184 matches
-
începe, reîncepe. c. corespunde și unui sunet î de origine strict românească (un „zero” latin spune AlfLombard): î protetic în structura unor forme pronominale (îmi < î + mi (h)i; î vocală de susținere silabică a unor structuri consonatice de natură onomatopeică (zvârr! fâșș!): de aici verbe precum a fâșâi, a zvârli, a vâjâi etc.); -î sufix al infinitivului unor verbe postsubstantivale: izvor ® a izvorî etc.). 4. Din perspectiva principiului „străinătății” (occidental-romanice)...; italienii, francezii, spaniolii ar fi nedumeriți - s-a susținut - că
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
unor manifestări de natură fiziologică: a râde, a plânge, a suspina, a boli, a respira, a dormi, a tuși, a strănuta etc. • verbe de devenire: a deveni, a adormi, a se ticăloși, a roși etc. • verbe de acțiune - de natură onomatopeică: a măcăi, a fâlfâi, a gâgâi, a mieuna etc. Planul semantic al verbelor obiective este orientat de către subiect spre exterior, reprezentând doar o depășire a sferei subiectului sau implicând un obiect exterior. Se cuprind în această categorie: • verbe de acțiune
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
adesea, aceiași termeni: • stări afective: „Poftim, iar vine nebunul!” „Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi!” (I. Creangă) „Na! că făcui pacostea și frățâne-meu.” (I. Creangă) • atitudini volitive:„Poftim, intră!” „Mă... vino-ncoa!” „Na-ți cartea!” c. termeni onomatopeici; expresie imitativă fonetică a unor structuri sonore emise de om (concomitent cu unele acte fiziologice sau comportamentale), de animale, păsări, insecte etc., de componente ale lumii din jur (natură, construcții, obiecte): hapciu!, sforr!, hâc!, șart-part!, pleosc! etc. bâzz!, cotcodac!, cucu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau spre destinatar din lumea exterioară sferei umanului: „Ptru! aici!...sai binișor pe ici, pe crucea căruței. Ho...pa! Ia acum să te văd și eu că ești voinică.” (I. Creangă) Dacă termenii afectivi și volitivi aparțin stilului dialogal, termenii onomatopeici caracterizează cu preponderență stilul narativ; locutorul „descrie”, prin imitație lingvistică, manifestări sonore ale lumii despre care comunică: „Pupăza, sbârr! pe-o dugheană.” (I. Creangă) „Și cum îmi spuneau ei îngrijiți, numai ce și auzim cântând în tei: -Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sonore ale lumii despre care comunică: „Pupăza, sbârr! pe-o dugheană.” (I. Creangă) „Și cum îmi spuneau ei îngrijiți, numai ce și auzim cântând în tei: -Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!” (I. Creangă) Prin apartenența lor la componenta narativă a comunicării, termenii onomatopeici funcționează ca semne lingvistice (cu esența lor specifică) deopotrivă în varianta orală (ca „reproducere” vocală a sonorității lumii exterioare locutorului) și în varianta scrisă (ca reproducere „scrisă”, printr-un sistem de semne de gradul II, a sonorității limbii - „traducere” a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cu deosebirea că aceștia au la origine o legătură mai slabă (sau nu lasă deloc sesizată o astfel de legătură cu „realul”) față de legătura cu „stările locutorului” în cazul termenilor afectivi, cu manifestarea sonoră a lumii obiective, în cazul termenilor onomatopeici: „- Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici în ograda asta, zise Zaharia lui Gâtlan.” (I. Creangă) Prin modul specific de constituire și manifestare a „semanticii” lor ca semne lingvistice distincte în sistemul limbii și prin distincțiile de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
