235 matches
-
Other Essays in Honor of George C. Reynolds, (Boulder, Colorado, 1945, pp. 185- 191) George R. Kerriodle, care semnează studiul The Symphonic Form of king Lear, a încercat să stabilească forma simfonică a Regelui Lear. 10. Cf. Erwin Panofsky, The Neoplatonic Movement and Michelangelo, în Studies in Iconology, New York, 1939, p. 171 și urm. 11. Charles de Tolnay, Pierre Bruegel VAncien, 2 vol., Bruxelles, 1935 ; vezi de asemenea Die Zeichnungen Peter Breugels, Miinchen, 1925 ;" critica lui Carl Neumann în Deutsche Vierteljahrschrift
[Corola-publishinghouse/Science/85060_a_85847]
-
de autoorganizare a ortodoxiei se realizează importul cultural care se face din zona orientală. O mare parte dintre elementele culturale bizantine ajung în zona occidentală și aici se declanșează o nouă revoluție. Acest import determină și reinterpretarea operei platonice și neoplatonice. Renașterea are o nouă sursă culturală care amplifică imaginarul. 1.2.3. Marile descoperiri geografice și ne-limitarea noilor imagini Călătoriile au reprezentat una dintre modalitățile fundamentale de amplificare a imaginarului. Aceasta are două surse: în primul rând sunt părțile
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
Cenzura radicală a fost realizată mitologiei greco-romană începând cu mileniul întâi, dar ulterior au fost cenzurate majoritatea direcțiilor filosofice. Dar, o parte dintre acestea făceau parte integrantă din imaginarul epocii și chiar dacă acesta a fost cenzurat, multe dintre concepțiile platonice, neoplatonice stoice sau epicureice s-au strecurat în opera apologetică și cea patristică. Mari gânditori, cum ar fi Maxim Mărturisitorul, Origen sau Augustin, nu au reușit să se îndepărteze total de imaginarul epocii, iar operele acestora reactivează aceste tradiții. Putem urmări
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
84. Această identitate dintre cele două universuri face din cearta universaliilor una dintre cele mai cunoscute controverse specifice Evului Mediu. Punctul de pornire a acesteia nu este doar textul lui Porfir cu privire la interpretarea universalului ci și semnificația acestora. Textul filosofului neoplatonic lasă deschisă problema universalului în general 85. Așa, de pildă, în ce privește genurile și speciile, fie că subzistă, fie că sunt doar simple gânduri, fie că, subzistente fiind, sunt corpuri, sau sunt lipsite de corp, și, în sfârșit dacă sunt separate
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
s-a ajuns la o imagine complexă asupra realității plină de personaje și imagini fantastice. Dincolo de acestea, perspectivele magice a căror origine se află în concepțiile aristotelice și interpretările adiacente acestora, la care s-au mai adăugat idei platonice și neoplatonice, s-a dezvoltat și o direcție imaginară avânt în mod direct sau indirect originea în filosofia pitagoreică. Acestea aveau drept simbol o imagine abstractă sau un număr astfel încât să se folosească de componentele cele mai abstracte ale sistemului gnostic al
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
partener persan al vechilor greci și romani 3, Europa Occidentală a reținut mai ales și pentrumulte secole numele îmbălsămat de mister Zoroastru, pecete nominală imemorială, care a împărțit cu Pitagora, Platon sau Hermes paternitatea acelei prisca theologia căutată de școala neoplatonică a lui Marsilio Ficino, mag, alchimist, filosof și înțelept, un alt nume pentru Atlandida înțelepciunii primordiale și a răspunsurilor ultime 4. Prin alambicurile metafizice ale lui Pico della Mirandola, Augustinus Steucheus, Francesco Patrizi da Cherso sau chiar Hugues de Saint
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
mult de miezul învățăturilor de credință. Un veșnic îndrăgostit de arta retorică, de discuții și convorbiri, Augustin îl abordează și pe preotul Simplicianus, „urmașul Sfântului Ambrozie ca episcop al Milanului”. Alături de convorbiri se adaugă lecturarea Sfintei Scripturi și a cărților neoplatonicilor celebri ca Platon (†220 d.Hr.) și Parfesin (†304 d.Hr.) în formarea viziunii asupra creștinismului. Se pare că acesta este momentul decisiv în ce privește drumul lui de căutare a lui Dumnezeu. Anul 386 este legat de momentul culminant din grădina
Metode de educaţie întâlnit e în opera fericitului Augustin şi actualitatea lor by Mihaela Bobârcă () [Corola-publishinghouse/Science/1682_a_2903]
-
și pe aceea de a fi crezut (împreună cu Fericitul Ieronim) că Dumnezeu este vizibil spiritual în esența Lui, greșeală reluată, printre alții, și de Varlaam calabrezul în disputa cu Sfântul Grigorie Palama. Aceste erori sunt, desigur, consecința formației speculativ filosofice neoplatonice de care Fericitul Augustin nu s-a putut dezbăra pe deplin. Aspectele sus amintite sunt aprofundate de părintele francez ortodox Patric Ranson în studiile sale. Teoria supremației harului în actul mântuirii și predestinației absolute, precum și concepția eronată despre purcederea Duhului
Metode de educaţie întâlnit e în opera fericitului Augustin şi actualitatea lor by Mihaela Bobârcă () [Corola-publishinghouse/Science/1682_a_2903]
