522 matches
-
sunt puse de alte culturi decât cele euroatlantice sub semnul Întrebării. Nu Însă de cultura română care se recunoaște ca aparținând celei europene, deși nu numai În afara României există Îndoieli asupra acestei apartenențe, căci acestea apar exprimate Încă de la teza maioresciană a formei fără fond, până la capacitatea unei integrări europene rapide. Critica europenității noastre cuprinde atât din sursele ei exterioare, cât și din cele interne, ce-i drept, foarte puține, democratizarea ineficientă a instituțiilor, reabilitarea societății civile atomizate de stalinism, comportamentul
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
la „românul generic”, românul transcendent, a fost cu atât mai Întemeiată cu cât renașterea unei Mitteleuropa ori Zentraleuropa arată că unele modele culturale sunt „transcendente” atunci când europenitatea europenilor este rediscutată. În acest punct s-a reluat dezbaterea interbelică despre dilema maioresciană a formei fără fond, iar societatea civilă românească a investigat structurile ei, prin care putea fi de fapt solidară cu tranziția culturală care se petrecea În Europa. Probabil termenul Europa este la rândul său prea generic, cultural vorbind, și ar
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
punct, de acomodare și invenție locală. Apariția interesului pentru definirea românului generic, implicit a statutului său „transcendent”, coincide cu activitatea grupului cultural și politic al „Junimii”, care face În general prima critică ideologică coerentă a modernității și modernizării românești. Critica maioresciană a inadecvării modernității românești reia teza hegeliană a corespondenței organice Între un „fond” și o „formă”, În care statalitatea ca și construct nu poate aparține decât unei dezvoltări „interioare” a națiunii. Merită observat că paradigma criticii maioresciene s-a păstrat
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
modernizării românești. Critica maioresciană a inadecvării modernității românești reia teza hegeliană a corespondenței organice Între un „fond” și o „formă”, În care statalitatea ca și construct nu poate aparține decât unei dezvoltări „interioare” a națiunii. Merită observat că paradigma criticii maioresciene s-a păstrat aproape În Întregime Între cele două războaie mondiale, când diferiți ideologi și teoreticieni culturali au repus În drepturi inadecvarea modelului cultural românesc sub diferite forme. Teoria imitației, dezvoltată de Eugen Lovinescu, recunoștea implicit nevoia unei „coordonări” instituționale
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
și aducea, după cum se știe, exemplele Rusiei și Japoniei, țări care deveniseră moderne prin „imitație”. Pragmatismul imitației lovinesciene nu eluda Însă punctul nodal al civilizației românești, faptul că aceasta conținea „forțe reacționare” care se opuneau modernizării. Viziunea lovinesciană transferă opoziția maioresciană generată de organicismul romantic Într-o dialectică a modernului și premodernului, o confruntare În care modernul poate ieși Învingător. Ceea ce s-ar fi petrecut probabil mai târziu, În absența impactului stalinizării și sovietizării, În cazul coagulării unei culturi care să
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
statalitatea, cum demonstra după al doilea război mondial Adorno, reliefând gradul de neinstrumentalitate al culturii moderniste, rezistența ei Împotriva societății capitaliste consumeriste. De asemenea, trebuie observat că raportarea inadecvării de care scriam mai sus se face azi, din același unghi maiorescian Încă nedepășit al unei „rămâneri În urmă”. Chestiunea „rămânerii În urmă” nu este o suferință doar a modelului cultural românesc. Nu știm dacă este una impusă ori resimțită dinăuntru, autentic. Probabil este un compromis istoric Între cele două, după școlile
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
