126 matches
-
din rândul aristocrației și clerului. Legitimiștii au boicotat viața politică franceză încercând să readucă la putere dinastia de Bourbon. Ludovic Filip a întâmpinat dificultăți pentru consolidarea regimului. Între 1830-1835 au loc frământări, conflicte grave care pun sub semnul întrebării autoritatea. Legitimiștii și Republicanii (deceptțonați de rezultatul revoluției din iulie 1830) erau taberele beligerante ce se vor infrunta pe parcursul timpului. Franța devenise un stat de azil politic pentru militanți, revoluționari și politicieni din Europa care se refugiau. Franța, alături de Marea Britanie, avea un
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
și situației materiale precare, au loc incidente grave. În 1831 a fost create Legiunea Străină care va avea un rol în continuarea cuceririi Algerului și reprimarea rezistenței. În 1832 are loc o tentativă de insurecție regalistă care a fost anihilată. Legitimiștii au încercat declanșarea unei insurecții în Vandeea. În Alger, sub conducerea lui Abd-el Kader, algerienii încep un “jihad” împotriva francezilor și timp de un deceniu sunt duse lupte crâncene între armata franceză și trupele lui Abd-el Kader. Abd-el Kader îl
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
9 milioane de francezi. S-au programat alegeri pe baza votului universal, iar participarea în masă arăta că există un interes major pentru politică. Republicanii moderați au câștigat un număr mare de locuri, urmați apoi de monarhiști a căror cauză legitimistă era reprezentată de fiul ducelui de Berry. Apare însă un nou curent: Orleanismul care era reprezentat de nepotul lui Ludovic Filip, Contele de Paris, care va dori instaurarea monarhiei constituționale. De pe urmă alegerilor din 1848 a rezultat formarea unei Adunări
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
Bordeaux, Adolphe Thiers este ales președinte al statului, fiind un compromise între monarhiști și republicani.Consideră că încă nu era momentul potrivit să se abordeze formă de guvernare. Acesta a încălcat acest acord ulterior și s-a proclamat în favoarea republicii. Legitimiștii și Orleaniștii susțineau revenirea monarhiei, ambele formând o mică majoritate. Cele două grupări cădeau de acord că Contele de Paris (candidatul grupării orleaniste) să fie desemnat “monarh”. Legitimiștii doreau o monarhie autoritară. Orleaniștii doreau o monarhie militară. Contele de Chambaud
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
Acesta a încălcat acest acord ulterior și s-a proclamat în favoarea republicii. Legitimiștii și Orleaniștii susțineau revenirea monarhiei, ambele formând o mică majoritate. Cele două grupări cădeau de acord că Contele de Paris (candidatul grupării orleaniste) să fie desemnat “monarh”. Legitimiștii doreau o monarhie autoritară. Orleaniștii doreau o monarhie militară. Contele de Chambaud era atașat de simbolurile regaliste și nu voia să renunțe la drapelul alb, deși tricolorul era deja utilizat de câteva decenii și acceptat de întreagă populație a Franței
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
din Portugalia le-a furnizat suport logistic. Forțele lor se adunaseră în „Ejército Nacional” sau „Armata Națională”. Participanții activi în război acopereau toată gama de poziții politice și ideologii ale vremii. Tabăra naționalistă cuprindea și pe carliști și pe monarhiști legitimiști, naționaliștii spanioli, falangiștii, catolicii, și majoritatea conservatorilor și liberalilor monarhiști. De partea republicanilor se aflau socialiștii și liberalii, precum și comuniștii și anarhiștii. Naționaliștii catalani și basci nu au ales o singură tabără. Naționaliștii catalani de stânga erau de partea republicanilor
