205 matches
-
la vedere: de gust estetic, de etică a scrisului, de învestire personală prin asumarea fermă a poziției și rigoarea argumentației, prin arta comunicării. Le regăsim și le prețuim pe toate, în tabloul, mișcat de emoția privitorului, al Profesorului nostru. Un ironist în lumea literelor Daniela Petroșel Am fost studenta și doctoranda doamnei profesoare Elvira Sorohan. Și totuși acest lucru nu mă îndreptățește să restrâng complexitatea unui om până la a intra în forma unui portret construit din frânturi și din întâlniri nu
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
mai condensat în idei. Nici măcar pentru rara capacitate de a poposi prin mai toate perioadele literaturii române, cu o selecție aparte de autori pe cât de diferiți, pe atât de înrudiți prin geniul ironiei. Aș face-o în schimb pentru imaginea ironistului ce se degajă din prelegere și întru lauda ironiei, ca mod aparte de a combina tristețea cu umorul, inteligența fină cu prea-plinul umoral, sau orgoliul cu modestia. Dar nu negativității infinite a ironiei ar fi supus acest ironist, ci problematizării
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
pentru imaginea ironistului ce se degajă din prelegere și întru lauda ironiei, ca mod aparte de a combina tristețea cu umorul, inteligența fină cu prea-plinul umoral, sau orgoliul cu modestia. Dar nu negativității infinite a ironiei ar fi supus acest ironist, ci problematizării permanente pe care aceasta o presupune. Ar fi un ironist în sensul pe care îl dă Richard Rorty termenului, vorbind despre profundul și sănătosul sentiment de a accepta relativitatea gândirii celorlalți, dar, mai ales, a propriilor opinii. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
ca mod aparte de a combina tristețea cu umorul, inteligența fină cu prea-plinul umoral, sau orgoliul cu modestia. Dar nu negativității infinite a ironiei ar fi supus acest ironist, ci problematizării permanente pe care aceasta o presupune. Ar fi un ironist în sensul pe care îl dă Richard Rorty termenului, vorbind despre profundul și sănătosul sentiment de a accepta relativitatea gândirii celorlalți, dar, mai ales, a propriilor opinii. Un ironist care nu mai este revoltat de paradoxurile lumii, ci le filtrează
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
ci problematizării permanente pe care aceasta o presupune. Ar fi un ironist în sensul pe care îl dă Richard Rorty termenului, vorbind despre profundul și sănătosul sentiment de a accepta relativitatea gândirii celorlalți, dar, mai ales, a propriilor opinii. Un ironist care nu mai este revoltat de paradoxurile lumii, ci le filtrează printr-o atitudine ambivalentă, singura care-i conferă stabilitate. Un ironist ce și-a pierdut înverșunarea și, cu un aristocratic simț al ignorării nesemnificativului, tratează lumea ca text, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
despre profundul și sănătosul sentiment de a accepta relativitatea gândirii celorlalți, dar, mai ales, a propriilor opinii. Un ironist care nu mai este revoltat de paradoxurile lumii, ci le filtrează printr-o atitudine ambivalentă, singura care-i conferă stabilitate. Un ironist ce și-a pierdut înverșunarea și, cu un aristocratic simț al ignorării nesemnificativului, tratează lumea ca text, iar oamenii, ca personaje. Iar această atitudine îl spiritualizează și îl face să îmbrățișeze diversitatea adusă de celălalt. Nervurile acestui tip aparte de
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
menit să te învețe îndoiala permanentă pe care să ți-o asumi drept metodă de lucru. A lectura ironia în cheie adecvată presupune să înlături evidența, căci nici un cititor serios nu lucrează doar cu suprafețe, cu fețele văzute ale textului. Ironistul, ca orice profesor bun, ține spiritul în mișcare, căci interogația perpetuă, chiar dacă ia pe drum și forma unei iluzorii cunoașteri, sfârșește prin a fi autocunoaștere. Profesorul care educă în spiritul ironiei are oroare de adevăruri definitive și este dușmanul declarat
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
fi simțit și un fost profesor de-al meu, scurt pus la colț în fața unei aule pline de studenți, pentru o presupusă/reală (cine știe? și oricum nu contează) legătură extraconjugală. Aristocratic aplicată, ironia ficționalizează victima, căci, cum spune Rorty, ,,ironiștii își petrec mai mult timp ordonând cărți, decât ordonând oameni reali". Chiar dacă pândiți de riscul simplificării și al livrării detaliului insignifiant, am fost prea tentați totuși să unim secvențele într-o imagine; poate nu suficient de convingătoare, poate nu cea
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
încât avea să vină o vreme, la secole după moartea sa, când oamenii educați nu se vor mai putea gândi la ironie fără ca să le evoce amintirea sa”. Se înțelege că la Aristofan și Xenofon nu întâlnim un asemenea Socrate ironist. Mai ales la Aristofan care vede în Socrate un clevetitor! Locul în care vreau să ajung este marcat de prezența lui Alcibiade și de „teoria dublei fascinații” (Brès): Alcibiade crede că este pentru Socrate eromenos și, jucând rolul iubitului, se
