352 matches
-
LIGHIOANĂ CVASI-UMANĂ CONTEMPORANĂ unii - privind tulburea baltă numită azi lume - se tot întreabă cum există o lighioană umană contemporană: dar - dar! în afară de a exista - mai face oare ceva? cel mult - se poate ca respirând - să se mai solidarizeze c-un vânt... arată uneori c-ar putea eventual fi ceva - dar imediat se și oprește din a arăta
Editura Destine Literare by Adrian Botez () [Corola-journal/Journalistic/97_a_201]
-
gândește că ar putea să o strivească cu ea. Pune mâna pe piatră, dar ea a devenit foarte grea. Atunci realizează că trebuie să închidă poartă pentru că acea creatură să nu poată trece dincolo. După ce a închis poartă, a ucis lighioana. Apoi și-a luat la revedere de la Nakata și de la piatră și a plecat înapoi la Nagoya. Capitolul 49 Kafka revine la cabană lui Oshima. Vine fratele lui și îl aduce pe Kafka în oraș. Oshima îl informează că doamna
Kafka pe malul mării () [Corola-website/Science/315358_a_316687]
-
este un personaj creat de desenatorii și regizorii Ion Manea, Lucian Profirescu și Artin Badea. Pe o insulă exotică, pierdută în nemărginirea oceanului, se află un hotel părăsit, năpădit de liane și lighioanele junglei. Foștii chelneri, bucătarii, cameriștii, trăiesc într-o delăsare de nedescris, visând la splendoarea de altădată a vestitului lor hotel. Zilele trec egale, fără a se întâmpla ceva special. Urâtul și plictiseala le dau tot mai mult târcoale. În birourile
Maimuțoiul Monk () [Corola-website/Science/303421_a_304750]
-
o răpească pe Vidra din mâinile unchiului său, care vrea să o ducă la schit să o călugăreasca, pentru a-i putea lua averea. Răzvan rostește un impresionant monolog, în care își exprima credință în dreptatea haiduceasca, deoarece „orașu-i o lighioana și numai codru-i creștin/ () Toți cei slabi, izbiți de soarta, de nevoi înconjurați,/ Afla-n codru mângâiere și ne dau nume de frați.“ Haiducii îl aduc la căpitan pe boierul Sbierea, prins în codru, care se văicărește cu disperare
Răzvan și Vidra () [Corola-website/Science/305769_a_307098]
-
ce face namila aceea, vine spre noi, ori stă și așteaptă să ieșim afară; amândouă nu conteneam să facem cruce cu limba, zicând în șoaptă rugăciunile la ceas de primejdie și rugându-l pe bunul Dumnezeu să-i țină acestei lighioane fălcile încleștate și să nu-i dea prin minte să se trântească în ușa noastră, că n-ar fi rezistat unei astfel de namile și ne-ar fi păpat cât ai zice pește...! Vai de păcatele mele, leliță Leonoră, că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
pasăre prinsă-ntr-un laț, fără scăpare, gata să-mi spargă cușca pieptului! Și tâmplele-mi zvâcneau și ele, de-mi vâjâia capul! Nu mă încumetam să-mi contenesc galopul. Doar încercam, pe furiș, să trag cu coada ochiului, spre lighioana aceea spurcată, blestemată, care băgase frica-n mine, și-mi pusese picioarele pe spinare. Și când reușeam de vedeam ce se mai întâmplă-n urmă, ce constatam? Arătarea aceea mare, cenușie, semeață și lălâie, coborâse între timp Dealul Obrejii. Se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
mai mică: sacrificam o oaie, dar mă salvam pe mine! Numai că, iaca, după o nouă postată de fugă, uitându-mă în urmă, constat cu mirare, că planul meu s-a spulberat, că nu face nici cât o ceapă degerată! Lighioana aceea trecuse de primul podeț, intrase printre oi, cum trece gâsca prin apă, fără să se sinchisească și să se oprească între ele; și trecând și cele două podețe, venea întins pe urmele mele! "Aha!" Îmi zic eu. Va să zică nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
o locomotivă. Abia-mi trăgeam sufletul. Sudoarea-mi curgea gârlă peste tot. Și eram plin de noroi, din tălpi până-n creștet. Și casa noastră... mai aveam vreo patru-cinci sute de metri până la dânsa... Plângeam și fugeam. Și, încă nădăjduiam că lighioana din urmă n-are să mă ajungă! Ba, încă, întrezăream încă o putință de salvare, acum în ultima clipă: în direcția pe care mă aflam și alergam spre casă era un cacadâr bătrân, înalt de vreo 9-10 metri. Un copăcel rotund
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
ragile, cu care piepteni fuiorul de cânepă, să iasă de-o parte puzderia, să rămâie firul curat. Ursu se oprise. Și se tolănise lângă tulpina cacadârului. Părea nepăsător, stătea liniștit, suflând ușor, fără să-i pese câtuși de puțin de lighioana care venea și se-apropia de noi. Numai eu, ridicând, arătând bâta spre cer, o țineam încă într-un plâns cu sughițuri și strâns de gât de frica adunată în toate mădularele ființei am început să strig din răsputeri, cât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
