88 matches
-
scheletului de limbă improvizat de neogramatici, se afirmă, nu fără temei, că limba română este una dintre cele mai bogate limbi (vii) din Europa. Ruptă de continuitatea globală a materialului lingvistic, de procesul social și evolutiv al colectivităților umane, teoria neogramatică nu permite ieșirea din schema care rezultă din aplicarea ei. Limitele acestei scheme nu permit mai mult decât încercări de a scoate un cuvânt sau un grup de cuvinte dintr-o clasă de împrumuturi pentru a le include în altă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
etimologia bate pasul pe loc, limba română și toate celelalte limbi, mai apropiate sau mai îndepărtate de ea, rămân fără istorie vie. Nici încercările de a ridica analiza la un nivel mai larg de cuprindere nu au putut zdruncina fundamentul neogramatic al gândirii istorice de vreme ce aceste încercări nu au în vedere originea naturală a limbajului uman, evoluția socială a limbii și continuitatea globală a materialului lingvistic prin formulele silabică, aglutinantă și flexionară de limbă. Prezentăm în acest sens două exemple. Nicolae
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
trăgea originea sa din limba vulgară a Italiei, ci era numai o continuare a dialectelor barbare pelasge, pe baza cărora s-au format și s-au dezvoltat mai târziu limbile romanice moderne” (Ib.). Teoria lui Nicolae Densusianu urmărește demolarea concepției neogramatice prin înlocuirea latinei, ca factor unic sau preponderent în constituirea limbilor romanice, cu limba autohtonă ca factor hotărâtor în constituirea acestor limbi. Pentru viziunea sa el găsește sprijin la învățatul Pirona din Udine, care în 1871 spunea următoarele: „Limbile romanice
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ieie locul limbii latine și din momentele acestea începe o nouă civilizațiune în limba romană” (p. 721 urm.). 6. Ridicarea substratului pe poziția de factor determinant al formării limbii române, ca și a celorlalte limbi romanice, în locul latinei văzute de neogramatici ca ramificație a arborelui genealogic indoeuropean, a necesitat imaginarea modalității de constituire a limbii de substrat, a dialectelor vulgare, „rămase obscure în tot timpul cât latina a fost întrebuințată în scris și ca limbă de instrucțiune în școală” și revigorate
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
deîndată ce latina „s-a pierdut în mijlocul barbariei”. N. Densusianu și-a asumat sarcina de a fundamenta istoria limbii române pe substrat, care trebuia să aibă un trecut aparte, inconfundabil cu cel al latinei culte. Închingat și el de limitele neogramatice ale gândirii istorice, Densusianu găsește soluția în imaginarea a două limbi latine cu istorii diferite: pe de o parte latina cultă (coruptă) cu istoria sa orientată în întregime spre limba greacă, pe de altă parte latina necoruptă, veche sau bătrână
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
nevoia să-și sprijine clasificările și evoluțiile cu elemente de limbă sau de altă natură. Ar fi de prisos să intrăm în amănuntele schemei născocite de autor, schemă care este lipsită de aparența logică a teoriei arborelui genealogic inventată de neogramatici. Orientarea generală a acestei scheme trebuie însă cunoscută întrucât ea este, în limitele gândirii tradiționale, o încercare de a pune în valoare substratul. Capitolul în care Densusianu face această încercare se intitulează „Cele două dialecte pelasge, latin și arimic” (pp.
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
comunicare, ci ca material lingvistic. Această deschidere a fost realizată prin retragerea la locul ei a latinității și prin recuperarea elementului autohton, ceea ce reprezintă un pas important făcut de gândirea istorică românească neoficială. Dar Scraba nu a putut depăși tradiția neogramatică în privința adevăratei istorii a limbii române, care începe odată cu simbioza traco-latină, ce s-a înfăptuit pe spații largi în jumătatea de est a Europei, și din care au rezultat, alături de romanitatea orientală, și alte fenomene etnolingvistice. El a rămas la
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
care singur a înfruntat Academia și a deschis, sacrificându-și viața, calea spre cunoașterea adevărului românesc. Chestiunea fundamentală care îl detașează pe Eminescu de știința oficială o reprezintă modalitatea de abordare a fenomenului etnolingvistic românesc. Hasdeu, rămas constant în limitele neogramatice, a avut în reflectarea acestei chestiuni o evoluție care pornea de la o oarecare apropiere de realitatea istorică, apropiere datorată luării în considerație a simțământului comun al românilor conform căruia ei simt în structura lor psiho-fizică și spirituală o puternică componentă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
străine „sânt așa de concrete, așa de încrescute în țesătura limbei române încât trebuie să rupi țesătura toată ca să le scoți” se poate conchide că Eminescu percepea aceste elemente ca originare și indispensabile. Trebuia însă elaborată teoria necesară înlăturării limitărilor neogramatice. Începutul realizat de E. în această privință are valoare de principiu în abordarea istoriei cuvântului românesc. Lecția pe care Eminescu o dă posterității este că adevărata filozofie are la bază cunoașterea realității prin intermediul limbii materne, aceasta constituind singura pârghie veritabilă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Evoluția etnolingvistică a bazei traco-latine în spațiul cucerit de romani în est nu a fost însă unitară în direcția romanizării. La ieșirea din evul mediu a fost constatată o fragmentare și intersectare etnolingvistică în acest spațiu, fenomene explicate de tradiția neogramatică prin invazii, transhumanță și nomadism, dar pe care astăzi suntem în măsură să le explicăm prin gradul diferit de romanizare și indoeuropenizare: 1) limba română este cel mai pregnant rezultat al romanizări; 2) limba albaneză, adusă în pragul romanizării, a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
acestei limbi firea, viața și constituția proprie. În consecință, etimologia este chemată să părăsească nivelul aparențelor fonetice, care au făcut din limba română un conglomerat de elemente heteroglote, și să purceadă la cercetarea evoluțiilor proprii istoriei acestei limbi. * Înlăturarea blocajului neogramatic deschide cercetării două căi. Prima cale are ca punct de plecare cuvântul actual și își propune identificarea raporturilor formale și semantice ale acestuia în peisajul etnolingvistic euro-afro asiatic, adică în retrospectiva evoluției globale a limbii. Pentru exemplificare, adăugăm la etimologiile
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
extensie sintactică variabilă (de la cuvînt la unități frastice și suprafrastice), în funcție de criterii determinate și de intențiile de comunicare, prin asociere cu un model. Numit inițial falsă analogie și considerat o anomalie, procedeul a fost valorizat pentru prima dată de școala neogramatică, care a arătat că el reprezintă, împreună cu schimbările fonetice, factorul decisiv în evoluția limbilor, procedeul prin care se trece de la o stare de organizare la alta. Ulterior, i s-a recunoscut polivalența și reversibilitatea, cîmpul universal de aplicație, capacitatea de
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București. Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat. În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul "Ervin".
Ovid Densușianu () [Corola-website/Science/298751_a_300080]