1,901 matches
-
-vă bine. Stați camarazi, iată-l pe valetul lui. Haide, golanule, arată-ne unde e stăpânu' tău. [...]152. Scapin își plasează aici vocea pe același plan cu cele pe care le inventează și le simulează. 4.3. "Locutorul L" și "locutorul λ" Împreună cu O. Ducrot, putem analiza în detaliu conceptul de "locutor", responsabil al actului de vorbire, distingând în el două instanțe: "locutorul el însuși" (notat locutor-L) și "locutorul ca persoană" (notat locutor λ). Primul îl desemnează pe locutorul considerat
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
arată-ne unde e stăpânu' tău. [...]152. Scapin își plasează aici vocea pe același plan cu cele pe care le inventează și le simulează. 4.3. "Locutorul L" și "locutorul λ" Împreună cu O. Ducrot, putem analiza în detaliu conceptul de "locutor", responsabil al actului de vorbire, distingând în el două instanțe: "locutorul el însuși" (notat locutor-L) și "locutorul ca persoană" (notat locutor λ). Primul îl desemnează pe locutorul considerat doar din punctul de vedere al activității sale enunțiative, ca persoană
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
vocea pe același plan cu cele pe care le inventează și le simulează. 4.3. "Locutorul L" și "locutorul λ" Împreună cu O. Ducrot, putem analiza în detaliu conceptul de "locutor", responsabil al actului de vorbire, distingând în el două instanțe: "locutorul el însuși" (notat locutor-L) și "locutorul ca persoană" (notat locutor λ). Primul îl desemnează pe locutorul considerat doar din punctul de vedere al activității sale enunțiative, ca persoană ce reiese din discurs. Locutorul λ, în schimb, îl desemnează pe
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
cu cele pe care le inventează și le simulează. 4.3. "Locutorul L" și "locutorul λ" Împreună cu O. Ducrot, putem analiza în detaliu conceptul de "locutor", responsabil al actului de vorbire, distingând în el două instanțe: "locutorul el însuși" (notat locutor-L) și "locutorul ca persoană" (notat locutor λ). Primul îl desemnează pe locutorul considerat doar din punctul de vedere al activității sale enunțiative, ca persoană ce reiese din discurs. Locutorul λ, în schimb, îl desemnează pe locutor și din punctul
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
care le inventează și le simulează. 4.3. "Locutorul L" și "locutorul λ" Împreună cu O. Ducrot, putem analiza în detaliu conceptul de "locutor", responsabil al actului de vorbire, distingând în el două instanțe: "locutorul el însuși" (notat locutor-L) și "locutorul ca persoană" (notat locutor λ). Primul îl desemnează pe locutorul considerat doar din punctul de vedere al activității sale enunțiative, ca persoană ce reiese din discurs. Locutorul λ, în schimb, îl desemnează pe locutor și din punctul de vedere al
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
le simulează. 4.3. "Locutorul L" și "locutorul λ" Împreună cu O. Ducrot, putem analiza în detaliu conceptul de "locutor", responsabil al actului de vorbire, distingând în el două instanțe: "locutorul el însuși" (notat locutor-L) și "locutorul ca persoană" (notat locutor λ). Primul îl desemnează pe locutorul considerat doar din punctul de vedere al activității sale enunțiative, ca persoană ce reiese din discurs. Locutorul λ, în schimb, îl desemnează pe locutor și din punctul de vedere al altor proprietăți, fiind o
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
și "locutorul λ" Împreună cu O. Ducrot, putem analiza în detaliu conceptul de "locutor", responsabil al actului de vorbire, distingând în el două instanțe: "locutorul el însuși" (notat locutor-L) și "locutorul ca persoană" (notat locutor λ). Primul îl desemnează pe locutorul considerat doar din punctul de vedere al activității sale enunțiative, ca persoană ce reiese din discurs. Locutorul λ, în schimb, îl desemnează pe locutor și din punctul de vedere al altor proprietăți, fiind o persoană din lume. Această diferențiere de
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
vorbire, distingând în el două instanțe: "locutorul el însuși" (notat locutor-L) și "locutorul ca persoană" (notat locutor λ). Primul îl desemnează pe locutorul considerat doar din punctul de vedere al activității sale enunțiative, ca persoană ce reiese din discurs. Locutorul λ, în schimb, îl desemnează pe locutor și din punctul de vedere al altor proprietăți, fiind o persoană din lume. Această diferențiere de o subtilitate aparent exagerată permite explicarea unor fenomene cum ar fi interjecția sau ethosul. A analiza specificitatea
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
