebuie să-l atace din
Guillermo Gómez-Peňa: Repolitizarea, reumanizarea și decolonizarea corpurilor () [Corola-website/Science/296118_a_297447]
-
altele perfect obiective. Dar dacă eu mă absorb într-o credință, pot eu spune că această credință a mea se identifică cu conștiința mea? Nu, deoarece conștiința mea nu este credința mea, ea este conștiința credinței. Se regăsește aici principiul "intenționalității conștiinței" postulat de Edmund Husserl. Ființa conștiinței nu este deci "în sine" ci "pentru-sine". Conștiința nu există decât în măsura în care ea nu coincide cu ea însăși. Astfel realitatea umană este o lipsă ("un manque"), ea este totdeauna în urmărirea unui ideal
Existențialism () [Corola-website/Science/298018_a_299347]
-
către o sinteză imposibilă: în-sine-pentru-sine, sau conștiința devenită substanță, substanța devenită cauza sa proprie, o imposibilitate; în alți termeni, omul-dumnezeu. Astfel, se poate spune că ceea ce redă proiectul relei-credințe în realitatea umană este ideea coincidenței om-dumnezeu. Astfel, plecat de la principiul "intenționalității" lui Husserl, constatând că omul este o lipsă, Sartre a trebuit să ajungă la concluzia că această carență e aceea a infinitului: ""Omul este o pasiune inutilă"". Între aspirație și dumnezeire este vidul absolut, "neantul". De aceea, soluția este ca
Existențialism () [Corola-website/Science/298018_a_299347]
-
variabile. Noi îl cunoaștem pe Dumnezeu prin credința revelației și nu prin examinarea rațională a creației sale. Etica ockhamiană cuprinde mai multe teme. Pe de o parte, aceasta este o etică bazată pe principiul voinței. Astfel, importanța covârșitoare cade asupra intenționalității imanente a acțiunilor și nu asupra comportamentului exterior. Toate acțiunile sunt în esența lor neutre. Acest tip de etică implică o doză importantă de voință divină. Pe de altă parte, virtutea morală este una care nu are menirea de a
William Ockham () [Corola-website/Science/299422_a_300751]
-
la un obiect prezent imediat. O reprezentare "improprie" a obiectului se obține într-o manieră indirectă, recurgând la semne, simboluri, descrieri, în absența imediată a obiectului. Un alt element important al filosofiei lui Husserl din această perioadă este conceptul de ""Intenționalitate"", dezvoltat în opera sa fundamentală "Cercetări logice" ("Logische Untersuchungen", 1900/1901). Revizuind ""Cogito""-ul cartesian ("cogito, ergo sum" - "gândesc, deci exist"), Husserl afirmă că a zice ""gândesc"" nu are nici un sens. Ar trebui spus ""gândesc aceasta"", pentru că principala caracteristică a
Edmund Husserl () [Corola-website/Science/298014_a_299343]
-
Dumnezeu știe... Întâmplător, spontaneitatea pură naște sporadic și rezultate simpatice. Dar expedientele acestea nu provin dintr o articulare logică, din punerea în pagină a unei realități prestabilite. Ele nu se fondează pe un concept, pe o strategie, nu au o intenționalitate clară de construcție, necum o idee forță în sfera conținutului. Atari înfiripări sunt frecvent puse în „cârca” acestui postmodernism. Deasemenea, constatăm abolirea criteriilor de edificare și de evaluare. Practic se deduce - implicit, explicit - că tot ce ființează pe piață e
Revista MUZICA by Adrian Iorgulescu () [Corola-journal/Science/244_a_479]
-
-15. footnote>. Ce poate însemna „a căuta cu pasiune nepasională”? Este acesta oare doar un exemplu a tipului de confuzie mentală de care au fost adeseori acuzați misticii, ori i se poate conferi o semnificație reală, cel puțin la nivelul intenționalității afective? Mai sigur, „pasiunea nepasională” este un bun exemplu a limbajului paradoxal tipic misticii, dar nu reprezintă doar un alt paradox<footnote Asupra rolului paradoxului în discursul mistic, a se vedea Steven T. Katz, „Mysticism and the Interpretation of Sacred
Studia Theologia Catholica by Liviu Petcu () [Corola-journal/Science/170_a_171]
-
157-158. footnote>. Chiar noțiunea de simțuri spirituale probabil ne pare tot atât de bizară pe cât de necesară era pentru Origen. Putem presupune că Origen Și acei care i-au urmat Și-au creat propriul limbaj în principal pentru a sublinia diferența dintre intenționalitatea afectivă ordinară Și conștientizarea mistică, ascunsă, a acțiunii lui Dumnezeu. Acest aspect este adevărat, dar este la fel de important să notăm că Origen nu a considerat că ar crea limbajul simțurilor spirituale, ci că, mai curând, l ar descoperi - fiindu-i
Studia Theologia Catholica by Liviu Petcu () [Corola-journal/Science/170_a_171]
-
personajelor”, cu gloriosa triadă liric/epic/dramatic. După cum cu argumente convingătoare arată același Genette, aceste trei instanțe par a se opune genurilor și speciilor empirice (Dichtarten, după formula lui Goethe) nu ca niște moduri de enunțare verbală, străine de orice intenționalitate literară, ci mai degrabă ca niște „arhigenuri”: Arhiîntrucât fiecare dintre ele este considerat ca depășind și conținând, din punct de vedere ierarhic, un anumit număr de genuri empirice care sunt în mod evident (...) niște fapte de cultură și de istorie
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