-
Aquino păstrează pentru practica interpretativă curentă distincția simplă între sensul literal și cel spiritual și afirmă că sensul spiritual poate fi adâncit în direcția anagogică, morală și alegorică. Filosofii de tradiție greacă au protestat împotriva acestei proliferări a sensurilor. Filosoful neoplatonic Porfiro le reproșează Sfinților Părinți faptul că creștinii au transformat cuvintele simple ale lui Moise în enigme. La rândul ei, școala din Antiohia, creștină și ea - cel mai cunoscut reprezentant este Ioan Hrisostomul -, a refuzat tendința excesiv alegorizantă a școlii
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
libertatea de a profeți și respirația pneumatica) sunt preluate și împărtășite de Blake. Mai mult, printre convingerile dominante ale lui Leade se poate identifica apocatastaza, restaurarea finală a tuturor ființelor, profețita de Faptele Apostolilor (3:21). Michael Ferber punctează că neoplatonicii utilizează acest termen pentru a descrie evadarea sufletului din învelișul de carne efemera (1985, p. 189). Blake însuși este atat de obsedat de această idee, încât întregul epos Jerusalem poate fi plasat sub auspiciile sale. Până în debutul secolului al XVIII
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
Augustin a abandonat definitiv maniheismul și s-a apropiat de neoplatonismul creștin, constatînd că și retorica pe care o profesa el îi oferea tot mai puține satisfacții. Adeziunea la neoplatonismul creștin fusese pregătită și de lectura unor cărți ale autorilor neoplatonici. Nu se știe dacă era vorba de cărți ale lui Plotin sau Porfiriu, și nici de care anume. Oricum, acestea fuseseră traduse în latină de Marius Victorinus sau, după alții, de Manlius Theodorus, un literat și om politic milanez, filozof
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
legată de existența unui singur Dumnezeu (care depășea dualismul maniheist) și de logosul său, supremă înțelepciune și raționalitate; Augustin a observat apoi în Confesiuni că această doctrină putea fi găsită și în Evanghelia după Ioan, dar aceasta nu însemna că neoplatonicii puteau să se ridice la nivelul Evangheliei, pentru că le lipsea credința în persoana Mijlocitorului dintre Dumnezeu și oameni, care constituie esența creștinismului. Dumnezeu, ființă nelimitată și perfectă, nu poate avea o existență materială, nici măcar sub forma luminii, cum susțineau adepții
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
găsea la curtea imperială de la Treveri; unele persoane oficiale de la curte fuseseră impresionate de povestirea sa și renunțaseră la bogății și onoruri pentru a practica asceza. Un alt exemplu de convertire a fost acela al lui Marius Victorinus, intelectual și neoplatonic ca și Augustin. La sfîrșitul verii și în toamna lui 386, Augustin stă împreună cu un grup de prieteni și cu mama sa în vila unui cunoscut de-al său, Verecondus, la Cassiciacum, localitate de lîngă Varese; în această perioadă scrie
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și rugăciunii creștine și meditației, pentru că mai crede încă în posibilitatea realizării unui echilibru între neoplatonism și creștinism. De aceea, temele și titlurile dialogurilor de la Cassiciacum au un caracter profan, iar lecturile aflate la baza lor sînt acelea ale unui neoplatonic latin din secolul al IV-lea: în primul rînd, Vergiliu și Cicero. Augustin se întreabă care este viața fericită, în ce constă ordinea care domnește în univers, care este supremul Bine; toate sînt teme cu caracter filozofic, chiar dacă scriitorul aderă
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
vagă savoare care amintește de dialogurile ciceroniene, chiar dacă totul este învăluit într-o atmosferă mai intimă. Augustin vorbește despre experiențele pline de dezamăgiri din trecut, despre descoperirea „stelei polare” (creștinismul) care îl poate călăuzi; amintește despre propriile lecturi ale cărților neoplatonice. Credința creștină apare aici într-o întrepătrundere armonioasă cu filozofia, cu acel neoplatonism pe care scriitorul îl studiase la Milano, așa cum vom afla, cîțiva ani mai tîrziu, din Confesiuni; dacă în cazul lui Marius Victorinus filozofia mai era încă, în
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
astfel este Despre adevărata religie (De vera religione), dedicată lui Romanianus, în care scriitorul vrea să prezinte religia creștină apărînd-o de interpolările maniheiste și să o confrunte cu păgînismul: în esența sa, creștinismul reprezintă adevărata concretizare a înțelepciunii păgîne. Profund neoplatonică este și opera învățătorul (De magistro), care abordează încă o dată problema sufletului și a cunoașterii. Cînd ne rugăm, urmînd preceptul divin, nu avem nevoie de cuvinte rostite, ci vorbim în interiorul nostru, amintindu-ne învățătura lui Cristos. Pornind de la exegeza unui
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