scapă necercetat nici unul din colțurile ființei mele. Nu mai pot să rezist! Las ochii în jos, înfrânt. Ei, ei...! Haidem în casă, mormăie El într-un târziu, râzând, după ce m-a împuns încă o dată cu sulițele privirilor sale, ca pe o lighioană, mult prea mică și prea îndrăzneață, pe care a voit, parcă, să o răpună acolo, în fața odăii Sale. Martorul întâlnirii noastre este părintele stareț Melchisedec care ne aștepta deja înăuntru, unde sosise înaintea noastră. Starețul l-a informat, poate, că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
și astfel neavând la dispoziție îndestulă lumină, căldură și spațiu în care să-și întindă rădăcinile și crengile, ei rămân pururea slăbuți și bolnăvicioși, rodind tot numai la doi trei ani odată. De cu primăvară și peste vară adese vedem lighioane întregi de omide despoind pomii până și de muguri, și mlădițe și firește în zadar se trudește unul sau altul a le stârpi pe cât timp vecinii nu fac și ei asemenea. Economul mai înțelept, care prevede și voiește să întîmpine
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]
-
despre secretele castelului părăsit, plecăm spre casă. Făt-Frumos: - Luați buzduganul. Ați promis Zânei că-i duceți buzduganul ca dovadă că ați fost la castel și pentru ca povestea să nu se oprească aici, luați buzduganul cu voi ca să vă aparați de lighioanele codrului și ca să vă creadă și colegii că ați fost la Castelul Părăsit. Paul: - Și tu, Făt- Frumos rămâi fără buzdugan ? Făt-Frumos: - Curtenii mei îmi vor face unul și mai puternic. Drum bun ! Zâna cea Bună: - Drum bun, luați și
Teatrul ca o lecţie de viaţă by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91610_a_92357]
-
și pe mine. Feedback. Conexiune inversă, glăsuiește el tern, către Dănuț. Până una alta, să-l lăsăm pe troglodit în plata Domnului. Când revine Marco al nostru, luăm pițulele și ne volatilizăm. Poa' să se spele el pe cap cu lighioana bețivă și să arunce și salteaua pișată, la primul tomberon. Noi doi, pariez că vom fi departe, la o băută, la ora aia. Fii pe pace, Frățioare, Vierme nu aruncă și nici n-a aruncat nimic, vreodată, la ghenă. Cuvântul
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
limba neagră și despicată. Boscarul lăuda În gura mare răutatea sălbăticiunii. Spunea că În junglă, unde el călătorea adesea ca să Înfrunte și să biruie primejdii, niște omuleți negri se pregăteau să hăcuiască și să Înghită acel balaur - și arăta către lighioana de pe umerii nevestei - care le mâncase oile, caprele și porcii. El izbutise să Îmblânzească dihania care nu făcea nimic fără să-i poruncească, atât de tare o stăpânea cu vorba și cu mintea. Băieții, Însă, nu la șarpe de holbau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
călcându-i bocănit pe urme. Coada Iedului se răsucea ca un sfredel, batjocoritor, către Cap de Șobolan, care rămăsese așezat pe marginea Eleșteului. Din mijlocul apei izbucni o coloană tulbure În vârful căreia se lăfăi câteva clipe În soare o lighioană cu trup de pește, cu rămășițe, pe burtă, de mâini și picioare omenești și cu căpățână de năpârcă. Dihania se azvârli apoi În adâncurile nesfârșite ale nămolului. Apa de deasupra Își potolea valurile. De sub cireșul amar de pe fața spână a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
de această cifră, iar pâinea se găsea din ce în ce mai rar. Comunismul nu avea cum să rezolve dilema nivelului de trai pentru simplul motiv că nimeni nu era privit în calitate de consumator cu gusturi și nevoi diferite și toți eram o masă de lighioane care trebuiau să înghită, să poarte, să ia de bun și să ducă acasă ceea ce le punea partidul prin magazine. Lipsurile erau atât de mari încât nimeni nu se gândea că poate alege sau poate găsii ceva pentru a-și
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
întind pustiuri nemărginite, arse veșnic de dogoarea lui. Pretutindeni o priveliște de groază și de spaimă. Pretutindeni doar locuri cumplite și înțelenite unde nu viețuiesc decât fiare, șerpi și niște făpturi omenești tot atât de sălbatice și de crude ca și acele lighioane. Pe măsură ce ne depărtăm de ecuator toate se făceau treptat mai blânde; cerul era mai puțin dogorâtor, pământul mai prietenos prin verdeața lui, firea dobitoacelor mai blândă. Mai departe dădură de seminții, orașe și cetăți care făceau neîncetat negoț pe mare
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