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
scenei seducției Socrate ignoră, disprețuiește, ia în râs și chiar jignește ceea ce Alcibiade considera a avea mai de preț. Altfel, Socrate privește pierdut pe tineri după cum disprețuiește frumusețea masculină. Ce este, în acest caz, Socrate altceva decât un duplicitar, un ironist în sensul prim al termenului, un disimulant! Aici văd contribuția lui Vlastos, în diferența operată între erosul socratic și cel platonician. Vreau să dezvolt cele patru diferențe plecând de la Vlastos, și numesc diferențele în felul în care urmează: diferența ontologică
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Geschichte und System der platonischen Philosophie, Heidelberg, 1839; R.G. Bury, The Symposium of Plato, Cambridge, 1932 (ed. I, 1909); Robert Flacelière, L’amour en Grèce, Paris, 1960; Léon Robin, La théorie platonicienne de l’amour, Paris, 1933; Gregory Vlastos, Socrate. Ironist și filozof moral, Ed. Humanitas, București, 2002. Dintre cei care cred că Diotima a fost un personaj real amintesc doar pe Alfred Edward Taylor, Plato. The Man and His Work, London, 1926. Poziția lui Yvon Brès este suficient de ambiguă
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cu sexualitatea. În final cei doi se despart și Adso (încă tânăr, după cum îi spune Guglielmo) mărturisește: „Apoi m-a strâns în brațe cu putere, cu gingășia unui tată, și mi-a dat drumul” (p. 426). Iar Guglielmo este un ironist prin excelență, lucru nu tocmai de apreciat în vechime la un franciscan. Dovadă stau convorbirile asupra îngăduinței râsului pe care Guglielmo le poartă cu Jorge, bătrânul orb care-l așteaptă pe Antichrist (pp. 84-88, 97-98). Problema este de pus însă
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
educative și literare, întâlnite și în „Biblioteca Deșteptării”. Independent de voința fondatorului, Deșteptarea avea să devină ziarul politic al Partidului Poporal Național. La ziarul Deșteptarea din Cernăuți a colaborat și scriitorul Mihai Teliman, un bun cunoscător al literaturii universale, un ironist îndrăzneț, cu un umor care amintește de pana lui C. Negruzzi. Colaboratorii ei au fost și Artemie Berariu și Vasile Cilievici. * A se vedea documentarul: „După moartea parohului meu Olinschi - pagini inedite rămase de la preotul C. Morariu,” publicate în Făt-Frumos
BUCOVINA ÎN PRESA VREMII /vol I: CERNĂUŢI ÎN PRESA VREMII 1811-2008 by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/460_a_970]
-
-l în prim-plan. Apăsarea insistentă, pentru efecte scenice, pe note de caracter relevante demonstrează la memorialist mai curând propensiune spre șarjă decât dorința pătrunderii psihologice. Moralist sever, criticul își ia toate precauțiile să apară în fața posterității sub masca unui ironist detașat sau chiar a unui observator clasic, educat să cultive serenitatea. Resemnarea, întâlnită frecvent și în corespondență, e negreșit sinceră. Incontestabil, L. știe să stoarcă din anecdotă promisele semnificații cu ecou psihologic-etic, cărora le dă utilizare unde nu te aștepți
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287856_a_289185]
-
fiind, succesiv, parlamentar din partea câtorva partide. Demersul critic al lui P., ce poate fi urmărit în numeroase cronici, recenzii și note publicate în presă, face dovada unui spirit aflat la intersecția dintre rigoarea academică și tonul pe alocuri ludic al ironistului; nu lipsesc pasajele în care autorul își etalează erudiția, nici cele de o vioiciune mai rar întâlnită în texte de această factură. Impresia dominantă rămâne una de ascuțime a percepției și de obiectivitate, la care se adaugă efectele pozitive ale
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289057_a_290386]
-
joc în spațiul limbajului și în, firește, interiorul modalității de semnificare, de naștere a semnului lingvistic. Prin excelență duplicitar, modul ironic născut în limbaj se manifestă ca intenționalitate dublă, atît în privința vorbirii, cît și în aceea, esențială, a receptării. Verbul ironistului este acaparator, învăluitor pentru victimă, dar în același timp sarcastic în urechea "cititorului" aflat pe calea adecvată a înțelegerii. Miere și otravă, sau, în termeni mai neutri, inofensiv și agresiv dimpreună. Plăcerea ironiei este convivială, neputînd străluci în absența celui
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
este antrenat în reprezentație. El dă replica, ajută la verosimilul înscenării, se pune gaj pentru seriozitatea demersului, îl confortează suplimentar, prin însăși prezența lui, pe cel săgetat. Ascultătorul nostru este "mîna a doua" în operația vivisecției pe care o practică ironistul. El înțelege ce aude și este martor la spectacolul inteligenței. Are cinismul păcălitorului și tace complice. Ironia nu se poate concepe, așadar, în afara schemei teatrale, cu protagoniști dintre spectatori : două categorii, vai! Aici se întrevede și diferența fatală între spectatorul
