369 matches
-
Gregory Dix remarcă faptul următor: Cele patru narări biblice ale cinei celei de taină, precum și toate anaforele vechi folosesc fiecare câte patru verbe, care nu sunt altceva decât cele patru momente importante ale liturghiei euharistice. Luăm pe rând cele patru narări biblice: 1. Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; și după ce a binecuvîntat, a frânt-o, și a dat-o ucenicilor, zicând: «Luați, mâncați; acesta este trupul meu.» (); 2. Iisus a luat o pâine; și, după ce a binecuvîntat, a
Frângerea pâinii () [Corola-website/Science/299509_a_300838]
-
al formației ABBA. "The Winner Takes It All" a fost, din mai multe puncte de vedere, un cântec foarte diferit de cele pe care formația ABBA le compusese și promovase. Deși multe din cântece anterioare ale trupei erau axate pe nararea a diferite momente de criză din viața unor cupluri, așa cum au fost "Mamma Mia" și "Knowing Me, Knowing You"), ele aveau tendința de a avea o componentă pozitivă și fericită. Spre deosebire de acele cântece, "The Winner Takes It All", este un
The Winner Takes It All () [Corola-website/Science/308865_a_310194]
-
lui Jonathan Nolan să îl ajute la scenariu. Procesul de scriere a fost o colaborare lungă între frații Nolan, care a avut loc cu întreruperi pe o perioadă de cinci ani. În scenariu, frații Nolan au accentuat magia povestirii prin nararea dramatică, descriind scena magică. Structura dramatică a scenariului a fost structurată intenționat în jurul celor trei elemente ale iluziei din film: angajamentul, transformarea și prestigiul. "A durat mult până când ne-am dat seama cum să găsim versiuni cinematice ale procedeelor literare
Prestigiul (film) () [Corola-website/Science/316651_a_317980]
-
disparate prin care se refac mai multe destine. Boala și perspectiva morții apropiate asigură tonului narativ nu doar onestitate, ci și inflexiuni nostalgice, capacitatea unei analize obiective asupra sinelui și a celorlalți, protagonistul fiind bântuit de spectrele alegerilor sale. Actul narării și implicit al rememorării se naște din dorința subconștientă de catharsis a muribundului care, Încetul cu Încetul, țese nucleele unei istorii personale dominate de ororile celei de-a doua jumătăți a secolului XX. „Războaiele și revoluțiile fac parte dintre momentele
ALECART, nr. 11 by Ioana Lionte () [Corola-journal/Science/91729_a_92884]
-
Bayat a apărut pe lume un bărbat, numit Korkud Ata. Era înțeleptul oğuzilor. Ce spunea se înfăptuia, avea puterea de a prezice"”. În finalul fiecărei povestiri se arată cum Dede Korkut vine la "divan" și alcătuiește un "Oğuzname" („faptele oguzilor”), nararea faptelor eroilor. În povestirile din Dede Korkut, denumirile de "neam, trib, comunitate", de care ține fiecare dintre eroi, cât și numele pe care-l poartă eroii principali, se regăsesc în toponimia Azerbaidjanului, îndeosebi în partea de nord a acestei regiuni
Kitabi Dede Qorqud () [Corola-website/Science/309180_a_310509]
-
ianuarie, anul 1936, iar în Statele Unite Ale Americii de către Dodd, Mean and Company pe 14 februarie în același an. Cartea îl înfățișează pe faimosul personaj Hercule Poirot, urmat de Arthur Hastings și Inspectorul-șef Japp. Relatarea romanului este extraordinară, combinând nararea la persoana I și III. Această abordare a fost concepută faimos de Charles Dickens în opera sa Casa Umbrelor și a fost încercată de către autoare în cartea Omul în costum maro . În scrierea Ucigașului ABC , relatarea la persoana I este
Ucigașul ABC () [Corola-website/Science/325650_a_326979]
-
ai scenelor politice. În nenumărate rânduri, datorită influenței lor în rândul societății musulmane și a puterii politice ce le-o oferea această influență, cuvântul erudiților a atârnat cu greutate. Datorită abilităților lor de a interpreta dreptul, exegeza coranică și de narare a unei versiuni a istoriei islamice timpurii, ei aveau o autoritate religioasă care o depășeau pe cea a califilor. Exemple de asemenea cazuri sunt: ‘alīm, singularul pentru ‘ulama, înseamnă "învățat", "informat", "erudit" se găsește în Coran de cele mai multe ori cu
‘Ulama () [Corola-website/Science/329067_a_330396]
-
se mai plasează încă sub egida „acelorași vechi principii modernist-baudelairiene, care văd în poezie o artă a deformării sensului și a proliferării de imagini, fie acestea și din sfera esteticii urâtului”309, și în ce măsură anticipează gustul mai nou pentru oralitate, nararea nudă, în stil constatativ, de reportaj, a faptelor mărunte, a întâmplărilor triviale sau pitorești. Lectura unui fragment ar putea fi utilă în elucidarea acestor chestiuni: Iuțindu-și caii către sat Un țăran venea întârziat. Vânduse, pesemne, Niște lemne. Tam-nisam, din
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
