KorAP: Find »[drukola/base=nord-dunărean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...3 4 5 ...9 >

218 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

sudice, ca și câmpia munteană și sudul Moldovei, un fel de anexe ale Moesiei și Scitiei. Numeroasele capete de pod de pe malul stâng au fost porțile de pătrundere ale negustorilor și meșteșugarilor, ale produselor atelierelor romane și monedelor. Creștinismul daco-roman, nord-dunărean, în general, și cel illiric, sud-dunărean, în special, au avut și ele un rol în etnogeneza românească.34 Etapa a II-a (secolele VII-X). Relațiile daco-romanilor cu populațiile migratoare, în secolele IV-VI, n-au avut urmări asupra autohtonilor. Etapa

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sunt desemnați românii, se impune tot mai mult și va fi folosit în mod curent. În același timp, felul în care sunt ei menționați ar duce la concluzia că în sânul populației daco-romane ar exista două elemente: romanicii autohtoni (cei nord-dunăreni) și migratorii, veniți din sud, și la existența a două ramuri foarte apropiate ale poporului român: "păstorii romanilor", originari din regiunile carpatice și dunărene, și blachii-"valahii" sud-dunăreni, de-aici două dialecte ale limbii române. E. Gamillscheg, în "Originea românilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Balcanii și Europa centrală. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, creștinarea bulgarilor (864-865) a avut consecințe însemnate în regiunile învecinate românești, mai ales în Dobrogea și Banat. Evenimentele bisericești sud-dunărene, conturate după 864, au influențat mult ținuturile nord-dunărene, în acest fel, s-a născut teza tradițională a pătrunderii liturghiei slave, prin filieră bulgară, considerată firească și acceptabilă de istorici, în general (mai puțin Iorga). Această pătrundere instituțională (liturgică și organizatorică) a formelor bisericii (creștine) bulgare s-a petrecut

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
II organizează arhiepiscopia de Ohrida, în anii 1019-1020, în partea apuseană, în timp ce Dristra devine o simplă episcopie, dependentă de centrul bisericesc și cultural din Macedonia. Arhiepiscopia de Ohrida avea jurisdicție asupra întregului teritoriu bulgar cucerit, inclusiv Dobrogea, Banat și teritoriile nord-dunărene. Episcopia Dristrei, la est, ca și Vidinul, la apus, continua activitatea bisericească și culturală a fostei mitropolii din secolul al X-lea. Aici veneau, în secolele XI-XII, pentru hirotonie, simplii preoți de pe ambele maluri ale Dunării răsăritene, din Dobrogea (Paristrion