el însuși" (notat locutor-L) și "locutorul ca persoană" (notat locutor λ). Primul îl desemnează pe locutorul considerat doar din punctul de vedere al activității sale enunțiative, ca persoană ce reiese din discurs. Locutorul λ, în schimb, îl desemnează pe locutor și din punctul de vedere al altor proprietăți, fiind o persoană din lume. Această diferențiere de o subtilitate aparent exagerată permite explicarea unor fenomene cum ar fi interjecția sau ethosul. A analiza specificitatea enunțiativă a interjecției înseamnă a aduce în
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
sau ethosul. A analiza specificitatea enunțiativă a interjecției înseamnă a aduce în discuție o diferență precum cea dintre "uf!" și un enunț cu un conținut identic, cum ar fi: "Mă simt ușurat". Pentru Ducrot, enunțarea "Mă simt ușurat" trimite la locutorul λ, la persoană, atribuindu-i o anumită caracteristică, și anume senzația de a se simți ușurată, caracteristică ce există independent de enunțare. În schimb, a spune "uf" înseamnă a realiza o enunțare ușurată, a-ți prezenta enunțarea ca un efect
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
se simți ușurată, caracteristică ce există independent de enunțare. În schimb, a spune "uf" înseamnă a realiza o enunțare ușurată, a-ți prezenta enunțarea ca un efect imediat al sentimentului de ușurare; în acest caz, cel avut în vedere este locutorul L. După cum putem observa, interjecția presupune din partea enunțătorului o teatralizare a propriului corp. În ceea ce privește noțiunea de ethos, ea provine din retorica antică. Pentru Aristotel "convingem, așadar, prin intermediul caracterului vorbitorului [în greacă ethos], atunci când discursul este rostit astfel încât să îl facă
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
pe care o apără oratorul. Acesta din urmă nu spune în mod explicit " Sunt onest, curajos etc.", ci adoptă, vorbind, tonul, felul de a fi pe care opinia comună le atribuie unui om onest, curajos, etc. Ethosul ține deci de locutorul L, de persoana din discurs, și nu de locutorul λ. Nimic nu-l împiedică astfel pe locutorul L să se pună în valoare, devalorizându-l pe locutorul λ: este cazul "autocriticii". Rousseau, de exemplu, în Confesiunile sale, își evocă cu
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
spune în mod explicit " Sunt onest, curajos etc.", ci adoptă, vorbind, tonul, felul de a fi pe care opinia comună le atribuie unui om onest, curajos, etc. Ethosul ține deci de locutorul L, de persoana din discurs, și nu de locutorul λ. Nimic nu-l împiedică astfel pe locutorul L să se pună în valoare, devalorizându-l pe locutorul λ: este cazul "autocriticii". Rousseau, de exemplu, în Confesiunile sale, își evocă cu cea mai mare sinceritate greșelile, adică pe cele ale
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ci adoptă, vorbind, tonul, felul de a fi pe care opinia comună le atribuie unui om onest, curajos, etc. Ethosul ține deci de locutorul L, de persoana din discurs, și nu de locutorul λ. Nimic nu-l împiedică astfel pe locutorul L să se pună în valoare, devalorizându-l pe locutorul λ: este cazul "autocriticii". Rousseau, de exemplu, în Confesiunile sale, își evocă cu cea mai mare sinceritate greșelile, adică pe cele ale locutorului λ. Făcând acest lucru, el oferă imaginea
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
opinia comună le atribuie unui om onest, curajos, etc. Ethosul ține deci de locutorul L, de persoana din discurs, și nu de locutorul λ. Nimic nu-l împiedică astfel pe locutorul L să se pună în valoare, devalorizându-l pe locutorul λ: este cazul "autocriticii". Rousseau, de exemplu, în Confesiunile sale, își evocă cu cea mai mare sinceritate greșelile, adică pe cele ale locutorului λ. Făcând acest lucru, el oferă imaginea unui locutor L sincer, veridic, care își ține promisiunea făcută
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
λ. Nimic nu-l împiedică astfel pe locutorul L să se pună în valoare, devalorizându-l pe locutorul λ: este cazul "autocriticii". Rousseau, de exemplu, în Confesiunile sale, își evocă cu cea mai mare sinceritate greșelile, adică pe cele ale locutorului λ. Făcând acest lucru, el oferă imaginea unui locutor L sincer, veridic, care își ține promisiunea făcută de "a le arăta semenilor săi un om în tot adevărul naturii sale". Studierea textelor literare din perspectiva ethosului este deosebit de importantă. Departe
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
să se pună în valoare, devalorizându-l pe locutorul λ: este cazul "autocriticii". Rousseau, de exemplu, în Confesiunile sale, își evocă cu cea mai mare sinceritate greșelile, adică pe cele ale locutorului λ. Făcând acest lucru, el oferă imaginea unui locutor L sincer, veridic, care își ține promisiunea făcută de "a le arăta semenilor săi un om în tot adevărul naturii sale". Studierea textelor literare din perspectiva ethosului este deosebit de importantă. Departe de a fi rezervat oratorilor, ethosul este implicat în
