KorAP: Find »[drukola/base=izbă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 2 3 4 5 >

102 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

încerca să-i zâmbească fetei sale. Cu un polonic de aramă, lua apă dintr-o găleată, bea îndelung și pleca. Charlotte știa deja că de mult supraviețuiau doar datorită sclipirii câtorva bijuterii din sipetul cu incrustații de sidef... Îi plăcea izba aceea, departe de cartierele elegante din Boiarsk. Mizeria lor era mai puțin bătătoare la ochi pe străzile cotite, înecate în zăpadă. Și-apoi, era așa de bine, la întoarcerea de la școală, să urci treptele vechi de lemn care scârțâiau sub

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de amurgul violet, ascultând cum șuieră la geam rafalele ninsorii. Cu spatele rezemat de soba încălzită, Charlotte simțea cum îi pătrunde încet căldura sub palton. Își lipea mâinile înghețate de piatra călduță și soba era parcă inima uriașă a acelei izbe vechi. Iar sub talpa cizmelor ei de pâslă se topeau ultimii țurțuri. Într-o zi, un ciob de gheață i s-a spart sub picior cu un zgomot neobișnuit. Charlotte a fost surprinsă - se întorsese deja de vreo jumătate bună

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Bruma de aer cald furată din farmacie avea să fie alungată repede de sub paltonul ei de suflul înghețat de pe maidane. Când Albertine a apărut pe trepte, birjarul a ridicat din sprâncene și s-a sculat de pe capră. Nu se aștepta. Izba aceea cu acoperișul surpat și plin de mușchi, scările acelea mâncate de carii, năpădite de urzici. Și mai ales în mahalaua aceea cu străzile cufundate în nisipul cenușiu... S-a deschis ușa și, în deschizătura ei strâmbă, s-a ivit

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
viața ei, credeau cei apropiați), Charlotte a fost puțin invidioasă pe mama ei: și ei i-ar fi plăcut să stea o săptămână sau două în orașul populat de-acum încolo cu personaje din trecut, cu case, printre care și izba lor, ce deveneau monumente din vremurile de altădată. Un oraș în care nimic nu mai putea să o rănească. - Mamă, nu uita să cauți dacă mai este cuibul acela de șoareci acolo, lângă sobă, mai știi? i-a spus ea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de victime. Charlotte a fost primită ca infirmieră. Candidatura ei fusese reținută rapid: voluntarii pentru expediția aceea erau rari. Dar, mai ales, ea vorbea rusește. Acolo a crezut că a ajuns în iad. De departe, semăna cu pașnicele sate rusești - izbe, puțuri, garduri vii - cufundate în ceața marelui fluviu. De aproape, încremenea în instantaneele pe care le decupa în zilele acelea spălăcite fotograful misiunii: un grup de țărani și de țărănci în cojoace, înțepeniți în fața unui morman de carcase omenești, de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ochii capului aruncat pe drum. Apoi s-a aplecat și, cu o mână stângace, l-a împins într-un sac mare de pănură. „Am să-l îngrop, a mormăit el. Noi nu suntem tătări, totuși...” Și trebuia să intri în izbele din iadul acela liniștit ca să descoperi că bătrâna care scruta ulița prin geam era mumia unei fete moarte cu câteva săptămâni în urmă, așezată în fața ferestrei cu speranța deșartă de a fi salvată. Charlotte a părăsit misiunea de îndată ce s-a

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
călduț, gheața de sub pod se acoperise cu pete mari, umede. Primul semn de moină. Și fulgii mari, leneși, zburătăceau în liniștea albă a maidanelor pe care le străbătuse de atâtea ori în copilărie... Cu cele două ferestre înguste ale sale, izba părea să o zărească de departe. Da, casa o privea apropiindu-se, fațada ei ridată era însuflețită de o strâmbătură imperceptibilă, de bucuria amară a revederii. Charlotte nu spera mare lucru de la vizita aceea. Se pregătise de mult să afle

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
pe nimeni. Își interzicea să spere și totuși spera. În ultimele zile, era atât de epuizată încât nu se mai gândea decât la căldura sobei mari de care avea să se rezeme, lăsându-se în jos, pe dușumea. De pe treptele izbei, a zărit, sub un măr chircit, o bătrână, cu capul înfofolit întrbroboadă neagră. Încovoiată, femeia trăgea o creangă groasă cufundată în zăpadă. Charlotte a strigat-o. Dar bătrâna țărancă nu a întors capul. Vocea îi era prea slabă și se

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
la orizont, soarele încercuit de un nimb strălucitor. Vocea omenească nu mai răzbătea, aburul ei îngheța pe buze. Ele nu se mai gândeau decât cum să supraviețuiască zi de zi, păstrând o minusculă zonă de căldură pe lângă trupurile lor. Îndeosebi izba le-a salvat. Fusese concepută în întregime ca să reziste la iernile fără sfârșit, la nopțile fără noimă. Chiar și lemnul bârnelor ei groase ascundea experiența dură a mai multor generații de siberieni. Albertine ghicise respirația secretă a acelui vechi lăcaș

