1,485 matches
-
o raționalizare a sclaviei și o relativizare a răului. Răul nu trebuie relativizat, Satan este real, sursă a îndoielii și nesiguranței, ele însele mărturii ale imperfecțiunii noastre. Singura salvare în acest sens o poate reprezenta o credință universală de tip kantian în esența sacră a individului. Numai credința universală se sustrage, spre deosebire de adevărurile ideologice sau stohastice, de la impunerea forțată, transformând ideile nu în instrumente de tortură ci în adevăruri empirice. Din punct de vedere ontologic, Kolakowski profesează un antirealism. El critică
Leszek Kołakowski () [Corola-website/Science/305448_a_306777]
-
funcționalism, care admite că actele mentale sunt rezultatul unor procese funcționale care au loc în creier. În anii '70 ai secolului trecut, Hilary Putman a dezvoltat o teorie contrară, nematerialistă, pe care a denumit-o "realism intern". Putman respinge teza kantiană a realismului metafizic (transcendental), admițând în schimb concepția realismului empiric. Realitatea este limitată la o corespondență între limbaj și lucrurile reale. Nimic nu se poate spune despre lume fără a folosi limbajul. Dacă într-adevăr ar exista o realitate în afara
Realism (filozofie) () [Corola-website/Science/316822_a_318151]
-
În filozofia kantiană, o categorie este un concept pur al intelectului. O categorie kantiană este o caracteristică a obiectului ca fenomen înainte ca acesta să fie experimentat. Kant menționează că ele sunt „concepte ale unui obiect în genere[...] conceptele pure ale intelectului se
Categorie (Kant) () [Corola-website/Science/332744_a_334073]
-
În filozofia kantiană, o categorie este un concept pur al intelectului. O categorie kantiană este o caracteristică a obiectului ca fenomen înainte ca acesta să fie experimentat. Kant menționează că ele sunt „concepte ale unui obiect în genere[...] conceptele pure ale intelectului se aplică la obiecte care ne pot fi date în intuitie”. Sensul
Categorie (Kant) () [Corola-website/Science/332744_a_334073]
-
logică în douăsprezece rubrici a enunțurilor considerând că fiecare din ele corespunde câte unei funcții a intelectului uman. În cadrul acestei clasificări, principalele diviziuni sunt cantitatea, calitatea, relația și modalitatea.; acestea se aplică fenomenelor sau aparențelor și nu lucrurilor-în-sine. Conceptele pure kantiene erau, așadar, categorii ale intelectului și el era preocupat mai mult de modul în care putea fi degajate presupusele forme ale intelectului decât stabilirea listei complete a genurilor ființei ca Aristotel. Ulterior, Hegel, Husserl și Peirce au întreprins dezvoltări ale
Categorie (Kant) () [Corola-website/Science/332744_a_334073]
-
așadar, categorii ale intelectului și el era preocupat mai mult de modul în care putea fi degajate presupusele forme ale intelectului decât stabilirea listei complete a genurilor ființei ca Aristotel. Ulterior, Hegel, Husserl și Peirce au întreprins dezvoltări ale teoriei kantiene. Tabelul categoriilor este derivat din modelul tabelului judecăților, și este influențat de cele zece clase „care ar acoperi toate modurile de a fi” dezvoltate de Aristotel. Secțiunile cantitate și calitate sunt categorii matematice și relevă de spațiu, iar secțiunile relație
Categorie (Kant) () [Corola-website/Science/332744_a_334073]
-
judecată. Kant a creat un tabel al acestor judecăți în relația lor cu obiectele în genere. Acest tabel al judecăților a fost utilizat de Kant în calitate de paradigmă pentru tabelul categoriilor. Împreună, cele două liste constituie structura arhitectonică a sistemului filozofic kantian. Categoriile sunt în întregime diferite față de obiect ca fenomen. Conform scrierilor kantiene, pentru a fi posibilă o relație între cele două, trebuie să existe o determinare transcendentală de timp, omogenă atât cu categoria, cât și cu fenomenul. „Această reprezentare intermediară