vibrația viului. Descendent al străvechii civilizații a lemnului de pe aceste meleaguri, Toader Ignătescu reușește să fie în același timp tradițional și modern, pragmatic și visător.” (Scriitorul Constantin Severin - Monitorul de Suceava, 6 iunie 2000) „Toader Ignătescu cioplitor de măști și lighioane ciudate, cărora le descoperă chipul și corpul în noduroase și încolăcite ramuri și rădăcini, recuperează un larg orizont cultural popular deschis de lumea basmului și a snoavei.” ( Tiberiu Cosovan - Monitorul de Suceava, 10 iunie 2008) Ionici Vasile 1934 Pictor „Când
50 de ani de artă naivă în România : enciclopedie by Costel Iftinchi () [Corola-publishinghouse/Science/759_a_1584]
-
cu Ghilgameș, eroul viețuia în pădure împreună cu animalele și era îndrăgit de ele. După ce a fost inițiat de către o prostituată în treburi lumești, „s-a reîntors la vietățile sălbatice. Dar cînd gazela l-a zărit, s-a dat înapoi; cînd lighioanele l-au văzut, au rupt-o la fugă. Enkidu s-ar fi luat după ele, dar trupul său părea legat cu funii, genunchii i se muiaseră cînd vru să alerge, nu mai era așa de iute la fugă. Iar jivinele
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
-ți atribui însușiri doar ca să ai cu ce-i umple gura, sperând să scapi astfel de famelicele-i zvârcoliri dulci-sfâșietoare. De obicei, oamenii rămâneau cu sechelele însușirii de câte-n lună și-n stele, ca ofrande de adus, eventual, sublimei lighioane; iar atunci când, vreme îndelungată, ea nu-i ușura salutar de ele, cei mai săraci cu duhul se complăceau în credința că sunt ceea ce și-au însușit, și că însușirea asta poate chiar înlocui favorurile înaltei ospeții. Galerie a neîmplinirii înăuntrul
[Corola-publishinghouse/Science/84994_a_85779]
-
vegetativul într-o spasmodică desolidarizare de somatic. Rică avea rău de mare - mai exact, de oceanica libertate ce-l revendica. Corsar printre rațele de pe iaz, îl luase rău cu delfini de la stomac acum, când țărmul se pierdea degrabă din priviri. Lighioana abisală contorsionată în jurul lui îi evoca adâncul ieșit la suprafață, lumea întoarsă pe dos: mâini și guri conectate înșelător se căscau, se întindeau, căutau, apucau, strângeau, se degajau, alunecau mai departe, se insinuau iarăși în desime, abandonau și reveneau, încropind
[Corola-publishinghouse/Science/84994_a_85779]
-
a devenit stăpânul, posesorul și nimicitorul Naturii. Orgoliu nemăsurat, orgoliu stupid al "omului gol" care, văzându-se îmbrăcat, înarmat, echipat și sedentarizat, instalat în lume și în limbaj, așezat de-a dreapta Tatălui, se crede o creatură de excepție. Eu și lighioanele mele. Lighioanele, adică milioane de specii animale. Câteva milioane de specii animale strânse laolaltă, "la grămadă", dobitoacele și eu, eu, eu. Așa își pierde animalul rațional dreapta judecată. Există o orbire asociată inteligenței, și pe aceasta se bizuie omul triumfător
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
stăpânul, posesorul și nimicitorul Naturii. Orgoliu nemăsurat, orgoliu stupid al "omului gol" care, văzându-se îmbrăcat, înarmat, echipat și sedentarizat, instalat în lume și în limbaj, așezat de-a dreapta Tatălui, se crede o creatură de excepție. Eu și lighioanele mele. Lighioanele, adică milioane de specii animale. Câteva milioane de specii animale strânse laolaltă, "la grămadă", dobitoacele și eu, eu, eu. Așa își pierde animalul rațional dreapta judecată. Există o orbire asociată inteligenței, și pe aceasta se bizuie omul triumfător. El se
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
rumege liniștită, privind parcă în gol. De aici, și verbul "a rumega", cu sensul de "a medita". În această privință, Heidegger are parțial dreptate : în anumite situații, în momentele de răgaz și când e pe deplin încrezătoare, se întâmplă ca lighioana să nu privească omul, sau cel puțin să pară că nu îl vede. Parcă se uită prin el, mult mai departe, căzând adânc pe gânduri. Căci are și ea gânduri; viziunile sunt gândurile ei. În grajdul întunecat, meditează, visează, (pajiști
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
doua revenire a acestuia,(fata cu ochelari negri era tot cu gândul la părinții ei iubiți), mâna ei moartă oferea cheile fetei cu ochelari negri. Grupul mai face și acum un efort, ridică și îngroapă trupul pe jumătate mâncat de lighioanele străzii. Grupul se îndreaptă apoi spre casa primului orb. E ocupată. Trăia aici un scriitor în casa căruia se sălășluise alt grup. Scriitorul e avid de explicații, de povești, el crede încă în rostul lui de a transmite experiența omenirii
Responsabilitatea de a fi intelectual by Valeria Roşca () [Corola-publishinghouse/Science/91718_a_93229]