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tratat cu Imperiul, năvălirile în sudul Dunării au încetat (vezi capitolul X). Pe fondul hărțuielilor cu pecenegii, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, s-a declanșat năvălirea uzilor, dar aceștia nu au staționat aproape deloc în regiunile nord-dunărene datorită presiunii cumanilor, și au trecut în sudul fluviului unde au fost secerați de boli. Dar acalmia de la Dunăre n-a însemnat un răgaz pentru Imperiu, deoarece la hotarele estice din Caucaz au atacat turcii selgiucizi, care i-au înfrânt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bizantini la Mantzikert (1071). Consolidarea treptată a Bizanțului s-a produs odată cu dinastia Comnenilor-Alexie I (1081-1118), dar situația tensionată din Paristrion a creat mari dificultăți Imperiului (vezi mai jos). După victoria de la Lebunion (1091), bizantinii preiau încă o dată controlul teritoriilor nord-dunărene, care își vor menține dominația în zonă pănă la sfârșitul secolului al XII-lea. Ca o paranteză, trebuie să spunem că politica bizantină la Dunărea de Jos s-a interferat uneori cu aceea a cnejilor Rusiei kievene. Ulterior, spre mijlocul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în anii 1148 și 1160, Imperiul nu și-a extins dominația politică la sud și est de Carpați din cauza prezenței aici a triburilor cumane.1 După revenirea la Dunăre (971), conducerea bizantină nu putea să nu manifeste interes față de populația nord-dunăreană, de rit ortodox, cu care întreținea legături și pe care o proteja încă de la Constantin cel Mare-începutul secolului al IV-lea ! Conform concepției politice bizantine, în lumea ortodoxă, puterea supremă era reprezentată numai de împărat și patriarh. În nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
13 aprilie 1204, Constantinopolul era ocupat de cavalerii cruciați și, pe ruinele bizantine, se constituia Imperiul Latin de Răsărit (1204-1261). Prin prăbușirea Bizanțului și constituirea statului Asăneștilor dispărea granița comună, veche de secole, între teritoriile bizantine (romane) și cele românești nord-dunărene, care ieșeau definitiv de sub aripa sa. Urmarea a fost că locul Bizanțului în zonă a fost luat de noul stat (țarat) româno-bulgar, cu centrul la Târnovo, care atingea apogeul sub Ioan Asan II (1218-1241). La începutul secolului al XIII-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu cumanii și românii din nordul Dunării și a încercat să încorporeze statului său Serbia, ca și ținuturile românești din nordul fluviului. El a dus lupte înverșunate cu regatul Ungariei pentru stăpânirea Severinului, punct strategic important de control a teritoriului nord-dunărean. Într-un moment în care atenția sa era concentrată în această direcție, pe neașteptate, a intervenit moartea sa, tocmai când era mai mult nevoie de capacitatea sa militară și politică, invazia mongolă din 1241.29 După moartea lui Ioan Asan

