188 matches
-
cartea lui A.D. Nuttall, The Alternative Trinity: Gnostic Heresy în Marlowe, Milton, and Blake (1998). Cea mai utilă propedeutica în complexă relație intelectuală care se dezvoltă între Blake și Platon este oferită de George Mills Harper în mai vechea The Neoplatonism of William Blake (1961). 163 Ar trebui să menționez aici că Plotin critică sever, în mai multe puncte, doctrina gnostica. Joseph Katz demonstrează însă că nu există nicio diferență fundamentală între cele două moduri de gandire. Pentru mai multe amănunte
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
curte formată din arieni; Symmachus spera probabil (presupune Courcelle) că un orator ca Augustin ar fi putut să sprijine prin arta sa ideile păgîne pe care le apărau atît el, cît și ceilalți aristocrați din Roma. 2. Augustin la Milano: neoplatonismul și Ambrozie Ajuns la Milano în 384, Augustin a descoperit un mediu cultural foarte stimulator, mult diferit de cel provincial de la Cartagina și de cel păgîn, mărginit, orientat exclusiv spre cultivarea unui trecut de-acum apus, de la Roma. Existau aici
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de la Cartagina și de cel păgîn, mărginit, orientat exclusiv spre cultivarea unui trecut de-acum apus, de la Roma. Existau aici cercuri de literați, în general păgîni, dar interesați de creștinism; se cultiva nu doar retorica, ci și filozofia, în special neoplatonismul; creștinismul era reprezentat de figuri ilustre, și însuși episcopul cetății, Ambrozie, om de mare autoritate și prestigiu, era un cunoscător rafinat al culturii păgîne. Augustin a avut posibilitatea să observe triumful lui Ambrozie asupra adversarilor de la curte și ridicarea sa
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
oferi ceva atît cărturarilor, cît și ignoranților, lucru complet diferit de ceea ce propovăduia maniheismul, care făcea o distincție foarte riguroasă între desăvîrșiți și novici. Oricum, consecința a fost aceea că Augustin a abandonat definitiv maniheismul și s-a apropiat de neoplatonismul creștin, constatînd că și retorica pe care o profesa el îi oferea tot mai puține satisfacții. Adeziunea la neoplatonismul creștin fusese pregătită și de lectura unor cărți ale autorilor neoplatonici. Nu se știe dacă era vorba de cărți ale lui
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
riguroasă între desăvîrșiți și novici. Oricum, consecința a fost aceea că Augustin a abandonat definitiv maniheismul și s-a apropiat de neoplatonismul creștin, constatînd că și retorica pe care o profesa el îi oferea tot mai puține satisfacții. Adeziunea la neoplatonismul creștin fusese pregătită și de lectura unor cărți ale autorilor neoplatonici. Nu se știe dacă era vorba de cărți ale lui Plotin sau Porfiriu, și nici de care anume. Oricum, acestea fuseseră traduse în latină de Marius Victorinus sau, după
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Marius Victorinus sau, după alții, de Manlius Theodorus, un literat și om politic milanez, filozof și creștin. Aceasta nu înseamnă însă, așa cum au presupus unii, că, de fapt, adevărata convertire a lui Augustin ar fi fost aceea de la maniheism la neoplatonism și că abia mai tîrziu ar fi avut loc trecerea la creștinism. Ne oprim aici și asupra unei probleme despre care s-a discutat foarte mult, și anume cît de bine cunoștea Augustin limba greacă. Cunoașterea aceasta a fost întotdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
mama sa în vila unui cunoscut de-al său, Verecondus, la Cassiciacum, localitate de lîngă Varese; în această perioadă scrie tratate filozofice, dar se dedică și rugăciunii creștine și meditației, pentru că mai crede încă în posibilitatea realizării unui echilibru între neoplatonism și creștinism. De aceea, temele și titlurile dialogurilor de la Cassiciacum au un caracter profan, iar lecturile aflate la baza lor sînt acelea ale unui neoplatonic latin din secolul al IV-lea: în primul rînd, Vergiliu și Cicero. Augustin se întreabă
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
atmosferă mai intimă. Augustin vorbește despre experiențele pline de dezamăgiri din trecut, despre descoperirea „stelei polare” (creștinismul) care îl poate călăuzi; amintește despre propriile lecturi ale cărților neoplatonice. Credința creștină apare aici într-o întrepătrundere armonioasă cu filozofia, cu acel neoplatonism pe care scriitorul îl studiase la Milano, așa cum vom afla, cîțiva ani mai tîrziu, din Confesiuni; dacă în cazul lui Marius Victorinus filozofia mai era încă, în special, o știință grecească, acum e pe deplin o disciplină creștină; desigur, drumul
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
in der früchristlichen Literatur, Finck Verlag, München, 1970. - Pentru problema cunoașterii limbii grecești: B. Altaner, „Augustinus und die griechische Sprache”, în Pisciculi (Mélanges F.J. Dölger), Aschendorff, Münster, 1959, pp. 19-40. 3. Convertirea și perioada ce i-a urmat: din nou neoplatonismul și cearta cu maniheii După aceste experiențe, în săptămîna sfîntă din 387, Augustin a fost botezat împreună cu fiul său Adeodatus și cu prietenii ce veniseră cu el din Africa, Alipius și Evodius, acesta din urmă ajuns deja funcționar imperial. Botezul