Categorie (Kant) () [Corola-website/Science/332744_a_334073]
-
cu obiectele în genere. Acest tabel al judecăților a fost utilizat de Kant în calitate de paradigmă pentru tabelul categoriilor. Împreună, cele două liste constituie structura arhitectonică a sistemului filozofic kantian. Categoriile sunt în întregime diferite față de obiect ca fenomen. Conform scrierilor kantiene, pentru a fi posibilă o relație între cele două, trebuie să existe o determinare transcendentală de timp, omogenă atât cu categoria, cât și cu fenomenul. „Această reprezentare intermediară trebuie să fie pură și totuși pe de o parte intelectuală, pe
Categorie (Kant) () [Corola-website/Science/332744_a_334073]
-
cu categoria, cât și cu fenomenul. „Această reprezentare intermediară trebuie să fie pură și totuși pe de o parte intelectuală, pe de altă parte sensibilă. O astfel de reprezentare este schema transcendentală” (mediază relația). Schopenahuer, în critica sa la filozofia kantiană, a descoperit multe erori în utilizarea categoriile de calitate, cantitate, relație și modalitate. De asemenea, a menționat că în conformitate cu afirmațiile kantiene, animalele neumane nu ar putea să cunoască obiecte. Ele ar putea înțelege doar impresiile pe care organele de simț
Categorie (Kant) () [Corola-website/Science/332744_a_334073]
-
de altă parte sensibilă. O astfel de reprezentare este schema transcendentală” (mediază relația). Schopenahuer, în critica sa la filozofia kantiană, a descoperit multe erori în utilizarea categoriile de calitate, cantitate, relație și modalitate. De asemenea, a menționat că în conformitate cu afirmațiile kantiene, animalele neumane nu ar putea să cunoască obiecte. Ele ar putea înțelege doar impresiile pe care organele de simț le-ar primi, lucru pe care Kant l-a numit greșit percepție.
Categorie (Kant) () [Corola-website/Science/332744_a_334073]
-
acestuia. Îi găsim originea în Germania perioadei iluministe, mai precis spre sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX. Până într-un anumit punct, această orientare poate fi identificată cu mișcarea idealistă germană, deși kantianismul presupune în același timp acceptarea poziției kantiene pe domeniile filosofiei politice, filosofiei minții, epistemologiei și în special pe etică, pe lângă idealismul său metafizic. Este des asociat cu mișcarea romantică. În anii 1780 și 1790, Kant a încercat să redefinească naiva formulare a idealismului pe care însuși ierarhul
Kantianism () [Corola-website/Science/332736_a_334065]
-
să combine elementele a două școli de gândire dominante în secolul XVIII: Raționalismul (conform căruia cunoașterea era înnăscută, își afla originea a priori în rațiune) și Empirismul (conform căruia cunoașterea putea fi obținută doar prin simțuri, a posteriori). Idealismul transcendental kantian afirma că știm mai mult decât niște simplele idei într-o minte divină postulate de Berkeley. Sunt introduse conceptele de noumen (lucru-în-sine) și fenomen; noumenul poate fi real atât empiric, cât și transcendental, chiar dacă nu poate fi cunoscut în mod
Kantianism () [Corola-website/Science/332736_a_334065]
-
Intervalul 1790 -1835 a fost caracterizat drept perioada idealiștilor germani post-kantieni, J.G.Fichte, Friedrich Schelling, G.W.F. Hegel și Arthur Schopehauer devenind unii dintre cei mai influenți. Criticismul schopenhauerian a fost caracterizat drept o mișcare a întoarcerii la gândirea kantiană, inspirând mai târziu curentul neokantian care se va întinde până în secolul XX. Reluarea studiilor gândirii kantiene în universitățile din Germania a avut loc începând în 1860, fiind în prima etapă doar o mișcare epistemologică. Neokantianismul s-a extins în scurt