Războiul Civil Spaniol () [Corola-website/Science/304865_a_306194]
-
franceze că are nevoie de palat pentru încoronarea sa care a avut loc în vara anului 1836. Louis Antoine, Carol al X-lea și anturajul lor s-au stabilit la castelul din Graffenberg în Gorizia la 21 octombrie 1836. Mulți legitimiști nu au recunoscut abdicarea ca fiind validă și l-au recunoscut pe Carol al X-lea drept rege până la moartea acestuia în 1836 și pe Louis al XIX-lea ca succesorul său. Louis Antoine a murit la Görz, Austria, în
Louis-Antoine, Duce de Angoulême () [Corola-website/Science/314109_a_315438]
-
Terrace din Edinburgh pentru o vreme.. În 1831 s-a întors cu familia la Neapole via Olanda, Prusia și Austria. Mai târziu, totuși, cu ajutorul lui Emmanuel Louis Marie de Guignard, viconte Saint Priest, a încercat fără succes să restabilească dinastia legitimistă a bourbonilor în timpul monarhului orléanist, regele Ludovic Filip I al Franței (1830-1848). Rebeliunea ei nereușită de la Vendée din 1832 a fost urmată de arestarea ei și întemnițarea în noiembrie 1832. A fost eliberată în iunie 1833 după ce a născut o
Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry () [Corola-website/Science/317791_a_319120]
-
fost considerați contrarevoluționari. Printre exemplele de contrarevoluții franceze se numără Războiul din Vendée și alianțele monarhiste care au înăbușit Revoluțiile de la 1848. Mișcarea ligitimiștii monarhiști francezi a supraviețuit până în zilele noastre, deși ocupă o poziție marhinală pe scena politică franceză. Legitimiștii au fost mai activi în timpul „"Revoluției naționale"” regizată de Regimul de la Vichy. René Rémond a considerat că Regimul de la Vichy nu a fost unul fascist, ci unul contrarevoluționar. Prin mottoul său: "Travail, Famille, Patrie" („Muncă, Familie, Patrie”), Regimul de la Vichy
Contrarevoluționar () [Corola-website/Science/318157_a_319486]
-
împotriva încercării lui Napoleon Bonaparte de a-i mobiliza în anul 1815. Mișcarea carliștilor, care a supraviețuit până în zilele noastre începând cu izbucnirea Războaielor Carliste în 1833, este cel mai vechi grup contrarevoluționar din Spania. Carliștii susțin punctul de vedere legitimist al succesiunii regale și autonomia regională în cadrul monarhiei tradiționale și catolice. Războiul Civil Spaniol poate fi considerat o contrarevoluție. Sprijnitorii carlismului, a monarhiei și naționalismului (Falangele Spaniole) și-au unit forțele în 1936 împotriva Republicii Spaniole. Falangiștii considerau Constituția spaniolă
Contrarevoluționar () [Corola-website/Science/318157_a_319486]
-
Segiucizii aveau o armă în plus contra imperiului grecesc în persoana împăratului Alexios al III-lea (care, după o lungă ședere în partea europeană, se întorsese la curtea sultanului). Sultanul putea să dea planurilor sale de cucerire aparența unei revendicări legitimiste în favoarea lui Alexios al III-lea. La începutul anului 1211, basileul a pornit, în fruntea a numai două sute de kaballarioi și 8 sute de mercenari, în întâmpinarea seldjukizilor, pe care ex-împăratul Alexios III Angelos îi condusese în spatele Imperiului, în toiul
Theodor I Laskaris () [Corola-website/Science/316751_a_318080]
-
Don Juan Carlos María Isidro de Borbón, Conte de Montizón (15 mai 1822 - 18 noiembrie 1887) a fost pretendent carlist la tronul din Spania din 1860 până în 1868 și pretendent legitimist la tronul din Franța din 1883 până în 1887. Juan s-a născut la Palatul Regal din Madrid, ca fiul mai mic al Infantelui Carlos al Spaniei (fratele regelui Ferdinand al VII-lea) și a primei lui soții, Infanta Maria Francisca
Juan, Conte de Montizón () [Corola-website/Science/320270_a_321599]
-
