268 matches
-
și F. Cumont au făcut accesibile, În traducere, și alte scrieri anti-maniheiste În Recherches sur le Manichéisme II: Extrait de la CXXIIIe Homélie de Sévère d’Antioche, III: L’inscription de Salone, Lamertin, Bruxelles, 1912. Omilia CXXIII a lui Severus, patriarhul monofizit al Antiohiei (512-518), condamnat de Sinodul din 536 de la Constantinopol, se Întemeia pe o altă versiune a Genezei maniheiste (posibil Cartea Giganților), utilizată și de Titus din Bostra În scrierea sa contra maniheenilor ulterioară anului 370, copiată de Epifaniu (Pan
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
povestea artei occidentale. Ale cărei avataruri se suprapun peste liniile de separație seculare ale marii dezbateri despre Întrupare. Între cei care pictează ceea ce știu și cei care pictează ceea ce simt, figurarea a cunoscut aceleași erezii opuse ca și Biserica. Există monofiziții, care maximizează Dumnezeul din Isus, Spiritul din Forme. Asta duce la o artă de distanțare, în care exuberanța vizuală se pierde în spatele sensului, și astfel apar geometricul, minimalul, conceptualul. Nu mâna pictează, ci mintea: viziune interioară. Obiect: funcționarea gândirii. Există
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
în primitiv, acel nivel rudimentar al sacrului pe care-l numim superstiție. Ca și cum cuceririle Rațiunii ar fi fost neputincioase împotriva acelorași gesturi milenare de adorație și distrugere în aceleași puncte sensibile. Loviturile de ciocan date în Egiptul Superior de coptul monofizit din secolul al V-lea în ochii, mâinile și picioarele lui Horus sau Osiris, pe meterezele templului de la Edfu, își găsesc răsunetul în loviturile hughenoților peste mâinile și ochii madonelor și sfintelor de lemn sau ipsos, la mijlocul umanistului nostru secol
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
trimise de sfîntul papă Leon lui Flavian din Constantinopol” și „Apărarea decretului sinodului din Calcedon”, constituie un fel de apendice, compus pentru că unii frați creștini îi ceruseră lui Vigiliu să apere aceste două documente sinodale care fuseseră criticate de un monofizit. Vigiliu a scris această lucrare din teama că monofizitismul, care triumfa în Orient, putea să amenințe și provincia sa; oricum ar fi, spune multe despre amploarea preocupărilor lui Vigiliu faptul că, în timp ce scriitorii africani dinaintea lui, despre care avem informații
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
-lea, la cererea papei Leon, prin care maniheii sînt scoși în afara legii. Era însă o perioadă de grave tulburări în Imperiul Roman de Apus, redus acum doar la Italia, și pentru Biserica apuseană care, confruntată cu neînțelegerile dintre nestorieni și monofiziți, încerca să stabilească, aliniindu-se din cînd în cînd cu episcopii din Orient, o doctrină care să fie în opoziție și cu o erezie și cu cealaltă, în cursul conflictelor care au culminat prin organizarea conciliilor de la Efes și Calcedon
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Pe lîngă preocuparea pentru aspectele doctrinale, Leon a încercat de fapt să apere principiul primatului papalității, fundament al unității Bisericii, desfășurînd o intensă și energică activitate diplomatică. Scriindu-i lui Flavian, patriarhul Constantinopolului, în 449, Leon a precizat faptul că monofiziții sînt condamnați de papalitate; însă Eutihie, care obținuse sprijinul împăratului Theodosius al II-lea, a reușit să obțină convocarea unui al doilea conciliu la Efes, tot în 449; aici ereticul a fost reabilitat, iar legații pontificali n-au fost nici măcar
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și latini, adunate și cu colaborarea lui Prosper din Aquitania. O importanță analoagă are și epistola 165, din 17 august 458, trimisă împăratului din Răsărit, care voia să cunoască opinia tuturor mitropoliților în legătură cu deciziile luate la Calcedon și respinse de monofiziți; răspunsul episcopului de la Roma este însoțit și de această dată de o culegere de dovezi extrase din textele Părinților Bisericii. în secolele următoare, stilul solemn și precizia redactării acestor epistole au devenit un model pentru cei ce compuneau scrisorile cancelariei
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
atrăgea atenția Sfinților Părinți asupra figurilor lui Teodor, Teodoret și Iba. După cum vom vedea imediat, această condamnare a provocat o serie de polemici și a creat derută în Occident pentru că a fost considerată în esență o concesie făcută de Iustinian monofiziților. Ca atare, ajuns la Constantinopol, Facundus a început să scrie o carte în apărarea celor Trei Capitole (Pro defensione trium capitulorum), care nu era încă terminată atunci cînd a sosit în capitala imperiului papa Vigilius, în ianuarie 547; opera, compusă
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