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
descriptorul "stă mai degrabă de partea savanților austeri care nu au harul vorbii, a oamenilor de știință închiși în laborator, a cărților, în măsura în care ele se opun vieții, a cunoștințelor înmagazinate, în măsura în care ele se opun imaginației vii"156. Această distincție dintre "locutorul-L" și "locutorul-λ" este de asemenea legată de distincția dintre dimensiunea referențială și dimensiunea modală a enunțării: pe de o parte, enunțul permite accesul co-enunțătorului la unele entități (referința), pe de altă parte, el indică ce relație întreține cu el
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
el subiectul enunțării sale (modalizarea). În enunțul Eu sunt trist, ambreiorul eu se referă la un individ ("locutorul-λ") care se întâmplă să coincidă cu subiectul enunțării; însă, din punct de vedere modal, există un fel de ruptură între subiectul enunțării ("locutorul L") și enunțul său, atâta timp cât el trimite la eu ca și cum ar trimite la o non-persoană. În schimb, în Vai!, subiectul enunțării este implicat în spusele sale, din punct de vedere modal. În același fel putem analiza contrastul dintre (1) Eu
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de vedere modal. În același fel putem analiza contrastul dintre (1) Eu promit că voi pleca (act ilocutoriu de promisiune) și (2) Eu promit în fiecare zi că voi pleca: în (1) cel care se angajează prin enunțarea sa este "locutorul-L", pe când în (2) doar "locutorulλ" intră în calcul: este vorba despre eu în calitate de persoană despre care se vorbește, și nu de locutor responsabil de enunțul său. 4.4. Ironie și polifonie Problematica polifoniei permite, de asemenea, abordarea unor fenomene
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
promit în fiecare zi că voi pleca: în (1) cel care se angajează prin enunțarea sa este "locutorul-L", pe când în (2) doar "locutorulλ" intră în calcul: este vorba despre eu în calitate de persoană despre care se vorbește, și nu de locutor responsabil de enunțul său. 4.4. Ironie și polifonie Problematica polifoniei permite, de asemenea, abordarea unor fenomene importante, cum ar fi discursul indirect, la care vom reveni în detaliu, sau ironia. Ironia face în genere parte din "tropii" retoricii tradiționale
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
dincolo de el: Libertate este un substantiv (mențiune). Mă bat pentru libertate (întrebuințare). A spune că ironia este o "mențiune", înseamnă a considera că ea nu este o antifrază în care s-ar afirma "contrariul" sensului literal, ci mențiunea opiniei unui locutor care ar spune ceva deplasat. Pornind de la această "mențiune" putem glisa către ideea, fundamentală pentru înțelegerea polifoniei, conform căreia în ironie se face auzit un punct de vedere distinct de cel al locutorului: din această perspectivă, o enunțare ironică pune
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
contrariul" sensului literal, ci mențiunea opiniei unui locutor care ar spune ceva deplasat. Pornind de la această "mențiune" putem glisa către ideea, fundamentală pentru înțelegerea polifoniei, conform căreia în ironie se face auzit un punct de vedere distinct de cel al locutorului: din această perspectivă, o enunțare ironică pune în scenă un personaj care ar enunța ceva deplasat și de care enunțătorul s-ar distanța prin ton și mimică. El ar face auzit punctul de vedere al cuiva care s-ar exprima
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
prin ton și mimică. El ar face auzit punctul de vedere al cuiva care s-ar exprima neadecvat (spunând, de exemplu, "Ce timp frumos!" când plouă cu găleata). Astfel, pentru Ducrot, "a vorbi ironic înseamnă, din punctul de vedere al locutorului L, a prezenta enunțarea ca exprimând poziția unui enunțător E, poziție pe a cărei responsabilitate, după cum se știe, de altfel, locutorul L nu și-o asumă, ba mai mult, o consideră absurdă. Fiind considerat responsabilul enunțării, L nu este asimilat
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Ce timp frumos!" când plouă cu găleata). Astfel, pentru Ducrot, "a vorbi ironic înseamnă, din punctul de vedere al locutorului L, a prezenta enunțarea ca exprimând poziția unui enunțător E, poziție pe a cărei responsabilitate, după cum se știe, de altfel, locutorul L nu și-o asumă, ba mai mult, o consideră absurdă. Fiind considerat responsabilul enunțării, L nu este asimilat cu E, origine a punctului de vedere exprimat în enunțare [...]. Pe de o parte, poziția absurdă este direct exprimată (și nu
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]