382 matches
-
luat față de cititorii literaturii hard-boiled - este păstrarea în afara paginii de carte a scenelor violente. Nici unul dintre asasinatele în serie (Lester B. Clausen, Hicks/Hambleton, Orrin Quest, Steelgrave, Dolores Gonzales) nu are loc în direct. Ele sunt fie descoperite ulterior, fie „narate” - așa cum se întâmplă în cazul împușcării lui Steelgrave de către Orfamay Quest, despre care Marlowe află din relatarea lui Dolores. E posibil ca această stratagemă să fi îndepărtat cititorul obișnuit de romane polițiste, dar la fel de sigur este că a atras atenția
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
pe care Chandler a populat-o cu prea multe cuvinte și prea puțină grație. Un alt termen care se potrivește de minune ultimului roman al lui Chandler este dezinvoltura. Deși e greu să găsești motive de bună dispoziție în evenimentele narate, Marlowe nu pare să ia nimic în serios. Detașat, ironic, gata să se amuze, eroul ni se înfățișează mai degrabă drept un detectiv în vacanță decât un servitor al justiției decis să rezolve în chip responsabil îndatoririle ce-i revin
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
facilă a jongleriilor sale verbale. Consecințele unei astfel de atitudini se arată însă catastrofale, ajungând până la distrugerea vieții unor creduli. În Pământ și păianjeni (1969), care reia și nuvela Pădurea, publicată în 1967, G. folosește o altă optică asupra întâmplărilor narate. Materialul epic este minim, în schimb implicațiile faptelor relatate constituie preocuparea principală. S-a vorbit chiar de o manieră narativă „dislocantă”, care ignoră aproape cu totul desfășurarea obiectivă a evenimentelor, oprindu-se asupra unui gest sau cuvânt ce ar comporta
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287241_a_288570]
-
adesea dramatică, dintre Unu și Multiplu, căutarea unității sub amețitoarea diversitate a formelor, „foamea de Unu” generează alegoriile narative care sunt, în prima parte a vieții poetului, baladele, iar în cea de-a doua emblemele simbolice descrise cu suprimarea acțiunii narate. Ideea platonică, arhetipul permanent presimțit, permanent căutat, permanent refuzat se manifestă în reluarea câtorva motive poetice obsedante: motivul iluziei - al descoperirii că orice aparență este iluzie, inclusiv propria aparență; al suprimării iluziei ca suprimare de sine; motivul metamorfozelor, al trecerii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286816_a_288145]
-
și în The Critical Heritage, adevărate cataloage de manifestări vizionare. Experiențele juvenile sunt extrem de importante, fiindcă ne permit să reconstituim profilul unui profet în devenire, a cărui principala trăsătură de caracter este entuziasmul nemărginit. Una dintre primele trăiri vizionare este narata de Catherine Blake și se găsește în Reminiscences (1852) de Crabb Robinson: "Știi, dragă, prima dată când l-ai văzut pe Dumnezeu aveai patru ani. Și el și-a apropiat capul de fereastră și te-a făcut să tipi" (2004
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
Potrivit acestuia, Blake îi povestește incidentul unei doici bătrâne, singura care-l crede: "pe când era flăcău și ieșise la plimbare la vremea secerișului, a văzut niște secerători pe câmp și, în mijlocul lor, îngeri" (2004, p. 724). O întâmplare similară este narata de Tatham în Life of Blake (? 1832): "Blake a susținut că a avut viziuni încă din copilărie, când mama l-a bătut fiind s-a năpustit în casă și i-a spus că l-a văzut pe profetul Iezechiel sub
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
un copac de pe câmp" (Bentley, Jr., 1975, p. 37). Interesant este că încă de pe atunci își fac apariția personaje care-și vor găsi locul în cărțile profetice ulterioare. Încă ucenic, Blake are viziunea unui cor maiestuos în interiorul catedralei Westminster, incident narat de Blake însuși într-o scrisoare (din păcate, pierdută astăzi) și parafrazata succint de Oswald Crawfurd: "Lateralele naosului și galeriile vechilor clădiri [...] se umplură deodată de un alai de călugări și de preoți [...], iar urechea lui extaziata le auzi cântarea
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
Lambeth și ridicând, întâmplător, privirea, el văzu o figură îngrozitoare, "solzoasa, pătată, teribilă", coborând scările către el. Mai înspăimântat decât oricând, fugi imediat din casă" (1880, I, p. 128). A doua viziune pare a se desfășura în trena precedentei, este narata de Blake însuși și este citată în Lives of the Most Eminent British Painters, Sculptors, and Architects (1830) de Cunningham: ""I see", said I, "a naked figure with a strong body and a short neck with burning eyes which long
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