Kantianism () [Corola-website/Science/332736_a_334065]
-
W.F. Hegel și Arthur Schopehauer devenind unii dintre cei mai influenți. Criticismul schopenhauerian a fost caracterizat drept o mișcare a întoarcerii la gândirea kantiană, inspirând mai târziu curentul neokantian care se va întinde până în secolul XX. Reluarea studiilor gândirii kantiene în universitățile din Germania a avut loc începând în 1860, fiind în prima etapă doar o mișcare epistemologică. Neokantianismul s-a extins în scurt timp asupra întregului domeniu al filozofiei. Primul impuls a fost dat de către cercetătorii naturaliști; Hermann von
Kantianism () [Corola-website/Science/332736_a_334065]
-
Pure. Mișcarea ajungea la apogeu odată cu gândirea școlii Marburg, reprezentată de Hermann Cohen și Paul Natorp. Aceștia din urmă au respins naturalismul lui Helmholtz și au reinițiat importanța metodei transcendentale. Ernst Cassirer, altă personalitate a școlii Marburg, a aplicat principiile kantiene la fenomenul cultural. Între timp, Wilheim Windelband și Heinrich Rickert au introdus kantianismul în filozofia istoriei. Neokantianismul a fost influent pentru fenomenologia lui Edmund Husserl și pentru primele lucrări scrise de Martin Heidegger.
Kantianism () [Corola-website/Science/332736_a_334065]
-
Condiția de posibilitate () este un concept filozofic care-și are originea în sistemul idealist kantian. Immanuel Kant a introdus acest concept în paragraful 2 al lucrării sale "Critica rațiunii pure" (1781), în legătură cu explicarea spațiului ca o condiție de posibilitate a fenomenelor. El a fost preluat ulterior de toți filozofii influențați de gândirea kantiană (inclusiv pe
Condiție de posibilitate () [Corola-website/Science/332746_a_334075]
-
sistemul idealist kantian. Immanuel Kant a introdus acest concept în paragraful 2 al lucrării sale "Critica rațiunii pure" (1781), în legătură cu explicarea spațiului ca o condiție de posibilitate a fenomenelor. El a fost preluat ulterior de toți filozofii influențați de gândirea kantiană (inclusiv pe linia fenomenologiei lui Edmund Husserl și Martin Heidegger) și transformat într-un adevărat „clișeu al jargonului filozofic”. O condiție de posibilitate este un cadru necesar apariției anumitor entități. Este des utilizată în contrast cu conceptul de cauzalitate unilaterală, sau chiar
Condiție de posibilitate () [Corola-website/Science/332746_a_334075]
-
Schopenhauer, Kant și Hertz. Cartea este o trecere de la idealismul epistemologic schopenhauerian la un realism conceptual (Frege, Russell). Cea mai lungă parte este dedicată logicii, iar tema centrală este interpretarea propoziției. Cartea urmărește trasarea unei limite a limbajului (de inspirație kantiană), având menirea de a plasa celelalte părți ale filosofiei în sfera inefabilului. Semnul propozițional este identificat cu gândirea. El constă din cuvinte, deci este un fapt (3.14). Propoziția nu este luată aici cu sensul ei gramatical. Ea este un
Ludwig Wittgenstein () [Corola-website/Science/297773_a_299102]
-
senzorială. Odată admisă posibilitatea experiențelor religioase autentice, devine necesară postularea existenței Transcendentului la care, dacă sunt autentice, experiențele religioase să reprezinte răspunsuri. Demersul argumentativ este similar celui kantian referitor la temeiurile comportamentului moral. De altfel, Hick valorifică explicit și schema kantiană lucru în sine/ fenomen pentru a justifica (nepărtinitor) diversitatea experiențelor religioase: Transcendentul nu poate fi descris sau înțeles, este inefabil, transcategorial. Există o capacitate umană înnăscută de a-i conștientiza prezența, în virtutea imanenței acestuia în natura umană. Oamenii sunt conștienți
[Corola-publishinghouse/Science/84961_a_85746]