Juan s-a separat de soția lui care s-a întors la Modena unde și-a crescut copiii. La 24 august 1883, vărul său îndepărtat și în același timp cumnatul său, Henri, conte de Chambord a murit. Henri fusese pretendentul legitimist la tronul Franței. Văduva lui Henri, Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este și o minoritate a susținătorilor lui Henri au apreciat că Juan este descendentul pe linie masculină a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. L-au proclamat Jean al
Juan, Conte de Montizón () [Corola-website/Science/320270_a_321599]
-
(29 septembrie 1820 - 24 august 1883), a fost rege al Franței disputat în perioada 2- 9 august 1830 sub numele de Henric al V-lea, deși oficial n-a fost niciodată proclamat așa. A fost pretendentul legitimist la tronul Franței din 1844 până în 1883. S-a născut la 29 septembrie 1820 la Palatul Tuileries din Paris. Tatăl lui Henri, Charles Ferdinand, Duce de Berry, fiul mai mic al al regelui Carol al X-lea al Franței, a
Henri, conte de Chambord () [Corola-website/Science/320269_a_321598]
-
1832, familia regală a părăsit Anglia și s-a instalat la palatul regal din Praga în Austria. La 27 septembrie 1833, pentru majoratul lui Henri fixat la vârsta de 13 ani, conte de Chambord a primit un grup de francezi legitimiști, care l-au salutat cu strigătele "Trăiască regele!". Primul act pe care ducele de Bordeaux îl face este un "protest solemn față de uzurparea lui Louis-Philippe." În octombrie 1836, familia regală trebuie să părăsească Praga pentru Gorizia, unde Carol al X
Henri, conte de Chambord () [Corola-website/Science/320269_a_321598]
-
pentru Gorizia, unde Carol al X-lea moare la 6 noiembrie. Fiul său în vârsta de 61 de ani, Ducele d'Angouleme, care deține, de asemenea, titlul de conte de Marnes devine de drept Ludovic al XIX-lea în ochii legitimiștilor. La 28 iulie 1841, contele de Chambord a fost victima unui accident de călărie care l-a obligat la o lungă convalescență și l-a lăsat șchiopătând. Moartea ducelui d'Angoulême survenită la 3 iunie 1844 a făcut ca Henri
Henri, conte de Chambord () [Corola-website/Science/320269_a_321598]
-
de călărie care l-a obligat la o lungă convalescență și l-a lăsat șchiopătând. Moartea ducelui d'Angoulême survenită la 3 iunie 1844 a făcut ca Henri să devină șeful Casei Regale și să fie recunoscut de către susținătorii săi legitimiști drept Henric al V-lea. În 1844, contele de Chambord și mătușa lui, ducesa d'Angoulême, s-au stabilit la Castelul Frohsdorf, situat la sud-est de Viena. La 15 noiembrie 1846, contele de Chambord s-a căsătorit cu Maria Theresa
Henri, conte de Chambord () [Corola-website/Science/320269_a_321598]
-
văduvei lui, regina Marie-Amélie. În 1851, Henri moștenște de la mătușa sa castelul Frohsdorf din Austria. Se instalează acolo definitiv și conservă amintirile regale: portrete ale familiei regale, steagul alb dat de Carol al X-lea în august 1830, cadouri de la legitimiști. Construiește pe domeniul Frohsdorf două școli pentru copiii personalului castelului și o parohie. Sub al Doilea Imperiu, contele de Chambord menține contacte regulate cu reprezentanții partidului legitimist din Franța, cu care a schimbat o corespondență secretă. Din 1862, el a
Henri, conte de Chambord () [Corola-website/Science/320269_a_321598]
-
steagul alb dat de Carol al X-lea în august 1830, cadouri de la legitimiști. Construiește pe domeniul Frohsdorf două școli pentru copiii personalului castelului și o parohie. Sub al Doilea Imperiu, contele de Chambord menține contacte regulate cu reprezentanții partidului legitimist din Franța, cu care a schimbat o corespondență secretă. Din 1862, el a făcut cunoscută poziția sa prin manifeste adresate francezilor, le-a făcut cunoscută doctrina sa și a elaborat un proiect politic: a pledat pentru o manarhie care realizează
