1,563 matches
-
tinere copilăroase, fără multă experiență de viață. Dar se rămâne la nivelul realismului (fragmentat expert de cameră), cu o singură excepție, când Ann își imaginează oameni dansând într-un supermarket. Cât despre Antract (deși e departe de a fi un lungmetraj de slabă calitate), e un film care face femeile să se simtă amenințate, chiar dacă unele personaje feminine își iau revanșa în final. Toate suferă de sindromul "sedusă și abandonată", ca să nu detaliez umilințele verbale sau corporale la care sunt supuse
Controversata feminitate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12191_a_13516]
-
de slabă calitate), e un film care face femeile să se simtă amenințate, chiar dacă unele personaje feminine își iau revanșa în final. Toate suferă de sindromul "sedusă și abandonată", ca să nu detaliez umilințele verbale sau corporale la care sunt supuse, lungmetrajul fiind brutal într-un mod care uneori converge cu scabrosul. Filmul nu-și dezvoltă personajele, fiind mult mai preocupat de multiplele povești cu care jonglează. Dar, din nou, femeile sunt doar accesorii într-o poveste al cărei vortex e masculinitatea
Controversata feminitate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12191_a_13516]
-
amintiți din O iubire imposibilă. Dacă l-ați văzut recent, impresia de "déjŕ vu" e garantată. Iar dacă nu, această cronică vă va reîmprospăta amintirile, sau, speră autoarea, vă va determina să-l vedeți - filmul e disponibil pe casetă video. Lungmetrajul care l-a făcut faimos pe Wong Kar Wai este Chungking Express, care are montajul rapid specific videoclipurilor. O iubire imposibilă e exact contrariul, fiind hiper-lent ca narațiune, cu interludii filmate cu încetinitorul, cu puține fade-uri care să sincopeze
Wong Kar Wai la rampă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12218_a_13543]
-
sunt mereu înrămate prin intermediul unei uși, ferestre, arcade de clădire, deci fiecare cadru e și un tablou. În acest sens, filmul se poate interpreta ca un comentariu la adresa noțiunii de spectator, voyeur și estet deopotrivă. Totul este studiat în acest lungmetraj, fără a da impresia de artificialitate. Obiectele ocupă prim planul la fel de mult ca personajele. Apar multe ceasuri fără a avea funcția de a marca timpul, care e precizat de intertitluri; altfel, conexiunea dintre scene (dintre care unele se repetă) e
Wong Kar Wai la rampă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12218_a_13543]
-
Chow; racordurile se fac prin diverse obiecte care reapar. Meandrele narațiunii degenerează într-un labirint minoic și nu există nici un fir roșu care să ajute spectatorul să iasă, în ciuda numeroaselor intertitluri care precizează datele sau orele. Prin adăugarea materialului SF, lungmetrajul vrea să ilustreze un paradox temporal: și dacă te îndrepți spre viitor, găsești tot trecutul, care e omniprezent. Dar știm cu toții că memoria e uneori o povară și că orice relație presupune o doză de incomunicare, iar aceste teme nu
Wong Kar Wai la rampă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12218_a_13543]
-
nu au o rezoluție coerentă. De exemplu, ți se sugerează că relațiile din acest film eșuează din cauza amintirilor lui Chow, dar marea lui iubire din filmul anterior, Zhen, apare doar episodic și neconvingător. Să se datoreze prezența ei în acest lungmetraj doar obiceiului lui Wong Kar Wai de a "recicla" scene tăiate din alte filme realizate de el? O particularitate a acestui film este că regizorul integrează aspecte ale unor alte genuri, nu doar cel SF: povestea narată de erou, interioarele
Wong Kar Wai la rampă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12218_a_13543]
-
alte genuri, nu doar cel SF: povestea narată de erou, interioarele de hoteluri sau baruri decrepite și cele câteva femmes fatales care încântă ochiul amintesc de film noir. Dar ce folos că toate elementele, luate în parte, sunt excelente, dacă lungmetrajul în sine e doar o fascinantă nereușită?