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
De diversis quaestionibus octoginta tribus; de octo Dulcitii quaestionibus: A. Mutzenbecher); BA 10, 1952 (G. Bardy, J.-A. Beckaert, J. Boutet). Studii: G. Sfameni Gasparro, Enkrateia e antropologia..., Augustinianum, Roma, 1984. Alte opere din acei ani sînt încă îmbibate de neoplatonism; astfel este Despre adevărata religie (De vera religione), dedicată lui Romanianus, în care scriitorul vrea să prezinte religia creștină apărînd-o de interpolările maniheiste și să o confrunte cu păgînismul: în esența sa, creștinismul reprezintă adevărata concretizare a înțelepciunii păgîne. Profund
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
reconstitui în mod credibil un eveniment sau altul, cît, mai cu seamă, pentru clarificarea evoluției spirituale a lui Augustin, rămîne totuși un punct fundamental în discuție, și anume dacă a avut loc o convertire la creștinism sau, mai degrabă, la neoplatonism: dialogurile scrise la Cassiciacum, așa cum am văzut, ar fi mai degrabă operele unui neoplatonic decît ale unui creștin, iar neoplatonismul ar fi prezent și după botezul din 387, cel puțin în toate operele ce precedă hirotonisirea, care are loc în
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
totuși un punct fundamental în discuție, și anume dacă a avut loc o convertire la creștinism sau, mai degrabă, la neoplatonism: dialogurile scrise la Cassiciacum, așa cum am văzut, ar fi mai degrabă operele unui neoplatonic decît ale unui creștin, iar neoplatonismul ar fi prezent și după botezul din 387, cel puțin în toate operele ce precedă hirotonisirea, care are loc în 390. în această formă alternativă, problema e rău pusă. Eventual, putem să gîndim, asemenea lui Courcelle, că Augustin s-a
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
interpretării valabile astăzi, Boetius este un creștin laic perfect, care, mai mult, este profund atașat de credința sa, așa cum Synesius, după ce s-a convertit, a devenit episcop în orașul său și a scris Imnuri cu conținut deopotrivă creștin și neoplatonic. Neoplatonismul, filozofia de care s-au folosit în primă instanță apărătorii vechii culturi grecești și adversarii creștinismului, ca Iulian Apostatul, Proclus și Damascius, îi oferea încă unui creștin, în secolul al VI-lea, instrumentele necesare pentru o cercetare teologică. Trebuie oare
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de ce filozofia și nu religia?” nu putem da răspunsuri univoce, pentru că trebuie să examinăm problema din mai multe unghiuri, după cum urmează. Filozofia de la care Boetius așteaptă răspunsuri atunci cînd scrie Consolatio philosophiae este, în esență, acea filozofie religioasă, sinteză de neoplatonism și credință creștină, care de mai multe secole, cel puțin din vremea lui Marius Victorinus, fusese acceptată de intelectualii creștini. Cum se poate distinge platonismul de creștinism în operele marilor gînditori creștini, precum Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Marius Victorinus
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
venerează lucruri moarte (relicvele martirilor); sub aparența iubirii frățești, sînt în realitate violenți și imorali. De aceea, Iulian combate cu severitate influența creștinilor asupra vieții, culturii și religiei imperiului, considerînd-o periculoasă și degradantă. Religiozitatea lui Iulian este profund marcată de neoplatonism, însă atitudinea sa critică față de creștinism depinde, așa cum s-a demonstrat, de tradiția polemică antiiudaică și de polemiștii anticreștini precedenții, în primul rînd de Discursul adevărat al lui Celsus (despre care cf. vol. I, pp. 321-323) și de Porfiriu din
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
din Bizanț, acestea trebuie trecute în seama altui autor (cf. pp. 000-000). Merită însă amintită și opinia celor ce continuă să atribuie unui singur autor scrierile din corpusul lui Leonțiu (în afară de Despre cele șapte), care ar fi mai legat de neoplatonismul lui Proclus și mai puțin influențat de origenism (S. Otto). Cristologia lui Leonțiu e în strînsă legătură cu antropologia sa. Respingînd definiția aristotelică a sufletului ca primă entelehie a unui corp fizic, Leonțiu consideră că sufletul este o substanță imaterială
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
a compus un dialog de tip platonic intitulat Teofrast sau despre nemurirea sufletelor și învierea trupurilor. Interlocutori (acțiunea se desfășoară la Alexandria) sînt atenianul Teofrast, alexandrinul Egipt și siriacul Euxiteu. Egipt nu face altceva decît să deschidă dialogul; Teofrast reprezintă neoplatonismul, iar Euxiteu creștinismul care, la sfîrșit, este acceptat și de Teofrast. Bogat în citate și în aluzii la literatura clasică, dialogul apără doctrina facerii lumii, combate concepția platonică și neoplatonică a preexistenței și a transmigrației sufletelor, susține teza nemuririi sufletului