se suie-n patul gol? Femeia îl învelea bine, să nu răcească, Mai lua ceva și pleca ușurel (...) (Grija) Se poate observa fără dificultate că, în asemenea secvențe, se antcipează într-o măsură considerabilă, gustul mai nou pentru oralitate, pentru nararea nudă, în stil constatativ, de reportaj, a faptelor mărunte, a întâmplărilor triviale sau pitorești. Mai mult chiar, întrezărim în spatele acestei reveniri la poezia „faptelor de viață” o reacție față de închiderea versului în propria sa solitudine și de celebrarea neobosită a
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Hristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine" (N. Steinhardt). Scena Tatălui care îl trimite la închisoare, precum mama lui Ștefan cel Mare pe domnitor la bătălie, e remarcabilă. În 31 decembrie 1959, revenit de la Securitate, după nararea celor petrecute, Tatăl, bătrînul evreu de 82 de ani îi spune: "Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, cînd spui lăsați-mă să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
525 529Ă, în care ea își anunță poziția de apărare: recunoaște că este vinovată, dar dezvăluie că actul său nu reprezintă decât executarea unei hotărâri date de Diké , justiția personificată. Pentru a se apăra, ea trece la acuzarea lui Agamemnon. Nararea faptelor (versurile 530 - 534Ă este redusă la extrem și reamintește sacrificarea Ifigeniei de către tatăl ei, la Aulis. Se iau apoi în discuție rațiunile invocate pentru a justifica sacrificiul (versurile 534 - 545Ă. Concluzia duce la condamnarea clară a faptei lui Agamemnon
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
plecarea Marianei și a musafirilor bucureșteni. Partea narativă avansează mai rapid și chiar cursiv. Corectez textul realizat consemnând următoarele: Paginile realizate astăzi au o deosebită încărcătură emoțională și aproape că n-am avut nimic de corectat. Cred că e o narare ce va fi bine receptată de cititori... De-ar merge tot așa!.. Am ajuns la 10 ianuarie 2010. Au trecut 535 ani de la memorabila bătălie de la Podul Înalt de lângă Vaslui, cu aceeași ceață densă reliefată de Sadoveanu în opera sa
CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII by Alexandru Mănăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/562_a_745]
-
prin construirea unui scenariu narativ. A povesti devine Într-adevăr o „funcție biologică“ pentru subiectul uman, chiar Într-o perspectivă necesar ontologică. Dar, În cazul de față, mi se pare că lucrul cel mai important este să inversăm termenii; operația narării (a povestirii) nu ar avea șanse să subziste dacă nu ar fi intrinsecă genului romanesc, chiar romanescului În sine, luat În sens categorial. Se poate observa că preocuparea esențială a romancierului Eco este tocmai această „salvare“ a „narativei“ prin asumarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
Dacă, În finalul cărții, vom reuși să ne desprindem din fervoarea lecturii ocultiste pentru a contempla cu minimă detașare fastuosul edificiu construit, cu o putere de invenție diavolească, de către teoreticianul Umberto Eco, vom descoperi că există și un răspuns luminos. Nararea pură este esența secretului vieții. Obsesiile lui Jacopo Belbo polarizează În jurul câtorva nuclee dure, pe care actantul-narator Încearcă perpetuu să le fixeze În expresie. Atunci Belbo nu mai e autoironic, ci foarte Încordat, plin de o gravitate extremă, ceea ce face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
esența secretului vieții. Obsesiile lui Jacopo Belbo polarizează În jurul câtorva nuclee dure, pe care actantul-narator Încearcă perpetuu să le fixeze În expresie. Atunci Belbo nu mai e autoironic, ci foarte Încordat, plin de o gravitate extremă, ceea ce face din actul narării orale o Îndeletnicire complexă, cea mai solemnă În ordinea existenței imediate. În mai multe contexte, ironizându-i pe purtătorii de manuscrise, personajul Își afirmă incapacitatea de a scrie; aceasta ar fi complexul lacanian cel mai profund introdus În roman cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
să facă din istorie narațiune, precum acel Bernardo, pe care se pare că ai Început să Îl frecventezi. Un om care scormonește pe sub maldărele de frunze uscate ale timpurilor, numai și numai spre a stârni scandal. - Înregistrarea faptelor petrecute și nararea riguroasă a evenimentelor legate de o casă domnitoare care și-a pus pecetea peste acest veac e un proiect nobil. De ce nu ar trebui să capete aprobarea voastră? replică Dante, strângând din dinți. Acquasparta făcu un gest vag, după care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
intertextual provoacă toate divergențele de receptare și toate supradeterminările semantice posibile. Camil Petrescu se servește de instrumentul narativ respectiv pentru a crea o "duplicitate enunțiativă", o difracție a enunțării în tot atâtea locuri câte personaje au fost implicate în actul narării. Din punctul de vedere al crezului estetic, acesta este mai mult decât respectat: maximă sinceritate/ autenticitate și o pluralitate enunțiativă într-o formă expresivă atât de pronunțată, încât se poate constata nu numai o multiplicare prin adaus, dar chiar o