la straja Craiovei.” (I.L.Caragiale) în relația de interdependență, funcția de predicat: „Ș-apoi huștiuluc! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de-un picior...” (I. Creangă) Când realizează funcția sintactică de predicat (interjecțiile volitive și onomatopeice) dezvoltă câmpuri semantico-sintactice asemenea verbului, în funcție de caracteristici antitetice: personal-impersonal, tranzitiv-intranzitiv. Prin natura lor, onomatopeele au un punct de plecare, o „cauză”, asemeni verbelor personale; ele au (sau pot avea) un subiect sintactic, de „persoana” a III-a: Interjecția rămâne invariabilă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dat casa cu chirie ciocoiului? - Da.” (I.L. Caragiale) • interjecționale, când enunțul se realizează prin interjecții: vai, off! etc.: „- Bine, Costică, acum vii?... ai venit cam târziu! - Ei, aș!” (I.L. Caragiale) Observații: Enunțurile dezvoltate în baza unor interjecții voliționale, prezentative sau onomatopeice pot realiza funcția de predicat și pot primi determinanți, care dezvoltă mai ales funcțiile de complement: „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul.” (M. Eminescu) și circumstanțial: „Hai în codrul cu verdeață, / Und-izvoare plâng în vale.” (M.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Eminescu) , dar tranzitiv, ca verb „obiectiv”: „Îl adoarme mereu cu aceeași poveste.” Când regentul este o interjecție volițională sau o onamotopee, complementul direct funcționează, sub aspect semantic, tot ca expresie a unei limite exterioare (pentru o acțiune reflectată interjecțional sau onomatopeic): „Na-ți aripa asta...” (I. Creangă) Pentru interjecțiile prezentative: iată, uite, complementul direct reprezintă, cel mai adesea, însăși rațiunea apariției lor în enunț; complementul direct exprimă „obiectul” care este (sau trebuie) luat în atenție: „Iată lacul. Luna plină Poleindu-l
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
muzica universului (de exemplu, Harsdorffer în Germania *10). Părerea conform căreia un cuvânt ar reprezenta "corect" lucrul sau acțiunea pe care le desemnează a fost în general abandonată : lingvistica modernă recunoaște, cel mult, o clasă specială de cuvinte, clasa cuvintelor "onomatopeice", situate, în unele privințe, în afara sistemului sonor obișnuit al limbii și care încearcă să imite sunetele auzite (cucu, bâzâit, poc, miau). Se poate lesne dovedi că în limbi diferite anumite combinații de sunete identice pot avea sensuri complet diferite (de
[Corola-publishinghouse/Science/85059_a_85846]
-
firește, poate varia în funcție de sistemul lingvistic al vorbitorului. Asemenea imitații ale sunetelor trebuie deosebite de complexa tehnică a creării unei sugestii cu ajutorul sunetelor, de reproducerea unor sunete naturale prin sunete ale vorbirii într-un context în care cuvinte, fără nimic onomatopeic în structura lor, sânt introduse într-o figură de sunet, cum este cazul lui innumerable în citatul din Tennyson pe care l-am dat mai sus, sau al multor cuvinte din unele pasaje din Homer și Vergiliu. În sfârșit, există
[Corola-publishinghouse/Science/85059_a_85846]
-
personajele lui Fielding, All worthy si Thwa-ckum, Witwould, Mrs. Malaprop, Sir Benjamin Backbite, care ne amintesc de Ben Jonson, de Bunyan, de Spenser si de Everyman. Dar există o metodă mai subtilă care constă în a folosi nume cu tonalități .onomatopeice, și printre adepții ei se numără romancieri atât de diferiți ca Dickeos și Henry James, Balzac si Gogol : Pecksniff din Martin Chuzzlewit, Pumblechook, Roșa Dartle (dart = suliță ; startle = a înfiora, a face să tresară), domnul și doamna Murdstone {murder = omor
[Corola-publishinghouse/Science/85059_a_85846]
-
nivelul textual la care se produce. 2.9.1. Figuri de sunet/de nivel fonetic (metaplasme) Aliterația este figura de stil ce constă în selectarea cuvintelor în care se repetă o con soană sau grupuri consonantice, având un efect eufonic, onomatopeic sau simbolic: Prin vulturi vântul viu vuia ( G. Coșbuc). Asonanța se realizează prin repetarea unei vocale accentuate sau a unui grup vocalic, în scopuri expresive: Când torsul saude lal vrăjilor caier/Argint e pe ape și aur în aer (M.