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în cazul incursiunilor provocate de constituirea statului româno-bulgar. Asăneștii au fost sprijiniți de cumani și români, în acest sens, cronicarul Nicetas Choniates arată că, în 1199, sciții (cumanii) împreună cu o ceată de vlahi au trecut Istrul", cu referire la românii nord-dunăreni. Pe la 1210, când la Vidin a izbucnit o răscoală, în ajutorul țarului Asan Borilă a venit o oaste condusă de comitele Ioachim de Sibiu, alcătuită din "sași, români, secui, pecenegi", iar când a ajuns la râul Obozt (Olt), "trei căpetenii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Mării Negre a pus probleme Bizanțului și clericul Gabriel a intervenit pe lângă unguri să-i atace pe pecenegi, dar planul a eșuat. Apoi, după Const. Porphyrogenetul, pe la începutul secolului al X-lea, unele cete de pecenegi s-au stabilit în teritoriile nord-dunărene, pe cursurile inferioare ale Nistrului, Prutului, Siretului până în estul Bărăganului (cîmpia munteană), pe malul opus al Dristrei, foarte aproape de Bulgaria. În Bugeac (sudul Basarabiei) se afla un trib peceneg, iar ceva mai la nord, între Prut și Nistru, un alt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avut loc în 1068. Cronicarul Simon de Keza o atribuie în mod corect pecenegilor, în timpul regelui ungar Solomon (1063-1074). Trebuie să precizăm că și după migrarea lor în sudul Dunării, sub conducerea lui Tyrach, grupuri de pecenegi aflați în teritoriile nord-dunărene atacat regiunile bizantine. O asemenea infiltrare de pecenegi din Câmpia munteană a avut loc sub împăratul Isaac I Comnenul, în momentul în care Imperiul a avut de înfruntat o invazie a ungurilor și revolta pecenegilor din Paristrion condusă de Selte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Cernigov și Pereiaslav i-a atacat cu corăbiile pe Nipru și unitățile de cavalerie, apoi, intimidați, ei nu au mai revenit în sudul Rusiei. Abia după această expediție și, în urma atacurilor cumanilor, grosul forțelor uzilor s-au strămutat în regiunile nord-dunărene, evacuate de pecenegi. Dar stabilirea lor în regiunile extra-carpatice nu a fost de lungă durată, din cauza primejdiei cumane și a atracției Imperiului, ei s-au mutat în masă în sudul Dunării, pe teritoriile bizantine. Uzii nu au așteptat venirea iernii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sălașele în Bugeac sau Bărăgan. Mai mult, deducem din împrejurările acestea că marile expediții cumane de la sfârșitul secolului al XI-lea, orientate spre Bizanț sau Ungaria, și care treceau prin regiunile românești extracarpatice, aveau ca punct de plecare nu spațiul nord-dunărean, ci teritoriile estice rusești. În această perioadă, a doua jumătate a secolului al XI-lea, în fâșia de câmpie din sudul Moldovei și estul Munteniei (Bugeac și Bărăgan), locuită de o populație autohtonă dar și de rămășițele pecenegilor și uzilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
români din nordul fluviului. Și după 1204-cucerirea Constantinopolului de cruciați călăreții cumani au continuat să lupte ca aliați ai Asăneștilor împotriva statului latin de Răsărit. Datorită participării active la evenimentele tumultuoase din sudul fluviului, o parte din nomazii din câmpiile nord-dunărene s-au scurs (instalat) spre celălalt mal. Dar această infiltrare în teritoriile sudice nu s-a răsfrânt asupra forței militare a turanicilor rămași în stânga (nordul) Dunării, dimpotrivă, la începutul secolului al XIII-lea, se produce o activizare a inițiativelor războinice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
înmormântare la turanici sunt mormintele tumulare-la moartea nomazilor, caii erau sacrificați și depuși alături de ei. După Wilhelm de Rubruk, nomazii turanici așezau statui de piatră pe morminte (tumuli). În perioada îndelungată în care triburile nomade turcice au sălășluit în teritoriile nord-dunărene extra-carpatice, ele au stabilit legături cu populația autohtonă, românească. Pe de altă parte, pătrunderea călăreților nomazi turanici în regiunile de la nordul Dunării de Jos a provocat mari perturbații în evoluția normală a societății locale (românești). Caracterul prădalnic al migrației (năvălirii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a turanicilor nomazi s-au produs doar sub presiunea unor factori externi, în urma izgonirii lor din pășunile bogate de către alți nomazi sau refugierii în statele creștine vecine (de pildă, cumanii s-au retras în Ungaria). Înainte de invazia mongolă, în teritoriile nord-dunărene nu se înregistraseră forme de viață sedentară, urme arheologice (morminte) lipsesc. Natura raporturilor dintre români și turanici s-a modificat, în secolul al XIII-lea, când echilibrul de forțe era schimbat în defavoarea nomazilor. Dintre ei, cumanii au trebuit să accepte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Astfel, într-o cuvântare panegirică, Manuel Holobolos susținea că autoritatea legitimă a împăratului Mihail VIII Paleologul ar fi fost recunoscută și de "insulele (teritoriile) paristriene", regiunile de la gurile Dunării. El mai susținea că "pământul nemărginit al dacilor", adică ținuturile românești nord-dunărene, ar fi fost "plin de faima victoriilor împăratului", dar aceste elogii erau în afara realității. În vremea lui Mihail VIII, Bizanțul nu mai deținea controlul politic la nordul Dunării, doar câteva fortificații izolate, stăpânirea reală fiind preluată de către mongoli. Cu toate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea Am văzut mai sus (capitolul IX) cum a evoluat organizarea politică între sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XIII-lea. Care erau structurile politice românești în prima jumătate a acestui secol ? În perioada aceasta, societatea românească nord-dunăreană se afla într-un stadiu arhaic de organizare politică, caracterizat printr-o multitudine de formațiuni politice prestatale .Aceste alcătuiri politice purtau numele de "țări" (lat. "terra"), aflate în toate regiunile locuite de români. Țările românești din secolul al XIII-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
extindere sau contracție, în funcție de conjunctură. Țările acestea cneziale sau voievodale erau înzestrate cu instituții proprii, aveau o organizare politică, militară și bisericească. De pildă, un izvor bizantin (Ioan Stavrakios) vorbește despre luptele dintre vlaho-bulgari și bizantini și rolul organismelor politice nord-dunărene, "micile domnii" (cnezate) sau "stăpâniri" în luptele din sudul Dunării. Apoi, avem mențiune despre Țara fiilor lui Bâlea cneazul (vestul Transilvaniei), o "țară" condusă de o familie cnezială, unde se afla o episcopie, așadar era o țară întinsă. Deducem din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Cele mai numeroase știri referitoare la românii din secolul XIII se datorează structurilor lor militare și acțiunilor lor desfășurate autonom sau prin raporturi cu alte puteri, ca manifestări ale organismelor politice românești. Concret, prima înregistrare în izvoarele scrise a românilor nord-dunăreni este legată de participarea unei formații militare românești, alături de cumani, la luptele dintre vlahi (Asănești) și bizantini (după Nicetas Choniates, FHDR, III). Nu mult după aceasta, românii din sudul Transilvaniei, alături de sași, secui și pecenegi, participau la expediția comitelui Ioachim