demonstreze că anatema impusă de Iustinian era nejustificată: de aceea, Liberatus povestește în mod sintetic evenimentele, începînd cu învestirea lui Nestorie ca patriarh al Constantinopolului în 428 și pînă la cele din 543-544, în timpul cărora imperatorul se lăsase convins de monofiziți. Evenimentele următoare sînt omise din narațiunea lui Liberatus pentru că sînt cunoscute de toată lumea și toți contemporanii săi participaseră la ele. Scrierea a fost compusă probabil după moartea papei Vigilius (555) și înainte de aceea a patriarhului Alexandriei, Teodosie (566). Scrierea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
său, Rusticus, care la început a fost de acord cu Vigilius, însă ulterior a fost excomunicat de papă din cauza atitudinii lui diferite față de hotărîrile împăratului Iustinian. Rusticus a scris un Tratat contra acefalilor (Contra Acephalos disputatio), reprezentanți ai unui curent monofizit. Opera lui Rusticus este un studiu interesant al controversei celor Trei Capitole și condamnă atitudinea lui Iustinian, confirmînd concluziile conciliului de la Calcedon (PL 67, 1167-1254). La fel ca Facundus de Hermiane, contemporanul său, implicat în aceleași probleme, și Rusticus ar
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
a răspunsurilor date diaconului Tiberiu, cf. infra, pp. 000-000. Ne-a parvenit sub numele lui Chiril un tratat Contra celor care nu vor s-o recunoască pe Sfînta Fecioară ca Theotokos, pe care Iustinian îl citează în scrierea sa Contra monofiziților, din 542, atribuindu-l lui Chiril. Absența termenilor tehnici specifici polemicii antinestoriene ne-ar obliga să-l plasăm în cadrul producției timpurii a lui Chiril; G.M. de Durand a adus însă argumente solide contra autenticității tratatului, bazate atît pe tradiția manuscrisă
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
recunoașterea oficială la Calcedonia (unde epistola sa cu numărul 4 a fost adoptată în mod oficial de către conciliu), la el, divinul în Cristos tinde să aibă întîietate, iar umanul riscă mereu să fie depreciat. Nu e de mirare așadar că monofiziții s-au sprijinit în mod constant pe operele sale. într-adevăr, dacă, pe de o parte, în secolele V-VI calcedonienii au văzut în Chiril expresia ortodoxiei - proces care a culminat cu trimiterea făcută de Iustinian la opera lui Chiril
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
ortodoxiei - proces care a culminat cu trimiterea făcută de Iustinian la opera lui Chiril cu ocazia condamnării celor Trei Capitole în 553 - pe de altă parte, nu numai în lumea de limbă greacă, s-au inspirat din scrierile lui autori monofiziți ca Timotei Eluros și Sever de Antiohia (despre care cf. pp. 000-000 și 000-000), însă, în țările unde se vorbea greaca, succesul lui Chiril, ca și realizarea și răspîndirea traducerilor textelor sale au fost adesea stimulate de răspîndirea tendințelor monofizite
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de tradiția teologică occidentală, însă era greu de înțeles și, în orice caz, suspectă de erezie pentru teologii orientali obișnuiți să folosească physis și hypostasis ca sinonime. Pînă către sfîrșitul secolului al V-lea, inițiativa teologică avea să aparțină teologilor „monofiziți”, care au atacat doctrina celor două naturi, apărată cu strășnicie de teologii calcedonieni. După începutul secolului al VI-lea, sub Anastasius și Iustin I și în mod „oficial” o dată cu Iustinian, se va dezvolta inițiativa „neocalcedonienilor”, care admiteau ambele formule, „două
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de inexistența aprobării papale. Reacția a fost extraordinar de violentă în Egipt, unde, la moartea lui Marcian (în 457), succesorul lui Dioscor, Proterios, care mai fusese apărat cu ajutorul armatei, a fost făcut bucăți de către mulțime și a fost înlocuit cu monofizitul extremist Timotei Eluros, uns deja ca episcop al monofiziților (cf. p. 000). Expulzat și exilat între 458 și 460 de către noul împărat, Leon, Timotei a profitat de revolta uzurpatorului Basiliscus pentru a se întoarce (475) și pentru a-l determina
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
violentă în Egipt, unde, la moartea lui Marcian (în 457), succesorul lui Dioscor, Proterios, care mai fusese apărat cu ajutorul armatei, a fost făcut bucăți de către mulțime și a fost înlocuit cu monofizitul extremist Timotei Eluros, uns deja ca episcop al monofiziților (cf. p. 000). Expulzat și exilat între 458 și 460 de către noul împărat, Leon, Timotei a profitat de revolta uzurpatorului Basiliscus pentru a se întoarce (475) și pentru a-l determina pe Basiliscus să promulge întîi un Enkyklion care condamna
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Antiohia, a cărei teologie era totuși rădăcina nestorianismului, monofizismul s-a impus prin patriarhul Petru Fullon (469/470-490), care a trebuit să fugă de mai multe ori și de tot atîtea ori a reușit să se întoarcă. în Siria, triumful monofiziților n-a fost complet; și aici el căpăta implicații politice: pentru calcedonieni a fost folosită denumirea de melchiți, care îi desemna în siriacă pe partizanii împăratului, în timp ce monofizismul era cu mult mai bine primit de masele populare. Era răspîndit în
