350 matches
-
care au acuzat marxismul de sociologism, adică de topire a omului în formele sale sociale de viață, de acordare a uneiindependențe absolute formelor sociale de organizare. Oamenii ar apărea ca simple instrumente ale istoriei, ale formelor sociale. Se poate împăca istorismul, considerarea societății ca un proces natural, având propriile sale legi, cu considerarea simultană a omului ca autor al istoriei? În fapt, sociologismul nu a reprezentat nici un moment caracteristica gândirii lui Marx, a lui Engels sau Lenin. El a apărut mai
Spre o paradigmă a gîndirii sociologice by Cătălin Zamfir () [Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Într-un amplu capitol este analizată dualitatea între clasicism și romantism în creația propriu-zisă dintre 1830 și 1918, cu disocieri pertinente privind persistența unor elemente clasice în drama romantică (fie în conceperea conflictului, mereu favorabil factorului etic, fie în adoptarea istorismului în manieră tipologică clasică), abordarea dramei citadine pe teme contemporane (care evoluează de la melodrama cu teză la teatrul conflictului de idei), ori, în fine, tendințele contradictorii ale comediei și dramei de inspirație rurală. În Jocul situațiilor dramatice (1978), M. abordează
MINDRA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288153_a_289482]
-
singur subiect cunoscător, ci de o întreagă comunitate pe parcursul unei întregi istorii. Prejudecățile relevate de analiza fenomenologică a structurilor de anticipație ale comprehensiunii demonstrează natura culturală a prejudecăților, derivate dintr-un comerț abia subînțeles cu tradiția. Atât individualismul, cât și istorismul sunt contestate. Tradiția nu este un cumul de teme antice, ci o prezență vie în procesul dialectic (mai precis, dialogic) de apariție, comprehensiune și explicitare a unui sens. Cercul hermeneutic nu mai este considerat un viciu regresiv. Înrădăcinarea omului în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ea disputată de Hegel vs Schleiermacher 2. Este nu mai puțin adevărat că modernitatea postiluministă a coincis cu apariția unei noi discipline umaniste, la intersecția dintre spumosul revival protestant al filologiei, programele posttridentine de inculturație catolică, revoluția științelor naturii și istorism - toate proiectate pe o hartă geografică a cărei exactitate concura, pentru europeni, doar exhaustivul. Dincolo de patologiile pe care orice excese academice le generează, există un fapt relevat de „știința religiilor” menit să atragă atenția unei conștiințe oneste intelectual și integre
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pentru el o istorie a mântuirii în măsura în care filozofia dialectică devenea regina științelor. Ruina ideologiilor care sunt responsabile de mobilizarea mesianică a unor întregi societăți europene (redescoperind ura de rasă sau de clasă) ne-a demonstrat fără putință de tăgadă „mizeria istorismului”. Preocupată mai puțin de vreun proiect de gnoză ideologică sau teodicee speculativă, breasla istoricilor a decis să îmbunătățească instrumentele cercetării pozitive, consolidând cunoașterea noastră despre trecut printr-un flux continuu de studii și publicații de o rară minuție. Dezavuând simplificările
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care pentru modesta minte omenească apare drept o simplă contingență. „În parte cunoaștem, în parte prorocim” (I Corinteni 13, 9). Există o tentație a sistematizării istorice care sacrifică detaliul pentru o imagine de ansamblu capabilă să valideze numai prejudecățile. „Mizeria istorismului” are ambiția de a spune că știm nu ceea ce în principiu nu putem ști (cum ar fi cauzalitatea profundă a unui eveniment din trecut). Istoria trebuie să rămână un discurs prin definiție deschis viitorului și, deci, surprizei. Relativismul profesat de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lui Spencer, anumite aspecte din Comte, darwinismul social etc.). Ideea de Sittlichkeit în idealismul german, precum și (după cum a argumentat convingător Friedrich Jaeger în cartea amintită) re-situarea socială și istorică a individualității descătușate pe care a propus-o în aceeași cultură istorismul (Historismus), reprezintă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, tentative ceva mai apropiate de soluția liberală - sau, oricum, nu i se opun -, căutând modalități de reinstituire a rădăcinilor comunitare printr-o privire îndreptată înainte, nu îndărăt (cum li s-a reproșat
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
opera lui Clifford Geertz -, evoluând către versiuni tot mai complexe, cunoscând un apogeu „neoformalist” în anii ’60, deschizându-se prin semiotică spre o reconsiderare critică - după ce respingerea dogmatică a intrat în impas - a „moștenirii” tradiționale, de la retorică la hermeneutică, de la istorism la fenomenologie. Succesul structuralismului francez în Statele Unite a dus și la „descoperirea” unor autori europeni a căror traducere și popularizare în franceză de către imigranți est-europeni - ca Roman Jakobson însuși, A.J. Greimas (altă combinație fericită dintre un mediator cultural și
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