spre rău, voința e un bine intermediar; eroarea voinței nu derivă dintr-un principiu originar, ci din însăși condiția omului, tot așa cum omul însuși se poate înălța din nou cu ajutorul lui Dumnezeu. în această operă, Augustin reia multe din motivele neoplatonice privitoare la suprema transcendență a lui Dumnezeu și la funcția numărului, realitate imuabilă și rațională; cartea a treia însă vorbește mai ales despre problematica paulină a predestinării, care este în strînsă legătură cu aceea a voinței libere: pentru această poziție
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de la întîlnirea cu maniheii pînă la atmosfera de la Roma și Milano. A șaptea carte este plină de reflecții teologice și filozofice prilejuite de descoperirea „cărților platonicilor”, care l-au ajutat pe Augustin să se apropie de creștinism, în forma sa neoplatonică din cercurile creștine din Milano, profesată de Simplicianus, Manlius Theodorus, Ambrozie; în timp ce în cartea a opta narațiunea se concentrează asupra convertirii, care se rezumă la trei episoade fundamentale: colocviul cu Simplicianus, care îi povestise despre convertirea faimosului retor păgîn Marius
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
nou o figură centrală pentru Augustin și îl însoțește în perioada dintre convertire și botez, fiind alături de el și în timpul călătoriei de întoarcere și mai ales în timpul faimoasei viziuni de la Ostia, cînd trăiește împreună cu el extazul - de tip creștin și neoplatonic în același timp - despre care povestește în cartea a noua. Cu extazul de la Ostia și cu neașteptata moarte a Monicăi se termină narațiunea propriu-zisă, deoarece scriitorul a atins de-acum punctul cel mai înalt al vieții sale, iar după convertire
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
filozofic și teologic, cum sînt exegeza primelor versete din cartea Facerii, interpretarea creației lumii, în timpul căreia Fiul era prezent într-un raport de co-eternitate cu Tatăl și, în consecință, interpretarea timpului, problemă care stîrnise interesul lui Plotin și reapare la neoplatonicii de după Augustin. Opera se termină cu o mărturisire de credință creștină și cu o nouă laudă adusă lui Dumnezeu; recunoașterea slăbiciunilor și a defectelor omenești, a caracterului meschin al vieții pămîntești, este asociată cu preamărirea bunătății Creatorului și cu recunoștința
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
evoluției spirituale a lui Augustin, rămîne totuși un punct fundamental în discuție, și anume dacă a avut loc o convertire la creștinism sau, mai degrabă, la neoplatonism: dialogurile scrise la Cassiciacum, așa cum am văzut, ar fi mai degrabă operele unui neoplatonic decît ale unui creștin, iar neoplatonismul ar fi prezent și după botezul din 387, cel puțin în toate operele ce precedă hirotonisirea, care are loc în 390. în această formă alternativă, problema e rău pusă. Eventual, putem să gîndim, asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
din 387, cel puțin în toate operele ce precedă hirotonisirea, care are loc în 390. în această formă alternativă, problema e rău pusă. Eventual, putem să gîndim, asemenea lui Courcelle, că Augustin s-a convertit la creștinismul milanez care era neoplatonic, așa cum erau Ambrozie și Simplicianus -, dar în mod sigur la creștinism. E adevărat că povestirea evenimentelor dinaintea acestui moment nu e absolut obiectivă: Augustin le evocă din nou, bazîndu-se pe propria memorie, dar, în același timp, le interpretează în lumina
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
afirmă „că Augustin nu știe să disocieze complet cateheza de formele tradiționale ale retoricii”, care „rămîne pe fundal ca o osatură invizibilă”; într-adevăr, opera se adresează și persoanelor cultivate, acelor păgîni care, posedînd anumite cunoștințe de filozofie, mai ales neoplatonică, găseau o explicație rațională - însă nu religioasă - a existenței creștinismului și mergeau pe urmele lui Porfiriu, care susținuse că Isus Cristos nu era altceva decît un om foarte înțelept. Și pentru că păgînii, tot conform învățăturii lui Porfiriu, subliniau contradicțiile existente
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Expositio Vergilianae continentiae). Sînt două tratate ale unui scriitor creștin, însă problematica abordată de acest Fulgențiu pare destul de îndepărtată de aceea a episcopului de Ruspe; mitograful Fulgențiu interpretează cele trei opere ale lui Vergiliu dintr-un punct de vedere strict neoplatonic. Diverși cercetători au presupus că cei doi Fulgențiu ar fi unul singur, aducînd ca probă, între alte considerații, faptul că în secolul al VI-lea cultura africană era încă bogată în elemente clasice. însă preocupările care reies din operele lui
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
ca probă, între alte considerații, faptul că în secolul al VI-lea cultura africană era încă bogată în elemente clasice. însă preocupările care reies din operele lui Fulgențiu de Ruspe cu greu pot fi puse de acord cu acelea ale neoplatonicului Fulgențiu, deși amîndoi erau creștini; de aceea, noi credem că e mai bine să menținem distincte cele două personalități. Bibliografie. Ediții: PL 65; CChr.Lat 91-91A, 1968 (J. Fraipont, C. Lambot). Traduceri: CTP 57, 1986 (Le condizioni della penitenza; La
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]