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
dintre spectatori : două categorii, vai! Aici se întrevede și diferența fatală între spectatorul mistificat și cel activ, adevăratul "destinatar", al treilea. În fapt, se poate spune că însăși pasivitatea (nu neaparat, mereu, naivitatea) garantează succesul ironiei. Ce ar fi plăcerea ironistului și a complicelui său fără consimțămîntul ridicol al victimei la propria-i defăimare? Firește că nu mai are "nici un haz" falsul inocent, cel care și-a păcălit "agresorii"( în celebra schiță C.F.R., spre pildă, să ne-o amintim), lăsîndu-i să
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
înzestrează aproape ostentativ naratorul îl însoțește oriunde, însă fără nici un haz. Este, dacă acceptăm calamburul, un grav al ironiei, ceea ce revine la categoria ridiculizată încă de spiritul rabelaisian, a celor care nu știu să rîdă: les agélastes. În plin spectacol, ironistul stîrnește reacțiuni. Neseriozitatea lui Ioanide, strivitoare pentru agélaste, oripilează pe Gonzalv Ionescu, gafeurul cu delegație, bufonul inconștient, dublul negativ al ironistului ("se simțea revoltat din toată inima de neseriozitatea lui"). Privit cu disproporția comică, slujind ironiei, Ioanide sfidează triumfător și
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
la categoria ridiculizată încă de spiritul rabelaisian, a celor care nu știu să rîdă: les agélastes. În plin spectacol, ironistul stîrnește reacțiuni. Neseriozitatea lui Ioanide, strivitoare pentru agélaste, oripilează pe Gonzalv Ionescu, gafeurul cu delegație, bufonul inconștient, dublul negativ al ironistului ("se simțea revoltat din toată inima de neseriozitatea lui"). Privit cu disproporția comică, slujind ironiei, Ioanide sfidează triumfător și în amor: "posedat de Eros, strivește, mușcă. Centaurul în cavalcadă". Dezerțiunea comică a lui Hagienuș și a lui Suflețel de la locul
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
simbolistă a târgului provincial, nici vocația ironist-anecdotică. Va scrie din abundență epigrame, fabule, „cronici rimate” (mai ales ale vieții literare) etc. Titlul Flori și ghimpi îi sintetizează coordonatele poeziei: versul erotic ocazional (cu formele predilecte - catrenul, madrigalul) și versul epigramatic, ironist. Proza - Schițe, oarecum vesele (1966), Curățitorii de pete (1974) - nu e lipsită de nerv, narațiunea are dialoguri vii și câteva personaje cu contur pregnant. Nuvelele și povestirile surprind lumea magistraților, a judecătorilor și oamenilor politici din capitală și din orașul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287960_a_289289]
-
Râdeau ăia care jucau de drăciile pe care le inventa Rățoiu de se țineau cu mâinile de burtă. N-a ajuns, din păcate, scriitor, nimic. Habar n-am ce face acum. Avea verb, vervă, ironie, simțul cuvântului. Putea ajunge un ironist celebru. Îi bubuia mintea. Ne punea porecle. Și porecla aia se lipea de noi ca și când ar fi fost adevăratul nume. Tot datorită fotbalului am învățat să construiesc scenarii. Îmi imaginam meciuri întregi de la primul până la ultimul fluier. Intrigă, punct culminant
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
ale realității dedublate și, în dialectica dublului, maniere ironice de expresie". Vorbind despre retorica eminesciană, Sebastian Drăgulănescu e de părere că "atitudinea cinică în scrisul eminescian" a produs cel mai adesea o confuzie de ordin artistic/retoric între "ironizat și ironist". În privința publicisticii eminesciene, consideră că se impune faptul că "adevărul" e un "motor intern al ironiei"; când publicistul afirmă că "ținta ironiei sale nu o constituie "onorabilii confrați" de la "Românul"", îi avertizează pe cititori care "cred astfel", asupra faptului că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
în istorie. În Chițimia apare și un filosof particular, variantă balcanică a psihanalistului de profesie. El dă consultații la domiciliu și vindecă prin mijloace barbare pe indivizii ce suferă de obsesia dublului. Însă toate aceste fapte ieșite din comun (toți ironiștii au cultul faptului de excepție și sunt, ca I. L. Caragiale, superstițioși) capătă, de la un punct, un sens mai adânc, parodia începe să devină parabolă. Chițimia, stimulat de un profesor escroc, lucrează la o invenție (perpetuum mobile pe calea ferată) și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285548_a_286877]
-
un caracter anumit, haina trebuie să se simplifice cât mai deplin, tinzând la toaleta originalelor din Dahomey ori Ubanghi. În explicația moralității modei actuale, trebuie să intre și această observație. Deaceia cred că n-avea dreptate acel boier moldovan, celebru ironist, când spunea: Cucoane, pe vremea mea asăminea giocuri sî giucau în așternut. Necesară dancingurilor pare a fi și coafura. Dansatoarele originale cu care vorbim n-au împletit niciodată cozi și abia acuma s-a văzut ce mare dreptate au avut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]