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
din zone vitale precum Siria și Egiptul. După o primă fază caracterizată de efortul de a impune formula de la Calcedon în special prin represiune militară, nu e de mirare că împărații s-au străduit să aplaneze neînțelegerile dintre calcedonieni și monofiziți. Foarte important a fost edictul de uniune - Henotikon - promulgat în 482 de împăratul Zenon Isaurianul sub influența lui Acaciu, patriarhul de Constantinopol. El îi condamna pe Eutihie și Nestorie, aproba cele douăsprezece anatematisme ale lui Chiril, evita să ia poziție
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
mai aprigi susținători ai partidelor aflate în conflict și a supărat și Roma unde, în 484, papa Felix al III-lea i-a excomunicat pe împărat și pe Acaciu (care, fără să-l consulte, formase o comuniune de credință cu monofiziții), provocînd o schismă care avea să dureze pînă în 518, cînd împăratul Iustin I avea să treacă la o politică filocalcedoniană deschisă. Edictul a fost acceptat însă de Petru Mongo, care a trebuit să facă față opoziției călugărilor egipteni care
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
lui Anastasius (491-518) a continuat efortul de a impune Henotikon-ul, astfel încît doi patriarhi de Constantinopol (Eufemiu, 490-496; Macedoniu al II-lea, 496-511) au fost destituiți pentru că, deși acceptaseră edictul de uniune, erau prea filocalcedonieni. în Siria, unde în fruntea monofiziților se afla Filoxen din Mabbug (care și-a scris opera în siriacă), patriarhul Flavian de Antiohia a sfîrșit prin a fi depus în 512 și înlocuit cu monofizitul moderat Sever, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai anticalcedonismului (cf. pp.
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
acceptaseră edictul de uniune, erau prea filocalcedonieni. în Siria, unde în fruntea monofiziților se afla Filoxen din Mabbug (care și-a scris opera în siriacă), patriarhul Flavian de Antiohia a sfîrșit prin a fi depus în 512 și înlocuit cu monofizitul moderat Sever, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai anticalcedonismului (cf. pp. 000-000). Cînd a fot nevoit să se refugieze în Egipt după ce a fost destituit de Iustin I, în 518, Sever a continuat opera de propagandă și de reorganizare
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
nevoit să se refugieze în Egipt după ce a fost destituit de Iustin I, în 518, Sever a continuat opera de propagandă și de reorganizare a grupării sale; a putut să meargă la Constantinopol în 531/532, profitînd de favorurile acordate monofiziților de către împărăteasa Teodora, dar a trebuit pînă la urmă să se întoarcă în Egipt, unde a și murit. Dar scrierile sale polemice i-au vizat nu doar pe calcedonieni, ci și pe monofiziții radicali, precum gramaticul Sergiu sau Iulian din
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
în 531/532, profitînd de favorurile acordate monofiziților de către împărăteasa Teodora, dar a trebuit pînă la urmă să se întoarcă în Egipt, unde a și murit. Dar scrierile sale polemice i-au vizat nu doar pe calcedonieni, ci și pe monofiziții radicali, precum gramaticul Sergiu sau Iulian din Halicarnassus care susținea incoruptibilitatea trupului lui Cristos înainte de înviere (cf. pp. 000-000). De fapt, asistăm în această perioadă la o fragmentare a monofizismului în tendințe diverse, printre care aceea a actisteților, ce au
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
potențial nestoriană. De fapt, așa cum se vede din scrierile sale și ale celorlalți polemiști din epocă, fiecare grupare își declara fidelitatea față de moștenirea lăsată de Chiril al Alexandriei, a cărui perspectivă fundamentală pare, de altfel, mai apropiată de cea a monofiziților, fiind axată pe centralitatea absolută a Logosului divin. Oricum, în prima jumătate a secolului al VI-lea, calcedonienilor li se părea că există posibilitatea unei reconcilieri care să nu fie impusă de sus, așa cum se întîmplase cu Henotikon-ul, ci să
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
manifeste către sfîrșitul domniei lui Anastasius I. Era vorba de o teologie a medierii inspirată din regîndirea formulei de la Calcedon și menită să vină în întîmpinarea nevoii de a păstra unitatea lui Cristos, care îi preocupa atît de mult pe monofiziți. Dacă la Calcedon fuseseră citite în mod solemn numai unele scrieri ale lui Chiril, mai precis a doua epistolă către Nestorie și scrisoarea către Succensus - eliminîndu-se din ele, în plus, clauza ek dyo physeôn, „din două naturi” -, neocalcedonienii tind să
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]