murderer, holding a bloody cup în his clawed hands, ouț of which he seems eager to drink". [...] "It is a ghost, Șir the ghost of a flea a spiritualization of the thing!"" (Bentley, Jr., 2004, p. 650). A treia viziune, narata tot de Blake și citată tot de Cunningham, îl descrie pe diavol în tusele hiperbolizante ale unui român horror: "At last I saw him (Satan, n. m.). I was going up the stairs în the dark, when suddenly a light
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
Poetul a folosit un text biblic anterior versiunii lui Ieronim și și-a luat mai multe libertăți decît Iuvencus, uneori sintetizînd narațiunea, iar alteori dezvoltînd-o. E interesant și faptul că Ciprian, în anumite momente, schimbă tipul de vers în funcție de situația narată: rugăciunea lui Moise după traversarea Mării Roșii, cîntarea israeliților în preajma izvorului din deșert și aceea a lui Moise pe patul de moarte nu sînt în hexametri, care au un ritm eroic, narativ, ci în metru liric. Poetul îl imită mai
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
în manuscris ne-a parvenit anonimă, motiv pentru care această atribuire a fost pusă recent la îndoială. A fost scrisă după 535, adică după moartea lui Fulgențiu, și aparține genului povestirilor hagiografice al căror protagonist este un episcop. Alegerea episoadelor narate e destul de interesantă din punctul de vedere al personalității protagonistului, cu atît mai mult cu cît lipsesc aproape cu desăvîrșire povestirile despre miracole. Dacă această biografie este autentică, Ferrando a fost încă din tinerețe în preajma lui Fulgențiu și l-a
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
misterios"16 și speră că alături de el, în decorul întunecat al podului casei generălesei, să lege o punte cu lumea de dincolo, "mai poetica deci mai adevărată"17, populată de toți cei pe care i-a pierdut. El intuiește că narat poate genera semnificații simbolice care, descifrate sau intuite, pot provoca o revelație.18 Povestea să despre ce s-ar fi putut întâmpla ("Dumnezeule, câte nu s-ar fi putut întâmpla!" exclama) conține procedee ale suspansului fantastic din povestirile cu fantome
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
alta, identic deliranta. Dintre comentatorii recenți ai filmului, doar Cristian Tudor Popescu a observat, destul de exact, finalitatea acestui perpetuu glissando: "Sensul filmului nu poate să stea în povestea plină de clișee a tribulațiilor sentimentale și pieirii unui trișor de cazinou, narata neatașant pentru spectator. În prima parte, s-ar putea spune ca Daneliuc încearcă un tablou al existenței burghezo-moșierești interbelice, roasa de setea de avere și minata de crimă. Dar partea a doua a filmului abandonează studiul de moravuri și livrează
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
situații-limită, provocări ale destinului, sau paradoxuri. Om al complexelor pe care le ascunde cu grijă, și al tuturor dezvăluirilor, personajul categorial se construiește gradat că un personaj-emblemă creat în subtext, un personaj-fantasmă care se conturează fără voia autorului. Imaginile astfel narate aparțin deopotrivă eului care se povestește, dar și eului care se ascunde, seducător și plin de patimă, în scriitura-refugiu că într-o lume aproximativa, suficientă sieși, irelevanta pentru "orizontul de așteptare" al textului. Este și acesta un mod de a
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
lui Hector duce, pe de o parte, la moartea lui Ahile (potrivit soartei lui prescrise) și, pe de alta, la căderea Troiei. Nici moartea lui Ahile, nici căderea Troiei nu fac parte din structura tragică a Iliadei. Amândouă evenimentele sunt narate, succint, în Odiseea. Lumea Iliadei Lumea epopeii este o întindere uriașă de pământuri și de mări împrejmuite de marele fluviu circular Ocean. Uscatul este, ca orice uscat, făcut din câmpii, din munți și din văi, brăzdat de râuri. În adâncul
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãþii by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2880]
-
adolescenți de a pătrunde misterele oamenilor maturi. Dacă Azorică este un simplu spectator al dramelor ascunse, mai mult bănuite ce au avut loc sub ochii lui, Nunu, din cel de-al doilea roman, participă efectiv, fiind deseori implicat în evenimentele narate. Cu toate acestea, și unuia, și celuilalt (dar, ceea ce e mai grav, și cititorului) le rămân neclare rosturile întâmplărilor petrecute. Drama mezalianței din Sfârșit de spectacol, consumată între Tăntica, artistă subtilă, apariție eterică, de o sensibilitate aproape maladivă, și frumosul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286376_a_287705]
-
om și creator este referitoare la ceea ce El îi pune la dispoziție și interdicția de a se atinge de roadele arborelui edenic. Să fi fost vorbire sau tot un gând asociat simbolurilor, alegoriilor pline de tunete, fulgere și alte fenomene narate și de mitologiile antice? Și prima comunicare prin cuvânt să fi fost între Eva și șarpe? Iată cum Dante se preocupă de aceaste dileme în scrierile sale și insistă asupra originii divine a poesiei. El este unul dintre marii cărturari