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
65. După cum se știe, ceea ce îl distinge pe La Fontaine de fabuliștii tradiționali este faptul că el construiește o dublă dramatizare: cea a istoriei povestite (prin dialoguri, prin varietatea punctelor de vedere, registrelor...), însă și cea a enunțării. În spatele procesului de narare percepem constant prezența unui narator care își pune în scenă narațiunea implicând în ea naratarul (= destinatarul povestirii): nu pe cititorii reali ai Fabulelor, desigur, ci pe figurile care îi construiesc scenografia. Dativul etic este una dintre multiplele mărci ale implicării
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
putem raporta cele două ocurențe ale deicticului aici. Mai exact, singurul "personaj" care ar putea susține enunțarea acestor deictice este însuși naratorul care se adresează cititorului. Narațiunea implică într-adevăr o dublă scenă: cea a întâmplării povestite și cea a narării acestei întâmplări 76. Adverbele "aici" nu desemnează stațiunea balneoclimaterică altfel decât așa cum figurează ea pe scena narativă, localizată față de narator și cititor. Dacă textul ar fi conținut acolo, în acel loc etc., în loc de aici, ar fi creat un punct de
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
locului și mi-am spus că dacă aș fi locuit în acea casă, mai devreme sau mai târziu aveam să mă cațăr acolo să-i dau o mână de ajutor. Nu părea să depună un real efort. Stilul ironic al narării nu ascunde referința transparentă la o postură de largă răspândire în literatura medievală: personajele sunt surprinse în situații-clișeu, iar rolul cavalerului se impune de la sine. Când e vorba de literatură, sensurile sunt prelungirea intențiilor - mărturisite sau nu, vizibile sau invizibile
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
imaginează un roman polițist pe placul degustătorilor de literatură și nu unul adresat lectorului grăbit, care citește în autobuz și în metrou, în timp ce mușcă din sandviș. La urma urmelor, întreaga chestiune a onestității sau a lipsei de onestitate în actul narării „e o chestiune de intenție și de accent”. Regula jocului presupune că, în cele din urmă, cititorul va fi, mai mult sau mai puțin grosolan, tras pe sfoară. El preferă, desigur, „necinstea subtilă”, așa cum a fost ea practicată de maeștrii
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
doilea e centrat pe găsirea lui Rusty Regan, soțul Vivianei, dispărut de acasă în condiții misterioase. În economia cărții, primul caz ocupă nouăsprezece capitole, iar al doilea, treisprezece. Fără a fi radical deosebite în ton, ele diferă în viteza de narare. Dacă prima parte este alertă, plină de un dinamism al gândului și cuvântului, partea a doua e mai degrabă reflexiv-melancolică. Parcă obosit de încercările prin care a trecut, Marlowe lasă garda jos și renunță la multe dintre armele sale retorice
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
sau de alt fel"27. Perspectiva lui Marc Angenot, exploatând încă din anii '80 teoria aristoteliană despre topoi și sfera opinabilului, accentua, iarăși, dubla dimensiune dialogică și sociologică a discursului, în genere, precum și cele două forme de "punere în discurs": nararea și argumentarea. De asemenea, același autor integrează polemica, alături de satiră și pamflet, în marea familie a discursurilor entimematice, doxologice și agonale. Astfel, imixtiunea polemicii în discursul literar evidențiază, tot sub aspect evolutiv, existența sa ca formă generică sau categorie retorică
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
gusta confruntarea și de a-și desemna un favorit al competiției. În această ipostază de "cititor fictiv", naratarul trimite nu doar la "cititorul concret, istoric, ci la unul atemporal, universal și, implicit, cunoscător al obiectului, un cititor receptiv, adecvat momentului narării"77. De asemenea, acest destinatar, deseori marcat în textul polemic prin formulări lipsite de echivoc, ca, de exemplu, la Arghezi "cititorul știe", "cu îngăduința cititorului", "cititorul, firește, mirat se va întreba", "cititorii vor fi o dată mai mult edificați", traduce și
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
ale popoprului"349, regăsea, de exemplu, printre caracterele determinante ale unei povești populare urme ale Scufiței roșii când leprosul se dezbracă. El a recurs, într-adevăr la procedeele narative ale poveștii populare, cu istorisirea celor două povestiri fabuloase de vânătoare, nararea vitejiilor eroului războinic, repetiția predicțiilor, rolul cifrei trei, stilizarea a numeroase elemente, arhaismele, ritmul rapid al povestirii. Scriind Sfântul Iulian, Flaubert a recitit Povestirile lui Voltaire dar și pe Sade pentru a găsi culorile acestei cruzimi particulare proprii anumitor povești
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]