sub înrâurirea lui Lotman, adeptul unei semiotici cultural-istorice, spre deosebire de Greimas) au inspirat structuralismele mature și târzii, deschizând într-un fel drumul deconstructivismului, postmodernismului în ansamblu. Toate aceste evoluții aveau loc pe fundalul crizei marilor paradigme europene tradiționale - de la metafizică la istorism și marxism -, aflate în cădere liberă după ceea ce s-a considerat a fi eșecul ultim al „proiectului luminist” (Holocaustul), precum și după mult mai îndelungata și neterminata „despărțire” de marxismul stalinist, tot mai greu de susținut după 1956 (revoluția maghiară), 1968
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
accentele polemice ale autorului, îmi înregistrez un singur mare dezacord cu el: Bloom, pe fondul unei juste șarje împotriva științelor sociale (șarjă care trebuie înțeleasă în spiritul, nu în litera ei), formulează primul dintr-o lungă serie de atacuri la adresa istorismului, pe care îl înțelege pur și simplu greșit. Astfel, fapt întristător la un om de inteligența și acuitatea sa analitică, Bloom se aliniază tuturor filozofilor care resping științele istorice în numele unei pretinse perenități transistorice a valorilor și ideilor. Nu pot
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
-i semnala locul crucial în întregul său proiect: „Am încercat să ofer schița unei arheologii a sufletelor noastre așa cum sunt ele”. Iar soluția întrevăzută de autor pentru grava criză a spiritului american este, în mod paradoxal pentru cineva care vituperase istorismul (confundându-l oarecum cu istoria, până la urmă), recursul la istorie, chiar dacă nu e vorba de istoria pozitiviștilor: Avem nevoie de istorie nu ca să spună ce s-a întâmplat sau ca să ne explice trecutul, ci pentru a reînvia trecutul, astfel încât să
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
a făcut pe unii să susțină că Bloom nu era altceva decât un produs al lui Bellow, care putuse chiar scrie, măcar parțial, The Closing of the American Mind. 6. Ca teoretician al istoriei, am văzut această meteahnă - an(ti)istorismul - chiar la filozofi ai istoriei cu nume extrem de mari. De regulă, acești filozofi nici nu citesc lucrări de istoriografie, sau le citesc „în diagonală”, căutând numai ideile abstracte și dezinteresându-se de contexte. Poziția lui Bloom este una ortodox straussiană
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
filonul cel mai spectaculos al gândirii lui Bloom despre istorie, cel puțin la nivel retoric: un pesimism cultural riguros, chiar apocaliptic, numit de un exeget, Mark S. Jendrysik, declinism (de la declin). Bloom nu e singurul filozof care a înțeles greșit istorismul. Cel mai cunoscut în acest sens este Karl Popper, care pur și simplu a „resemantizat” termenul, imputând istoricilor ceea ce numai profeții și unii politologi au încercat: prezicerea viitorului. Vezi cartea sa celebră, The Poverty of Historicism, care nu are nimic
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
cu numele Historismus, ținta predilectă a filozofilor, uneori din pricina apropierilor foarte sporadice dintre generația mijlocie a curentului, reprezentată de Friedrich Meinecke, și național-socialism. Lucrările lui Jörn Rüsen și ale discipolului său Friedrich Jaeger au „reabilitat” pe deplin extraordinara contribuție a istorismului german, propunând o critică pertinentă și judicioasă. 7. Mă rezum la câteva referințe. Una din cele mai pătrunzătoare recenzii de întâmpinare a fost semnată de Charles Kesler în august 1987, în The American Spectator (pp. 14-17). Dintre numeroasele volume colective
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
putem fi decât în graiul poporului și al țării noastre; o așa-zisă educație franceză în Germania trebuie în mod necesar să educe în mod greșit și să rătăcească spiritele germane.” 7 Deosebit de clar se conturează teme și poziții ale istorismului particularist, opuse celor ale raționalismului universalist, în concepția asupra limbajului al lui Wilhelm von Humboldt. Limbajele nu sunt simple mijloace de comunicare - susținea el - ci organele formatoare ale gândirii, expresia concentrată a caracteristicilor specifice ale unei anumite culturi. Limbajele și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și culturile sunt unite în modul cel mai strâns, deoarece diversitatea limbajelor „nu este una a sunetelor și semnelor, ci o diversitate a însăși viziunilor asupra lumii”8. Deși von Humboldt oscilează între un transcendentalism universalist de tip kantian și istorism s-a remarcat că insistența lui asupra deosebirilor profunde dintre limbajele comunităților istorice înclină balanța în favoarea celui din urmă9. Accentul relativizant apare deosebit de clar în reflecția că dacă limbajele conțin viziuni diferite ale lumii rezultă că lumea în sine nu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
posedă prin rațiunea pură.” (Ibidem, p. 26.) 34. L. Blaga, Despre conștiința filosofică, Editura Facla, Timișoara, 1974, pp. 32-33. 35. Considerațiile lui Blaga asupra condiției construcției metafizice aduc aminte de reflecțiile lui Wilhelm Dilthey, cel mai de seamă reprezentant al istorismului in gândirea germană de la sfârșitul secolului al XIX-lea și inceputul secolului XX. Lui Dilthey, metafizica i se înfățișează drept „o stranie creatură duală”. Spre deosebire de cercetările științifice, construcțiile metafizice caută și propun soluții ale „enigmei lumii și a vieții”. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