care le-am moștenit, și uneori chiar a celor pe care le propunem. Reprezentările despre o posibilă paradigmă autohtonă sunt poate mai necesare decât ieri, pentru a reliefa schimbările tranziției, caracterul lor inerent contradictoriu, polemic. Pentru o bună perioadă, tiparul maiorescian a fost neîntrecut, și pentru faptul că a suscitat replici de marcă. Pentru o lungă perioadă, „maiorescienii” au dominat scena. Există o continuitate, cred, În chiar această „paradigmă” a crizei reprezentării, care face ca tiparul maiorescian să fie un reper
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
paradigmă autohtonă sunt poate mai necesare decât ieri, pentru a reliefa schimbările tranziției, caracterul lor inerent contradictoriu, polemic. Pentru o bună perioadă, tiparul maiorescian a fost neîntrecut, și pentru faptul că a suscitat replici de marcă. Pentru o lungă perioadă, „maiorescienii” au dominat scena. Există o continuitate, cred, În chiar această „paradigmă” a crizei reprezentării, care face ca tiparul maiorescian să fie un reper adesea invocat. Ceea ce sugerează percepția relativ comună despre decalajul, defazajul, „Întârzierea” adaptării la un model european, ori
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
o bună perioadă, tiparul maiorescian a fost neîntrecut, și pentru faptul că a suscitat replici de marcă. Pentru o lungă perioadă, „maiorescienii” au dominat scena. Există o continuitate, cred, În chiar această „paradigmă” a crizei reprezentării, care face ca tiparul maiorescian să fie un reper adesea invocat. Ceea ce sugerează percepția relativ comună despre decalajul, defazajul, „Întârzierea” adaptării la un model european, ori chiar incongruența dintre modelul autohton și cel european. După anii ’90, problema modelului și a modelării a avut un
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
tălmăcirea, corectă, cu unele echivalențe norocoase, a fabulelor lui La Fontaine. A mai transpus în românește o carte de proză a lui Charles Wagner, Viața cumpătată. În comentariile literare, cu mici incursiuni în arie estetică, C. se declară, în spirit maiorescian, un adept al artei netendențioase (izvodită în „uitare de sine”) și un partizan al revizuirii continue a valorilor, „în perspectiva nesfârșirii”. Alte „observări” au în vedere poveștile lui I. Creangă, poezia lui O. Goga, junimismul și sămănătorismul, rolul imaginilor în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286283_a_287612]
-
preocupările omului de litere, dar nu le vor înlătura. Aceasta în ciuda faptului că, spirit pozitiv, practician și teoretician al științei, cărturarul era împotriva „literaturizării”, a stilului calofil în cercetare. Respinge „geografia pitorească”, foiletonul și eseistica, „stilul făcut”, aderând la atitudinea maioresciană față de stilul „multicolor”. Pe urmele lui Lessing din Laokoon, este interesat de aflarea hotarului dintre arte și mai ales dintre științe și arte. Știința nu se poate dizolva în metafore, iar arta nu se poate reduce la descrierea seacă a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288078_a_289407]
-
dintre ele, studiul amendează morfologia istoriei lui Oswald Spengler și încearcă să fundamenteze locul și rolul antropogeografiei și etnografiei printr-o supralicitare a factorului etnic în dauna celui social. Opiniile teoretice privitoare la arta scrisului se înscriu în coordonatele doctrinei maioresciene privitoare la progres și adevăr. Conservator în politică, M. este tradiționalist și academizant în gândire, adversar tenace al formelor fără fond, etnicist în sens maiorescian. Adept al evoluționismului organic, aplică tezele pozitivismului și determinismului, cărora le adaugă principiile cauzalității și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288078_a_289407]
-
în dauna celui social. Opiniile teoretice privitoare la arta scrisului se înscriu în coordonatele doctrinei maioresciene privitoare la progres și adevăr. Conservator în politică, M. este tradiționalist și academizant în gândire, adversar tenace al formelor fără fond, etnicist în sens maiorescian. Adept al evoluționismului organic, aplică tezele pozitivismului și determinismului, cărora le adaugă principiile cauzalității și interdependenței. Respinge ideea de influență, recunoscându-i menirea numai în măsura în care este reclamată de nevoia de afirmare a fondului primar, autohton. Progresul poporului român, al spiritualității