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
6: 1077A; Epist. 7: 1080A). Aceasta ar însemna că autorul vrea să respecte linia din Henotikon-ul promulgat în 482 de împăratul Zenon pentru a favoriza unirea celor două Biserici. în sfîrșit, așa cum vom vedea imediat, contactele cu ultima fază a neoplatonismului, reprezentată de Proclus (mort în 485), sînt evidente, și s-a putut detecta și influența aproape sigură a lui Damascius, ultimul scolarh al școlii filozofice de la Atena, închisă de Iustinian în 529. Cu Plotin (205-270), neoplatonismul rezolva problema, lăsată moștenire
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
cu ultima fază a neoplatonismului, reprezentată de Proclus (mort în 485), sînt evidente, și s-a putut detecta și influența aproape sigură a lui Damascius, ultimul scolarh al școlii filozofice de la Atena, închisă de Iustinian în 529. Cu Plotin (205-270), neoplatonismul rezolva problema, lăsată moștenire de Platon, a raportului dintre Unul/Dumnezeu/Bine și Diadă/materie/rău, transformîndu-l: nu există opoziție între Dumnezeu și lumea materială, ci tot ceea ce există descinde din Dumnezeu în mod gradual, într-un cerc în care
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
așadar una și aceeași cu mișcarea ciclică a energiei divine; din această perspectivă, universul însuși devine un moment al vieții divine. în faza sa de monê, divinitatea este transcendentă în mod absolut, însă în faza de proodos este imanentă universului; neoplatonismul se întîlnește aici cu doctrina puterii divine care ține la un loc părțile universului; e o concepție de origine stoică, însă trebuie amintit că, pentru stoici, divinitatea este absolut imanentă lumii. Apoi, creația este echivalentă cu proodos, care produce ființele
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
transmise ca o taină a sutelor de mii de ani. Esoterismul modern practicat stângaci și superficial este de fapt un exoterism elitist, aparent îndreptat spre satisfacerea orgoliilor și nevoilor minime de cunoaștere a omenirii contemporane, un amestec de astrologie, hermetism, neoplatonism, cabalism, alchimie și magie cu spoială creștină sau tibetană. Și cu toate acestea îți spun, cititorule, la fel ca Filip lui Natanael: Vino și vezi584. Nimic nu e întâmplător, nimic nu e mai prejos când sufletul urmează acest superb îndemn
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
deși neexplicitat, motivul nihilismului gnostic. Cel care în schimb are pe deplin prezentă structura gnostică subîntinsă propriei reflecții existențialiste și nihiliste este Camus. Această conștiință nu surprinde dacă avem în vedere faptul că în teza de licență Metafizică creștină și neoplatonism (1936), unde în centrul argumentării se află figurile lui Plotin și Augustin, Camus se ocupase de gnoză și îi dedicase în întregime al doilea capitol al lucrării 190. Chiar dacă în această lucrare el nu a ajuns încă nici la perspectiva
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
în acest caz, De regressu animae) pentru a suplimenta informațiile plotiniene. Pierre Courcelle, cercetând în profunzime maniera de scriere a comentariilor (în general) din perioada târzie (erudiție, împrumuturi, practici) a ajuns la concluzia că Porphyrios și nu Plotin, a influențat neoplatonismul occidental, datorită stilului său mai clar, mai puțin esoteric. În problema metempsihozei, Courcelle consideră că Macrobius s-a inspirat din Peri Stygos, în cea a sinuciderii din De regressu animae și din comentariul lui Porphyrios la Phaidon, în cea a
by Marcus Tulius Cicero [Corola-publishinghouse/Science/1099_a_2607]
-
pentru supraviețuirea științei grecești, ca de pildă teoria sfericității Pământului, măsurarea circumferinței lui (creată de Erathostenes), distincția dintre ordinea chaldeană si egipteană a planetelor, mișcarea astrelor, teoria lui Crates despre explicarea mareelor. În filozofie, Macrobius este o sursă importantă a neoplatonismului (cele trei hypostas-uri, doctrina emanației, clasificarea virtuților, descensus și ascensus animae), a argumentelor platoniciene și neoplatoniciene referitoare la imortalitatea sufletului și a respingerii celor aristotelice. Bibliografie Texte și traduceri Aristotel, De anima Libri 3, B.G., Teubner, Lipsiae, 1911. Aristotel, Traite
by Marcus Tulius Cicero [Corola-publishinghouse/Science/1099_a_2607]
-
în plan teoretic la mutațiile care aveau loc în realitatea politică a cetăților. Ele au întâlnit gândirea iudeo-creștină și au ajuns să asigure astfel prima formă a noii credințe monoteiste, creștinismul. De la acest nivel, traseul arheologic va reveni, pe linia neoplatonismului și a scrierilor teologilor capadocieni, la gândirea creștină și la faliile, dar și la grefele conceptuale care privesc noțiunile de divin și de imagine. Ele vor sprijini noua teorie a puterii și a guvernării basileice, prin planul aferent cu privire la oi
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]