devenirea istorică. Iluminiștii - arată Ernst Cassirer într-unul dintre cunoscutele sale studii privind creația filosofică a epocii - caută să fixeze „relațiile dintre idee și realitate”, dintre „lege” și „fapte”, trasând între acești termeni limite sigure, certe; pentru ei, naționalismul și istorismul erau strict legate și stimulate de mecanismul universal al epocii. În comparație cu Occidentul, Centrul și Sud-Estul au resimțit mai târziu valul de cultură. Cu toate acestea, vedem că acolo unde intelectualii iluminiști au ajuns la practică socială, acolo au avut un
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
continentului. Deși proveneau din familii comunitar-lingvistice diferite, destinul istoric i-a apropiat, ei având trăsături comune atât prin forma de receptare, cât și prin aceea de manifestare. Operele înseși atestă unitatea de cuget și simțire. Hronica lui Șincai se circumscrie istorismului sud-estic, dar și central-european, ea putând și trebuind să fie văzută comparativ cu aceea a sârbului Jovan Raić, Istoria diferitelor popoare cu deosebire a sârbilor, bulgarilor și croaților (Viena, 1780), cu aceea a bulgarului Paisie Hilandarski, Istoria Slaveanobalgarsko (redactată în
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
și învățători, prin profesori și scriitori, prin biserici și societăți. Să luăm spre analiză câteva dintre aspectele orientării ideatice ce declanșează interferențe. În evoluția gândirii, Iluminismul, spre deosebire de Clasicism, este primul curent care dobândește un caracter european, este epoca în care istorismul joacă un rol primordial în formarea conștiinței naționale. Cu toate diferențele existente, specifice fiecărei regiuni, literații, istoricii, filosofii își însușesc, în linii mari, expresii asemănătoare, idei și convingeri relativ apropiate. În unele cazuri avem de-a face cu apropierea de
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, C.A. Rosetti. Intelectualitatea română, la fel ca aceea sârbă, croată sau greacă, receptează poate nu atât cărțile, cât mai cu seamă ideile fanteziste produse de gândirea eseistului german. Mulți dintre reprezentanții istorismului pașoptist din centrul și răsăritul continentului scriu despre trecut, având ca punct de plecare o perspectivă filosofică de sorginte herderiană. Nu este mai puțin adevărat că universul de idei răspândit de Herder, având valoare de model, provoacă idealismul popoarelor aflate
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
nenumărate și ele se manifestă cu deosebire când scrisul istoric caută să dobândească pretenții de valabilitate științifică; în momentul apariției praxis-ului politic - și, de ce să nu arătăm, el este prezent de-acum încolo din ce în ce mai des în cărțile ce pregătesc istorismul veacului al XIX-lea - direcțiile se separă. Coexistența celor două aspecte, științific și politic, nu exclude convergențele ideatice și metodologice. Înseși programele politice naționale, românesc, maghiar, săsesc, apelează la surse de informare și interpretare comune, la domenii care le asigură
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
și țărănimea română a satelor situate în câmpia timișană își însușește graiul șvabilor, dovadă că multe familii continuă să vorbească până în ziua de azi, la fel de bine, româna, ca și dialectul german. Prin urmare, să încercăm să nuanțăm! Să depășim orientarea istorismului din secolul al XIX-lea, atunci cu rosturile sale, acum mai mult decât desuet. Cartea nu are granițe. Ea este difuzată aici dinspre Valahia și Transilvania, dinspre Serbia, Ungaria și Austria. Bisericile fac achiziții pentru comunitățile sătești; școlile iau și
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
programe din mișcările de eliberare națională din Balcani până în anul 1878, traducere de prof. dr. Constantin N. Velichi, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986. Paul Cornea, Regula jocului, Editura Eminescu, București, 1980, p. 198-208. Vezi Ilia Konev, „Școala Ardeleană și istorismul sud-est european”, în Transilvania, 1980, nr.8, pp. 57-59. Veselin Traikov, op. cit.; vezi îndeosebi primele două capitole: „Apariția primelor programe și curente ideologice în mișcările de eliberare națională în Balcani până la crearea primelor statelor naționale”, pp. 19-50 și „Apariția primelor
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
consolatoare, în Fiicei mele Eufrosina (transpunere după Petrarca) și Eufrosina. Viziune pe râpele Ozanei, cu ascendență literară în elegia lui Goethe, Euphrosyne, și în versificația populară. Circulația motivelor romantice din literatura europeană și „programele” naționale, de la 1840, ce promovează originalitatea, istorismul, tradiția folclorică, impulsionează filonul epic al creației lui A., în balade și legende. Tema trecutului, a eroismului medieval și a strămoșilor războinici este introdusă de un „cânt osianic” - Milian și Dina. Balada Ștefan cel Mare înaintea cetăței Neamțu amplifică retoric
ASACHI-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285464_a_286793]