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288078_a_289407]
-
realitatea ei monadică, misterul vibrător cu care să consune”. Mai exact, să surprindă unicitatea operei, fiind invocate în acest sens formulări consacrate: Du Bos („sonoritatea fundamentală”), Bergson („durata vie”), Gabriel Marcel („atenția la unic”), Camil Petrescu („substanțialitatea”). Critic de formație maioresciană, el vede în militantismul estetic o formă a luptei pentru artă. De unde, și polemicile sale împotriva ingerințelor politice în domeniul literaturii și împotriva mediocrității. Va susține scrisul artistic, pe care el însuși l-a cultivat. Mai târziu va medita asupra
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289977_a_291306]
-
inspirație. Într-o Schiță pentru o istorie a criticii românești, pornind de la Maiorescu, îl amintește pe Gherea, care a instituit la noi critica de analiză și al cărui determinism a fost continuat de N. Iorga și G. Ibrăileanu. Prim descendent maiorescian, Mihail Dragomirescu ar fi moștenit de la maestru „scrupulul critic de a desprinde opera scriitorului de orice servitute istorică și etică” și a elaborat prima doctrină estetică la noi (Știința literaturii). A doua vârstă maioresciană a stilului critic românesc o reprezintă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289977_a_291306]
-
Iorga și G. Ibrăileanu. Prim descendent maiorescian, Mihail Dragomirescu ar fi moștenit de la maestru „scrupulul critic de a desprinde opera scriitorului de orice servitute istorică și etică” și a elaborat prima doctrină estetică la noi (Știința literaturii). A doua vârstă maioresciană a stilului critic românesc o reprezintă E. Lovinescu. Pentru epoca 1920-1940 mentorul „Sburătorului” îi apare lui S. ca principalul factor de progres al literaturii române prin „orientarea către formele literare noi, critica de analiză de cel mai înalt nivel intelectual
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289977_a_291306]
-
Agata Bârsescu și Bucovina, București, 1936; Problema nuvelei în literatura germană, Cernăuți, 1937; Istoricul Reuniunii muzicale-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava (1903-1938). Cu o introducere despre mișcarea muzicală și teatrală din Suceava până la 1903 (în colaborare cu Ștefan Pavelescu), Suceava, 1939; Maioresciene, Cernăuți, 1940; Prima traducere germană a „Luceafărului”, Cernăuți, 1940; Vasile Bumbac (1837-1918). Pagină din istoria literaturii bucovinene, Cernăuți, 1940; Semicentenarul „Deșteptării” lui Constantin Morariu, Cernăuți, 1943. Culegeri: Poezii poporale de pe câmpul de luptă, Suceava, 1916 (în colabore cu Simion Ivanovici
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288242_a_289571]
-
Titu Maiorescu și cu societatea Junimea. La Beția de cuvinte (1873), articol în care Maiorescu ridiculiza stilul bombastic al colaboratorilor „Revistei contimporane”, va răspunde cu o lungă pledoarie, în care încearcă zadarnic să-i reabiliteze pe cei vizați în studiul maiorescian. Răspunsul cuprinde o violentă contestare a poeziei lui Eminescu, ca și a întregii mișcări junimiste, acuzată de cosmopolitism și „admirațiune mutuală”. În „Revista contimporană” a publicat și un studiu (O cronică inedită) despre cronica versificată a lui Zilot Românul. SCRIERI
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287325_a_288654]
-
Tânărul Maiorescu, București, 1974; Gafița, Fața lunii, 65-147; Simion Ghiță, Titu Maiorescu filosof și teoretician al culturii, București, 1974; Mihăilescu, Conceptul, I, passim; Zaciu, Bivuac, 119-132; Ornea, Junimea, passim; Eugen Todoran, Maiorescu, București, 1977; Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni, îngr. Z. Ornea, Filofteia Mihai, Rodica Bichis, pref. Z. Ornea, București, 1978; Drăgan, Lecturi, 9-176; Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, Iași, 1978, 101-158; Liviu Rusu, Scrieri despre Titu Maiorescu, București, 1979; Dicț. lit. 1900, 540-547; Virgil Vintilescu, Polemica Maiorescu-Gherea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287962_a_289291]