Wong Kar Wai la rampă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12218_a_13543]
-
apoi, să scrii despre aceste filme. Mă voi limita la trei, ca să am suficient spațiu pentru o analiză mai profundă. E de-a dreptul improbabil să nu sesizezi similitudinile dintre primul și ultimul film difuzate în cadrul Omagiului lui Bernardo Bertolucci: lungmetrajul Visătorii (2003) pare un Ultimul tango la Paris (1972) cu și pentru adolescenți. Există în ambele un apartament care e principala scenă și locație, multă nuditate și mult sex cu perversiunile de rigoare, o frontieră fluctuantă între amorul fizic și
Bertolucci x 3 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12244_a_13569]
-
de cinema e că cei doi, oricât de dependenți de acest mediu, privesc aceste filme și realitatea, prin ele, ca pe un instrument de distracție (entertainment). Totul e joc, adolescenții nu sunt conștienți de ideile ceva mai profunde ale acestor lungmetraje pe care le consumă cum consumă puștii de azi filme kung fu. De aceea, în pofida cunoștințelor lor despre cinematografie, ilustrate prin inserarea unor secvențe din filme de auteurs (Robert Bresson, Godard, Chaplin, von Sternberg, Rouben Mamoulian), nu poți să-i
Bertolucci x 3 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12244_a_13569]
-
asiști la un incident, nu să înțelegi dinamica unui cuplu incipient. Acesta e un paradox regizoral, deoarece camera din proximitatea protagoniștilor invită de obicei la participarea spectatorului, nu la distanțarea lui. Relația dominantă dintre cinematografie și mizanscenă e reversată în lungmetrajul lui Bertolucci din 1990, Ceaiul în deșert. De data aceasta, regizorul lasă decorul natural (Africa de nord, Sahara) să-și strivească - psihic - personajele (Kit și Port, un cuplu, și amicul lor, Tunner). Totuși, nu e cazul să subestimăm cinematografia lui
Bertolucci x 3 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12244_a_13569]
-
pas narativ: filmul e fidel cărții cam 80% din timp, dar condensează finalul, preferând să sugereze, nu să arate. Consolarea e că autorul romanului și-a dat binecuvântarea în ceea ce privește schimbările; Paul Bowles prezidează filmul în calitate de narator anonim. Nici cartea, nici lungmetrajul nu au vreun mesaj precis de transmis. Dar e uimitoare coincidența care face ca intelectualii de după al Doilea Război Mondial să fie la fel de cinici, de dezabuzați și de sceptici ca cei postmoderni. E aceeași derivă existențială, în care nimeni nu
Bertolucci x 3 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12244_a_13569]
-
în Capitală, la Sala "Elvira Popesco". Asta neînsemnând că TIFF-ul s-a mutat la București. Nici n-ar fi posibil! Cea de-a III-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania a reprezentat, în cifre, peste 80 de lungmetraje și 20 de scurt-metraje din 25 de țări. Și este important să vorbim despre TIFF acum, când modificările petrecute cu el, de la un an la altul, sunt vizibile chiar și pentru ochiul ne-plimbat pe la festivaluri prin străini. A treia
Cine-TIFF-ii de la Cluj by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/12763_a_14088]
-
a fost membru în juriu. Frustrarea " cu un ușor iz de naționalism, trebuie să recunosc " ce s-a născut de aici a fost compensată de Zilele Filmului Românesc, o secțiune în sine ce a înglobat mai multe calupuri de scurt-metraje, lungmetraje " aproape toate în premieră absolută " și chiar film documentar. În ansamblul său, TIFF-ul este pe cale să devină, dacă nu a devenit deja, cel mai important eveniment cinematografic ce se petrece pe meleagurile noastre. Ediția cu numărul trei nu a
Cine-TIFF-ii de la Cluj by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/12763_a_14088]
-
Una dintre explicațiile creșterii ofertei (fenomen comun tuturor celorlalte secțiuni) e aceea că, pe zi ce trece, devine tot mai simplu să faci film, grație tehnologiei numerice. În selecția oficială a festivalului vor putea fi văzute, în total, 56 de lungmetraje, dintre care 46 de premiere mondiale și 9 filme de debut. O noutate a ediției: secțiunea "Cannes Classics ", în care va fi lansat, în premieră, în prezența autorului, un nou Antonioni, fie el și un scurt metraj de 15 minute
SumarCANNES by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/12878_a_14203]
-
al lui Scorsese la închirieri (nu e încă la vânzare) pentru prețul modic de 70000 de lei. Așa că, iubite cetitoriule, îngăduie-mi să scriu doar despre el, DVD-ul meritând o întâmpinare cu surle și trâmbițe. E imposibil să vizionezi lungmetrajul Who's That Knocking at My Door? (DVD-ul păstrează titlul original fără a oferi o variantă românească) neavând conștiința încărcată de alte filme ale lui Scorsese pe care le-ai mai văzut. În ceea ce mă privește, doar astfel îi
Scorsese îți bate la ușă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12266_a_13591]
-
neavând conștiința încărcată de alte filme ale lui Scorsese pe care le-ai mai văzut. În ceea ce mă privește, doar astfel îi pot atașa filmului o etichetă: "Portret al mafiotului în tinerețe". Altfel, aș putea spune doar că e un lungmetraj de atmosferă. Pe când, urmărind paralela cu Joyce, descopăr alte similitudini, cu siguranță, neintenționate de regizor: epifania, pe care o experimentează și Stephen Dedalus, și J.R., eroul filmului lui Scorsese. Și chiar dacă ultimul nu se confruntă cu Ignațiu de Loyola, epifania
Scorsese îți bate la ușă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12266_a_13591]
-