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
sociocultural care dezvăluie valori atât universale, cât și specific naționale. Motoul jurnalistei americane specializate pe domeniul politic demonstrează faptul că literatura se savurează nu doar printr-o lectură pasivă, ci printr-o trecere dincolo de o simplă secvențialitate a unor episoade narate, unde personaje fictive joacă roluri tematice. Acest lucru este, de fapt, o reiterare 52 a ceea ce Umberto Eco ([1990] 1996: 25) definește drept "intențio lectoris": într-un text, trebuie căutat de asemenea ceea ce se spune, independent de intențiile autorului sau
by Camelia-Mihaela Cmeciu [Corola-publishinghouse/Science/1056_a_2564]
-
a atras atenția asupra faptului că punctul de vedere a fost folosit în mod inconsecvent de la Henry James și Percy Lubbock pînă astăzi, face distincția între "cel care rostește cuvintele narative", în terminologia mea personajul-narator, și "cel care cunoaște povestea narată", adică mediul actorial sau personajul-reflector21. Dificultatea concretă vine din faptul că cele două funcții ale punctului de vedere se pot suprapune. Asta se întîmplă deosebit de frecvent acolo unde elementele auctoriale și actoriale ale situației narative dintr-un roman apar în
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
Der Erwählte (Alesul), unde dă în mod intenționat un răspuns ambiguu la o întrebare pusă de el însuși în legătură cu identitatea celui care povestește în acel roman. Potrivit lui Mann, este vorba despre un spirit al narațiunii din care se naște povestea narată: El este eteric, imaterial, omniprezent, nesubordonat deosebirii dintre aici și acolo. Spiritul acesta este atît de spiritual și de abstract, încît despre el nu se poate vorbi corect gramatical decît la persoana a treia [...]. Și totuși, el se poate condensa
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
definit naratorul personalizat sînt, în ansamblu, doar niște "pseudodescrieri metaforice uneori mai adecvate, alteori mai puțin adecvate"43. Hamburger îl înlocuiește pe naratorul personalizat prin conceptul de "funcție narativă": "Actul narației [...] este o funcție prin care persoanele, lucrurile, întîmplările etc. narate sînt create, funcția narativă [...]. Poetul narativ nu este un subiect enunțiativ, el nu narează despre persoane și lucruri, ci, mai degrabă, narează aceste persoane și lucruri [...]. Între cel care narează și materialul narat nu există o relație de tip subiect-obiect
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
funcție prin care persoanele, lucrurile, întîmplările etc. narate sînt create, funcția narativă [...]. Poetul narativ nu este un subiect enunțiativ, el nu narează despre persoane și lucruri, ci, mai degrabă, narează aceste persoane și lucruri [...]. Între cel care narează și materialul narat nu există o relație de tip subiect-obiect, adică o relație declarativă, ci, mai degrabă, o corespondență funcțională"44. Pentru Hamburger, spiritul narațiunii despre care vorbea Thomas Mann devine astfel un fel de alegorie a funcției narative, adică a actului producerii
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
una generalizatoare și pare să fie asemănător celui folosit în afirmații precum "emoțiile sînt periculoase" sau "bărbații au obiceiul de a se îndrăgosti" etc."76. Ar trebui să adaug că astfel de afirmații cu valoare universală nu pot fi niciodată "narate", însă într-o narațiune ele pot deveni subiectul discursului direct al unui narator sau al unui personaj, probabil într-un comentariu generalizator sau gnomic. În vorbirea directă, acestea nu aparțin în sens strict materialului narat, ci părții mimetice a unui
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
universală nu pot fi niciodată "narate", însă într-o narațiune ele pot deveni subiectul discursului direct al unui narator sau al unui personaj, probabil într-un comentariu generalizator sau gnomic. În vorbirea directă, acestea nu aparțin în sens strict materialului narat, ci părții mimetice a unui text. Dacă sînt reproduse în vorbirea indirectă sau în stilul indirect liber, acestea își pierd imediat pretenția la valoare universală și devin nici mai mult, nici mai puțin decît opinia subiectivă a unui personaj ficțional
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
text. Dacă sînt reproduse în vorbirea indirectă sau în stilul indirect liber, acestea își pierd imediat pretenția la valoare universală și devin nici mai mult, nici mai puțin decît opinia subiectivă a unui personaj ficțional. O asemenea opinie poate fi "narată", ceea ce înseamnă că ea nu va mai fi exprimată la timpul prezent, ci la trecut: El știa că emoțiile sînt periculoase", " Ea a acceptat situația ca atare: bărbații au obiceiul de a se îndrăgosti". Acest lucru atrage atenția asupra unei
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]