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
unul dintre ultimele vestigii ale vieții lor de altădată. Adevărata foame, Albertine o știa prea bine, avea să vină primăvara... Nu mai era nici măcar un mănunchi de ierburi pe pereții din antreu, piața era pustie. În mai, au fugit din izba lor, fără să știe prea bine unde să se ducă. Mergeau pe un drum îmbibat încă de umezeala primăverii și se aplecau din când în când ca să culeagă mlădițe firave de măcriș. Un chiabur le-a primit ca ziliere în

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
aceea a murit. Era într-o seară de august, liniștită și străvezie. Charlotte se întorcea de la bibliotecă, unde o însărcinaseră cu explorarea munților de cărți adunate de pe moșiile nobiliare distruse... Mama ei era așezată pe o băncuță lipită de peretele izbei, cu capul sprijinit de lemnul neted al bârnelor. Ochii îi erau închiși. Probabil că adormise și murise în somn. O adiere ușoară, venind din taiga, ridica paginile cărții deschise de pe genunchii ei. Era același volumaș franțuzesc cu cotorul aurit. S-

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
onoarea unei doamne... Și, pe urmă, generalul Boulanger, dictatorul mazilit, nu își zburase creierii pe mormântul iubitei? Într-o zi, întorcându-ne dintr-o plimbare, am fost surprinși de o aversă... Mergeam pe străzile vechi ale Saranzei, alcătuite numai din izbe mari înnegrite de vreme. Sub streașina uneia dintre ele, am reușit să ne găsim adăpost. Strada, sufocată de căldură în urmă cu o clipă, s-a cufundat într-un amurg rece, măturat de rafale de grindină. Era pavată ca pe

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
viseze la ea, la iubita lui, la Marguerite Steinheil. I se adresa Țarului, rostea discursuri, îi răspundea Țarinei, schimba o privire cu soția lui. Dar ea, în fiecare clipă, era acolo. Ploaia șiroia pe acoperișul năpădit de mușchi al vechii izbe care ne adăpostea pe treptele ei. Am uitat unde eram. Orașul pe care îl vizitam altădată în compania Țarului se metamorfozase cât ai clipi din ochi. Îl cercetam acum cu privirea Președintelui îndrăgostit. De data aceasta, când am părăsit Saranza

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ca în orașul din care fugiseră. Întinderea câmpiei din fața dreptunghiului palid al ușii deschise păstra culoarea cenușie a nopților din nord. Când ochii i s-au obișnuit cu întunericul, a deslușit lângă calea ferată, în umbra unui tufiș, contururile unei izbe ațipite. Și, în față, în pajiștea de lângă terasament, a văzut un cal. Liniștea era atât de adâncă încât se auzeau țârâitul ușor al tulpinilor smulse și copitele călcând pe pământul umed. Cu o seninătate amară, care a mirat-o și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
bec gol și spălăcit, în mijlocul acelei încăperi pe jumătate îngropate în pământ - trupul acela de nerecunoscut, parcă sfâșiat de rotițele unei mașini. Fără știrea ei, în minte i-au apărut cuvinte pline de mirare: „Eu, Charlotte Lemonnier, sunt aici, în izba asta îngropată în iarba din stepă, cu bărbatul acesta, soldatul acesta cu trupul sfârtecat de răni, tatăl copiilor mei, bărbatul pe care îl iubesc atât de mult... Eu, Charlotte Lemonnier...” Una dintre sprâncenele lui Fiodor avea o tăietură lată și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
timp să-și cumpere vase noi și tacâmuri. Fiodor tăia pâinea cu cuțitul adus de pe front - făcut dintr-o baionetă... Ascultând istorisirile celor mari, mi-l închipuiam astfel pe bunicul în timpul acelei revederi incredibil de scurte: un soldat urca treptele izbei, privirea i se pierdea în cea a soției lui și abia apuca să spună: „M-am întors, vezi...”, înainte de a se prăbuși și de a muri din cauza rănilor. 3 În anul acela, Franța m-a încătușat într-o singurătate profundă

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de lemne deveneam volubili. El îmi povestea despre câte o pradă extraordinară (un pește prea lat ca să treacă prin gaura făcută de arborele cotit!), despre dezghețurile care, în rostogolirea asurzitoare a sloiurilor, duceau la vale bărcile, copacii smulși și chiar izbe cu pisici cățărate pe acoperiș... Iar eu vorbeam despre turniruri și cavaleri (tocmai aflasem că războinicii de odinioară, când își scoteau coiful după o întrecere, aveau obrazul acoperit cu rugină: fier amestecat cu sudoare; nu știu de ce, dar amănuntul acela