-
bune practici de coeziune socială, percepute ca expresii ale iubirii aproapelui, e direct proporțional cu modul în care actorii implicați înțeleg această iubire: ca mai degrabă bunăvoință omenească sau ca mai degrabă lege. Divinul pare a garanta în felul acesta, kantian, raportarea corectă a oamenilor unii la ceilalți. În același timp, posibilitatea bunei funcționări a sistemului în numele simplei iubiri omenești, cel puțin în accepțiunile explicite ale lui Rorty, Vattimo și Hick, există. Această posibilitate sugerează recalibrarea statutului ontologic uman. Dacă omul
[Corola-publishinghouse/Science/84961_a_85746]
-
principiul Î), Recunoaștere (politică de Î), SCLAVIE Altruismtc "Altruism" Φ Asociație, FRATERNITATE, SOLIDARITATE Anomietc "Anomie" Din punct de vedere filosofic, termenul, creat În 1885 de Jean-Marie Guyau În Schiță pentru o morală fără obligații și fără sancțiuni, desemnează, contrar perspectivei kantiene și cu referire la individualizarea credințelor și a sistemelor de reprezentare, absența unei legi fixe și universale, În special În domeniul scopurilor ultime. ν O dată cu Emile Durkheim, conotația devine negativă: ea semnifică de-acum o destrămare, mai mult sau mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
scopul sau proiectul urmărit, ci tocmai prin refuzul său de a opera dinainte o alegere dintre scopurile și proiectele concurente” (Sandel, 1997, p. 256). Dezbaterea privitoare la prioritatea dreptății sau a binelui reia opoziția canonică dintre moralele deontologice de tip kantian și cele teleologice de tip aristotelian. Larmore ( Larmore, 1993, p. 46) ne oferă o prezentare clară a acestei confruntări dintre obligație și virtute: „Valoarea etică poate fi definită fie prin ceea ce se impune pentru agent, oricare ar fi scopurile sau
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
Mead Îi va numi „ceilalți dătători de sens”, În special În dragoste sau bunăvoință. Ea produce ceea ce Alex Honneth numește Încrederea În sine (Honneth, 2000). Din negarea acestei recunoașteri poate rezulta distrugerea identității personale. A doua, destul de apropiată de noțiunea kantiană de respect moral, are două aspecte: recunoașterea juridică, cunoaștere care face din individ un subiect de drept, și recunoașterea morală, care-i conferă subiectului siguranța capacității sale de discernământ moral. Cea de-a treia, recunoașterea socială, adică recunoașterea valorii pe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
putem înțelege cum au apărut idiosincrasiile discursului moral contemporan de fiecare zi și cum a reușit sinele emotivist să-și găsească un mijloc de expresie". (26, p. 62) Istorismul la care filosoful aderă este precizat prin delimitări critice față de transcendentalismul kantian, absolutismul hegelian și "pseudoștiința socială marxistă", cum numea teoria ideologiei propusă de Marx și Engels, în proximitatea filosofiei științelor sociale "de tip nou" cum se spunea cândva pe la noi. Despre această teorie, MacIntyre scria că "nu numai că denaturează forma
by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
ideologice ale sale. Ca filosofie, el se află între cei cu "reverențe față de tradiție", manifestate prin cultul exagerat al eroilor, al nobleței venită "de sus", și "sminteala subiectivistă", inaugurată în modernitate odată cu îndoiala carteziană, continuată de solipsismul lui Berkeley, apriorismul kantian, romantismul rousseau-ist preluat de Fichte, Carlyle și Nietzsche. Curentul median atenuează cele două orientări, pentru că "Esența liberalismului rezidă în încercarea de a produce o ordine socială nebazată pe dogme iraționale și de a asigura stabilitatea fără a impune mai multe
by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]