-
se lasă așteptat. Ca un paradox, tocmai presa cultural-polemică, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dă cu adevărat măsura dezbaterilor intelectuale și a dinamicii culturale de la noi. (Să ne gândim numai la exercițiul critic din publicistica maioresciană ca la o pledoarie pentru rigurozitate, metodă și argumentație logică, la publicistica postpașoptistă, în genere, cu Eminescu vârf de lance, teoretizând chiar aspecte formale și stucturale ale argumentației polemice, apoi la spiritul polemic interbelic și, implicit, la binecunoscuta metaforă călinesciană
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
între „geniu” și „talent”, conferențiarul își mărturisește atașamentul pentru arta ca „reprezentațiune a idealului”, deslușit în „formele naturei”, forme care nu trebuie niciodată copiate întocmai. Menirea frumosului este de a-l înălța pe acela care îl contemplă. S. este un maiorescian și un adept al teoriilor idealiste, schopenhauriene asupra artei. Sprijinit pe autoritatea lui Ferdinand Brunetière, deschide un „proces” romanului „realist” (de fapt, naturalist) în Studiu asupra romanului realist din zilele noastre („Convorbiri literare”, 1884). Blamând literatura naturalistă, imitatoare „slugarnică” a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290025_a_291354]
-
s-a apropiat mai întâi prin câteva încercări de versificare, unele apărute în „Tribuna” (1891). Aceste tentative i-au deschis gustul pentru descifrarea resorturilor intime ale unei opere, ceea ce l-a îndreptat către critica literară. La început, a urmat modelul maiorescian, adoptând un ton dur, cu ironii și „zeflemele” de tip junimist aplicate numai literaturii din Ardeal. Lipsa de valoare, era de părere criticul, nu trebuie scuzată prin circumstanțele dificile în care se manifestă scriitorii de limbă română din Transilvania. Considera
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285788_a_287117]
-
literatura de nivel modest a lui Iosif Vulcan și Andrei Mureșanu, criticul așază versurile lui G. Coșbuc, fiind cel dintâi care le analizează amplu, într-o serie de foiletoane apărute în 1888, înaintea studiului lui C. Dobrogeanu-Gherea. În același spirit maiorescian își întemeiază afirmațiile pe o sumă de premise teoretice plecând de la Lessing, ale cărui opinii și le însușește în bună măsură. Laocoon constituie un argument pentru eliminarea descriptivismului din poezia ardelenească a epocii, comparată uneori, spre a i se evidenția
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285788_a_287117]
-
remarcată de G. Călinescu, după absolvire este repartizată la Institutul de Istorie Literară și Folclor din București, unde a funcționat, în calitate de cercetător științific, până în momentul pensionării. În 1979 a obținut titlul de doctor în filologie cu teza „Convorbiri literare”. Perioada maioresciană a revistei: 1867-1895. A debutat cu un studiu monografic despre Al. Sahia, apărut în „Studii și cercetări de istorie literară și folclor” (1957), iar editorial, în volumul colectiv Studii de istorie a literaturii române. De la C.A. Rosetti la G.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287028_a_288357]
-
să o descrie și să o explice. Autorul subliniază faptul că nu putem aprecia în mod adecvat poziția lui Maiorescu decât dacă înțelegem necesitățile istorice la care trebuia să răspundă atunci societatea românească. C. Schifirneț plasează concepția socială și politică maioresciană la intersecția curentelor de idei din secolul al XIX-lea, privind-o ca pe o sinteză a raționalismului și empirismului, a liberalismului și conservatorismului, pe fundalul noilor orientări evoluționiste și pozitiviste. Maiorescu este înfățișat ca un gânditor cu o concepție
[Corola-publishinghouse/Science/2358_a_3683]