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
impunea tot mai mult emirul Mamai, un nou Nogai, colaborator al lui Abd Ullah, la sfârșitul secolului al XIV-lea. Dacă cele două regate catolice, Ungaria și Polonia, au fost direct implicate în acțiunea de îndepărtare a Hoardei din regiunile nord-dunărene este dificil de precizat. După informații din cronici, ajungem la presupunerea că la alungarea mongolilor au contribuit forțele locale românești (din Moldova) și cele ale cnejilor Koriatovici din Podolia (dincolo de Nistru). Conform letopisețelor ruso-lituaniene (vezi mai sus), românii din Moldova

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
A., Un atestat străromânesc la Capidava, în Pontica, Constanța, III, 1970, p. 255-274. Rădulescu A., Bitoleanu I., Istoria Dobrogei, Constanța, 1988. Rădulescu A., Harțuchi M., Cimitirul feudal timpuriu de la Castelu, Constanța, 1967. Rămureanu I., Mișcarea audienilor în Dacia pontică și nord-dunăreană (sec. IV-V), în B.O.R., 1978, nr. 9-10, p. 1053-1070. Idem, Mitropolia Vicinei și rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ținuturile românești, în vol. De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice și monumente de artă creștină, Galați, 1977, p.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Corola-publishinghouse/Science/1866_a_3191

rezultatelor comunicate oficial) și a drepturilor opoziției de a se exprima verbal și În scris. Situația mult mai dificilă a României În comparație cu Bulgaria Îl determina pe Ethridge să propună un set de soluții care să amelioreze viața politică din țara nord-dunăreană: Încurajarea regelui, Încurajarea inițiativelor locale, Încurajarea unei crize politice care să ducă la formarea unui guvern „mai acceptabil”, exprimarea nemulțumirilor față de represiune, manifestarea interesului față de legea electorală În scopul desfășurării alegerilor libere. CÎt privește atitudinea față de URSS, Ethridge credea că

[Corola-publishinghouse/Science/1866_a_3191]
Corola-publishinghouse/Science/287634_a_288963

lui A. Philippide, I. combate ideea existenței la baza limbii române literare a unui anumit grai, idee susținută de câțiva specialiști de marcă în domeniu (Al. Rosetti îndeosebi). El pledează pentru ideea unei contribuții multiple și variate, din toate graiurile nord-dunărene, intermediată de cei care au scris în limba română, de la traducătorii textelor rotacizante și corifeii Școlii Ardelene până la autorii contemporani, ponderea cea mai mare având-o „clasicii” literaturii române din secolul al XIX-lea, precum și marile personalități din prima jumătate

ISTRATE. In: Dicționarul General al Literaturii Române (2004) [Corola-publishinghouse/Science/287634_a_288963]