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Îl vedeam pe tata, într-o seară caldă de iunie, întorcându-se după lăsarea la vatră, în satul lui natal. Recunoștea totul: pădurea, râul, cotitura drumului. Și pe urmă - un loc necunoscut, o stradă neagră, alcătuită din două șiruri de izbe calcinate. Și nici o ființă vie. Doar chemarea fericită a unui cuc, ritmată de zvâcnetele fierbinți ale sângelui deasupra urechii. O vedeam pe mama, studentă care tocmai reușise la concursul de admitere în universitate, o fată împietrită într-o poziție de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
la ferestre, urmăreau cu interes scena: franțuzoaica asta ciudată, care îndrăznea să se apropie de monstru. Iarăși m-am gândit la singurătatea bunicii. Am simțit înțepături mărunte în pleoape. „Asta-i viața ei. Curtea asta, bețivanul ăsta de Gavrilici, enorma izbă neagră din față, cu toate familiile îngrămădite unele peste altele...” A intrat Charlotte, gâfâind puțin, dar zâmbind, cu ochii încețoșați de lacrimi de bucurie. - Știi, mi-a spus ea rusește, ca și cum nu ar fi avut timp să treacă de la o

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
era pământ, ci carne tocată. N-am mai văzut niciodată așa ceva, de la începutul războiului. Și, pe urmă, seara, când am terminat cu nemții, am coborât spre Volga. Și acolo, cum să vă spun...” Dimineața, când am ieșit, am trecut pe lângă izba mare și neagră. Era deja animată de o zumzăială compactă. Se auzea sfârâitul mânios al uleiului într-o tigaie, duetul feminin și masculin dintr-o ceartă, amestecul de voci și de muzică de la mai multe radiouri... I-am aruncat o

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
am ajuns în stepă: - Iarna trecută, mi-a spus ea în franceză, i-am dus medicamente Frosiei, băbuța aceea cumsecade, știi, care fuge întotdeauna prima de îndată ce apare Gavrilici... Era tare frig în ziua aceea. Am deschis cu multă greutate ușa izbei lor... Charlotte și-a continuat povestea, iar eu, cu o mirare crescândă, simțeam cum se impregnau cuvintele ei simple cu sunete, cu mirosuri, cu lumini voalate de ceața gerului... Ea scutura clanța și ușa, spărgând un chenar de gheață, se

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Da, ca o icoană desenată pe gheață... Am mers multă vreme în tăcere. Stepa se întindea încet înaintea noastră în țârâitul răsunător al greierilor. Dar zgomotul acela sec, căldura aceea nu mă împiedicau să păstrez în plămâni aerul înghețat din izba mare și neagră. Vedeam fereastra acoperită cu promoroacă, scânteierea albastră a cristalelor, femeia cea tânără cu copilul ei. Charlotte vorbise franțuzește. Franceza pătrunsese în izba aceea care-o înspăimântase întotdeauna din cauza vieții ei tenebroase, apăsătoare și atât de rusești. Iar

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
zgomotul acela sec, căldura aceea nu mă împiedicau să păstrez în plămâni aerul înghețat din izba mare și neagră. Vedeam fereastra acoperită cu promoroacă, scânteierea albastră a cristalelor, femeia cea tânără cu copilul ei. Charlotte vorbise franțuzește. Franceza pătrunsese în izba aceea care-o înspăimântase întotdeauna din cauza vieții ei tenebroase, apăsătoare și atât de rusești. Iar în adâncul ei se luminase o fereastră. Da, vorbise franțuzește. Ar fi putut vorbi rusește. Asta nu i-ar fi dăunat cu nimic clipei reînviate

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
apa limpede a unui râu ce curge în mijlocul stepei nemărginite... Licăririle acelea îmi păreau totodată efemere și înzestrate cu un fel de veșnicie. Resimțeam o siguranță amețitoare: într-un mod misterios, ele făceau imposibilă moartea Charlottei. Ghiceam că întâlnirea din izba neagră cu tânăra femeie de lângă fereastra acoperită de promoroacă - icoana de gheață! - și chiar povestea lui Gavrilici, trestiile acelea, plevuștile, într-o seară de război, da, chiar și cele două licăriri de lumină contribuiau la imposibilitatea morții ei. Și cel

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
franco-rus era mereu prezent. Numai că, dacă în copilărie fusesem obligat să-mi ascund grefa franceză, acum „rusitatea” mea era cea care devenea condamnabilă. Seara, instalat pentru noapte, reciteam ultimele pagini din Însemnări. În fragmentul consemnat în ajun, scriam: „În izba mare din fața imobilului în care locuiește Charlotte a murit un băiat de doi ani. Îl văd pe tatăl copilului sprijinind de balustrada scărilor o ladă lunguiață, acoperită cu pânză roșie - un mic sicriu! Dimensiunile lui de păpușă mă îngrozesc. Trebuie

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]