Henri, conte de Chambord () [Corola-website/Science/320269_a_321598]
-
septembrie 1870 al Doilea Imperiu s-a prăbușit după înfrângerea de la Sedan. În februarie 1871 în Franța au loc alegeri din care rezultă noua Adunare care este alcătuită din 240 de deputați republicani și 400 de deputați monarhiști împărțiți între legitimiști și orleaniști. La 8 iunie 1871, Adunarea a abolit legile care interzic bourbonilor intrarea în Franța. În iulie contele de Chambord se întoarce pentru câteva zile în Franța pe care a trebuit s-o părăsească în 1830. La 5 iulie
Henri, conte de Chambord () [Corola-website/Science/320269_a_321598]
-
de Chambord este dispus să accepte drapelul tricolor temporar cu condiția să poată avea inițiativa de a-l modifica. Pentru că unele ziare au scris despre definitiva raliere a contelui de Chambord la tricolor, la 27 octombrie, contele publică în ziarul legitimist "L'Union" o scrisoare în care își reafirmă atașamentul față de steagul alb. Nemaiputând spera la obținerea unei majorități, lucrările comitetul care a pregătit restaurarea monarhiei s-au încheiat la 31 octombrie. Contele de Chambord, care nu se aștepta la acest
Henri, conte de Chambord () [Corola-website/Science/320269_a_321598]
-
îngropat lângă Carol al X-lea, Ducele și Ducesa d'Angoulême, la Gorizia în Austro-Ungaria (astăzi Nova Gorica în Slovenia). Contele de Chambord nu a avut copii. Încă din timpul vieții sale s-a ridicat problema succesorului său. Conform teoriei legitimiste, coroana revenea bourbonilor spanioli, care erau descendenți ai nepotului regelui Ludovic al XIV-lea. Acesta din urmă a urcat pe tronul Spaniei în 1700 sub numele de Filip al V-lea, și a renunțat la drepturile sale asupra tronului Franței
Henri, conte de Chambord () [Corola-website/Science/320269_a_321598]
-
pe contele de Paris și a lăsat unui bourbon spaniol, Ducelui de Madrid, fiul lui Juan de Bourbon, arhivele, armele, colierele ordinelelor regale și steagurile încredințate în 1830 de Carol al X-lea. După decesul contelui de Chambord, o minoritate legitimistă fidelă, susținută de contesa de Chambord, l-a recunoscut ca "rege de drept" pe Juan de Bourbon, conte de Montizón, descendent al regelui Ludovic al XIV-lea, și în egală măsură pretendent carlist la coroana Spaniei. O majoritate a regaliștilor
Henri, conte de Chambord () [Corola-website/Science/320269_a_321598]
-
a monarhiștilor în alegerile legislative din 18 februarie 1871, Adolphe Thiers a fost numit șef al executivului provizoriu al Republicii Franceze, în așteptarea semnării tratatului de pace și a restabilirii ordinii. Cu toate acestea, intransigența contelui de Chambord, șeful monarhiștilor legitimiști care insistau pentru adoptarea drapelului alb în locul celui tricolor, a îndepărtat orice posibilitate de restaurare în scurt timp a monarhiei, deși acesta obținuse susținerea orleaniștilor. Monarhiștii l-au menținut pe Adolphe Thiers la putere pentru a rezolva problemele cauzate de
Criza politică de la 16 mai 1877 () [Corola-website/Science/321862_a_323191]
-
revenirea dreptei conservatoare, care a crescut de la 140 de deputați la 208, cu o revenire deosebită a bonapartiștilor, de la 76 de deputați la 104, ceea ce l-a transformat în cel mai mare grup parlamentar al opoziției în noua legislatură. Numărul legitimiștilor a urcat de la 24 la 44. Pe de altă parte, orléaniștii apropiați parlamentarismului au fost marii perdanți, coborând de la 40 la 11 mandate: „dreapta parlamentară”, care a acceptat în 1875 compromisul instaurării republicii, a fost înfrântă. Mac Mahon a încercat
Criza politică de la 16 mai 1877 () [Corola-website/Science/321862_a_323191]