edificatoare pentru orientarea antipoetică și antilirică a poemelor reunite sub acest titlu. În primul rând, nu poate trece neobservată tendința scriitorului de a valorifica resursele expresive ale limbajului curent, adeseori banal, uneori argotic, tentație ce se asociază cu renunțarea la intenționalitatea „poetică” (sau, oricum, la conotațiile de „înalt” și „nobil” ale termenului). Că Arghezi valorifică acum virtualitățile expresive, multă vreme ignorate, ale unor registre „plebee” ale limbii, că explorează cu extraordinară îndrăzneală zone sociale și lexicale inexistente până la el în poezia
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
condus, pe de o parte, la valorificarea ludicului și a împerecherii copilărești de vorbe, în spirit arghezian (O aripă și-un picior despre cum era să zbor), pe de alta, la exploatarea resurselor non-poeticului și la evitarea sistematică a oricărei intenționalități estetice (La Lilieci). În acest sens, Eugen Negrici vorbește despre cele două „căi norocoase de regenerare a poeziei, descoperite de Sorescu după un răstimp al uniformității stilistice”385, adăugând că, îndeosebi cea de-a doua, a zdruncinat în mod vădit
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
multă vreme ignorate, ale registrelor „plebee” ale limbii (regionalismele și cuvintele populare sunt la fel de frecvente, pe cât erau în Flori de mucigai expresiile argotice). În plus, după cum am arătat, Marin Sorescu excelează și el în valorificarea procedeelor antilirice, abandonând însă orice intenționalitate estetică manifestă (refuzul său vizează proliferarea oricăror imagini, până și a acelora din sfera esteticii urâtului). Însă asemănarea cea mai izbitoare provine din obținerea, în ambele cazuri, a unui „dublu efect”, detectabil în conjugarea (atât la nivelul „discursului”, cât și
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
nu este alcătuită doar din activități care au un lucru drept obiect”. Dominației lui Acela, Buber Îi opune structura dialogică Eu ă Tu. Nu putem vorbi despre alteritatea lucrurilor care țin de Acela, nici măcar atunci când evocăm o stare psihologică, o intenționalitate: eu simt, eu vreau, eu Îmi reprezint asta sau aia. În acest sens, relația Eu ă Tu nu are structura intenționalității, ci, dimpotrivă, o condiționează. Acela ține de neutru, de anonim. Tu este unic, singular, incomparabil. A spune „Acela” Înseamnă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
ă Tu. Nu putem vorbi despre alteritatea lucrurilor care țin de Acela, nici măcar atunci când evocăm o stare psihologică, o intenționalitate: eu simt, eu vreau, eu Îmi reprezint asta sau aia. În acest sens, relația Eu ă Tu nu are structura intenționalității, ci, dimpotrivă, o condiționează. Acela ține de neutru, de anonim. Tu este unic, singular, incomparabil. A spune „Acela” Înseamnă a-l utiliza, a dispune de el, a nu reține din el decât ceea ce este de folos utilizatorului sau acțiunii sale
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
este legată simultan de toate aceste elemente, În măsuri diferite. Într-adevăr, fiecare dintre aceste sentimente este condiționat de ansamblul celorlalte și este constitutiv pentru ele, „Întrucât Împreună formează un sistem” (ibidem, p. 63). Iar dacă „o orientare sau o intenționalitate generală servește drept bază ființei În eforturile sale de viață”, atunci „identitățile ă atât individuale, cât și colective ă Își dobândesc forța din aderarea la o axă valorică după care se orientează finalitatea existenței” (ibidem). Distincția clasică Între factori individuali
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
În această abordare să fie integrați factorii sistemici, relațiile Între grupuri, prejudecățile, cunoștințele, valorile și credințele (Deschamps, 1977; Deschamps și Beauvois, coordonatori, 1996; Hewston și Jaspars, 1990). Dintr-o asemenea perspectivă, orice eveniment se construiește În funcție de atribuirea sau neatribuirea unei „intenționalități”, percepută În momentul când evenimentul se produce. Se Înțelege că situațiile În care intervin relațiile interculturale se pretează deosebit de bine la o asemenea abordare. Într-o lucrare a lui Duncan, se remarcă faptul că atribuirea unui simplu brânci dat, Într-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
acord și face posibilă acțiunea colectivă. Avem de-a face, de fapt, cu „o modalitate, care se poate schimba (În timp) și generaliza (la alți agenți), de armonizare (directă sau indirectă) a comportamentelor, fără a implica schimburi comerciale, și nici intenționalitate”. Am putea-o defini, după modelul lui Olivier Favereau și al multor alți autori, ca „o reglementare care Își areoriginea În interacțiunile sociale, dar care li se prezintă actorilorsubo formă obiectivată”. Tranzacțiile nu sunt așadar posibile fără existența unui cadru
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
ilegitime. În plus, utilizările explicative curente ale expresiei „rasism instituțional” păcătuiesc printr-o prea mare generalizare. Așa cum remarca Michael Banton, stigmatizăm astfel inegalitățile observate, fără a le determina Însă cauzele (Banton, 1997, p. 46). Și presupunem prea curând că problema intenționalității acestor comportamente este rezolvată: intențiile actorilor sunt neglijate aici din principiu, sunt puse Între paranteze. Funcția cauzală este atribuită exclusiv structurii sociale. Iluzia explicativă Îmbracă astfel un uzaj cu dominantă polemică. De aceea, dacă dorim să salvăm modelul, este necesar
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]