fără substanță: nu e religios, ci social, personajul preferând securitatea prejudecăților sale pe care le crede legitimate de religie... Această factură eronată a "martiriului" e subliniată prin contrapunctul ironic al muzicii rock'n'roll ce reprezintă fundalul sonor al secvenței. Lungmetrajului îi e adiacent comentariul regizorului intercalat cu cel al asistentului de regie, Mardik Martin. Scorsese menționează adesea influența pe care grupul de cineaști din La Nouvelle Vague au avut-o asupra lui, fără însă a detalia punctual această remarcă. Îmi
Scorsese îți bate la ușă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12266_a_13591]
-
ar fi trebuit să fie un thriller decide să realizeze un film care, folosindu-se de un context politic instabil și de multă violență militară, să fie și o satiră la adresa melodramei? Răspunsul îl găsiți vizionând o "noutate" pe DVD: lungmetrajul Cuba în regia lui Richard Lester (1979). Trebuie spus de la început că acest film nu e nici unul dintre cele care i-au adus celebritatea realizatorului, ca cele cu formația Beatles, și nici măcar unul dintre favoritele criticilor, ca Petulia. În schimb
Degenerarea thriller-ului by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12289_a_13614]
-
aspectului thriller: te identifici cu personajul, deși știi că va pierde, fiind doar un om care se bate cu istoria. Iar asta, la rându-i, afectează suspansul, care supraviețuiește doar la nivelul poveștii de dragoste. Totuși Lester nu neglijează tensiunea lungmetrajului, preferând nu s-o amplifice prin răsturnări de situație, ca de obicei într-un thriller, ci s-o mențină constantă prin detalii de atmosferă sau prin personaje secundare prinse în demența generală. Firește că rezultatul e un hibrid cinematografic; nu
Degenerarea thriller-ului by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12289_a_13614]
-
e Scorpio. Rezultă un joc de-a prinselea - cu multe victime adiacente - ce se petrece în trei metropole: Paris, Viena, Washington. Problema acestui thriller cu spioni e tot administrarea suspansului: deși mult mai rapid și mai spectaculos în desfășurarea evenimentelor, lungmetrajul e incapabil să ajungă la o rezoluție. Ambiția filmului e de a oblitera distincția dintre bine și rău: în războiul rece, nici rușii, nici americanii, nu dețin integritatea morală, iar personajele sunt la fel de ambigue. Evenimentele, tocmai din cauza narațiunii frenetice, nu
Degenerarea thriller-ului by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12289_a_13614]
-
altora. Ei, de data aceasta, filmul nu are nici o scuză pentru eșec. Are un regizor a cărui capodoperă e chiar un thriller (Jonathan Demme - Tăcerea mieilor), actori de primă mână (Denzel Washington, Meryl Streep) și e un remake al unui lungmetraj de marcă, înspăimântător pentru spectatorii ce l-au văzut la data apariției, apoi fiind retras, dar rămânând un festin pentru critici. Și totuși, dezamăgirea e cruntă... Maiorul Marco (Denzel Washington) trăiește o deziluzie în legătură cu eroismul individual: sergentul Shaw, actual candidat
Degenerarea thriller-ului by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12289_a_13614]
-
ura! Măcar există un climax al tensiunii. Baza lui e tot un joc de-a prinselea: între agentul F.B.I. Scott (Angelina Jolie) și un criminal în serie care trăiește viețile victimelor sale. Trebuie să reiau afirmația lui Alex Leo Șerban: lungmetrajul e atât de dureros de previzibil! Nu doar la nivelul scenariului, ci și ca unghiuri, mișcări ale camerei, compoziția cadrelor... Iar predictibilitatea e sărutul morții pentru acest gen. Mă rog, poate fi interesant pentru cineva aflat la prima vizionare a
Degenerarea thriller-ului by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12289_a_13614]
-
responsabil cu alegerea filmelor a fost Mihai Chirilov (care participă la TIFF în aceeași calitate), al cărui gust a fost sigur - în viziunea mea - în 90% din cazuri. Aș ilustra această afirmație discutând trei filme: un documentar, (Bodysong), și două lungmetraje (Bright Young Things și AKA), care se constituie într-o imagine fidelă a tendințelor contemporane din cinematografia engleză. Îl cunoașteți cu siguranță pe Stephen Fry în primul rând ca actor care acoperă un vast spectru dramatic: de la roluri în serii
Perfidul Albion pe marile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12312_a_13637]
-
comice produse de BBC (Jeeves, Lord Melchett) până la cele cu alură tragică (notabilă mi se pare portretizarea lui Oscar Wilde din filmul omonim în care juca alături de Jude Law). Bright Young Things e debutul său regizoral - el e și scenaristul lungmetrajului -, iar Fry a ales să-și înceapă cariera în acest domeniu cu o adaptare. Și nu și-a ales un text sau un autor ușor: Evelyn Waugh, scriitor căruia cinematografia îi displăcea profund și ale cărui adaptări de până acum
Perfidul Albion pe marile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12312_a_13637]
-
poveste cu ambiția de frescă socială a filmului: decorurile sunt extravagante, iar personajele secundare - regizorul a optat conștient pentru necunoscuți în rolurile principale și pentru nume mari (Peter O'Toole, Jim Broadbent, Stockard Channing) în roluri mici - fac savoarea acestui lungmetraj. Semnătura realizatorului în acest film e mișcarea circulară amețitoare a camerei în contextul petrecerilor frenetice: uneori nu deslușești nimic, dar ceea ce Fry vrea să spună e că nu e nimic de văzut, contextul social falsifică într-atât personajele încât comportamentul
Perfidul Albion pe marile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12312_a_13637]