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
structurii formale decît prin faptul că pot fi însoțite de mărci desinențiale sau de sufixe flexionare, care marchează funcțiile lor în structura enunțului. Cuvintele primare pot fi, din punctul de vedere al originii, moștenite sau împrumutate, ori pot fi construcții onomatopeice, care, deși sînt create pe terenul limbii, nu prezintă prelucrări pe terenul limbii, rămînînd la stadiul de imitații ale realității. Cuvintele secundare sînt construcții care pornesc de la cele primare și se pot analiza în componente ce reprezintă mijloacele de creație
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
În cele două strofe simetrice răbufnesc melodii stranii, interiorizate, obsedante, într-un ton elegiac dat de iamb, rima masculină, cuvântul "cheie" plumb, repetat de trei ori în fiecare strofă, imperfectele/ "dormeau", "stau", "era", atârnau", sonoritățile din cuvintele "vestmânt"/ "vânt", efectele onomatopeice: "scârțâiau", "strig", "frig". Moartea este sugerată și prin conceptul "somn": "dormeau adânc sicriele de plumb", "dormea întors amorul meu de plumb", prin cuvântul-cheie "plumb", care devine metaforă-simbol. Tinzând spre stările de spirit vagi, poetul caută "corespondențele" din natură, viață, coșmar
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
strofă, poetul contemplă ploaia ca fenomen meteorologic, în ultimele versuri ploaia semnifică pulverizarea planetară. Poezia este structurată în patru catrene , păstrează tehnica prozodică din Plumb, are efecte muzicale sumbre provocate de rimele ("vestmânt" "vânt"; "plouând" "plângând"). Având ritmul iambic, rimă onomatopeică, versurile semnifică o ceremonie a singurătății și a spaimei. Stările specifice eului liric simbolist (nevroza, golul istoric, spleen-ul, disoluția eului) sunt evidențiate și de refren, verbele de percepție și de stare: "aud", "tresar", "parcă dormi", "mi se pare", "sunt
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
eternizează creatorul, care trăiește dincolo de timp (Numai poetul). MIHAI EMINESCU POET NAȚIONAL ȘI UNIVERSAL Eminescu avea o cultură de nivel european, și a ridicat cultura românească spre universalitate. Analizând limbajul eminescian, exegeții au descoperit două izvoare esențiale: poezia populară (armonia onomatopeică a versurilor) și limba veche a textelor (forme arhaice în stil cronicăresc). Majoritatea formelor populare și familiare folosite în creația eminesciană sunt expresive: "de nu m-ai uita încalte", "și-apoi cine treabă are", "nime-n lume n-o să știe
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
cele două oști, turcii sunt înfrânți, iar Baiazid strigă disperat "ca și leul în turbare". În cealaltă tabără, Mircea conduce oastea spre victorie, "mână-n luptă vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare". Prin comparație, metafore, expresii onomatopeice sunt reliefate cele două oști: oastea română e "potop ce prăpădește, ca o mare tulburată", iar oastea turcească e "ca pleava vânturată". Partea a doua a poemului cuprinde un episod satiric, prin trecerea de la meditație la sarcasm. Poetul constată apariția
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
se îndepărtează de deliricizarea avangardismului. De o sensibilitate și de o inventivitate aparte este și Virgil Teodorescu. Volumul de debut, Poem în leopardă (1940), este editat într-un singur exemplar și republicat abia în 1984. Se trece ușor de la inovațiile onomatopeice ("ooo toe pelnave ooo vehon piroupokri aldaviskan piskini/ ooo toe aferoooo vehon pindi sabroe barchizani barcarehol ii abriod coom ooo findi") la sfidările verbale ce amintesc de Jurnalul de sex al lui Geo Bogza ("și odată cu el femeile omizi femeile
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
spune în argou, să fie one man show: fiindcă Animalul nu există și nu funcționează decât sub reflectoarele mass-media ori pe stadioane. De aceea, Animalul există mai ales prin discurs, însoțit de o mimică specială, de gestică explozivă, de registrul onomatopeic. Ce mai tura-vura? Animalul este animal! Limba îi este scâlciată și încleiată, cuvintele lui sunt rămășițele între dinți ale unor foste cuvinte integre, sonoritatea sa este gâlgâitoare și vâscoasă, patetismul său este de crocodil și maimuță la un loc, mimetismul
[Corola-publishinghouse/Science/2083_a_3408]
-
prospețimea și autenticitatea rămân cele din sfera ludicului, fie că este vorba de îndrăgostiți, fie despre universul copiilor. Caracterului vetust, „întârziat”, al majorității compunerilor i se sustrage îndeosebi poezia pentru copii, unde versul scurt este mai spontan, iar diminutivele, rima onomatopeică, naivitățile își găsesc locul potrivit. Lumea copilăriei din Pasărea măiastră își păstrează încă energia neprefăcută, asocierile spontane și coloritul. Satirele din Popești din patru unghiuri, urmând, pare-se, Scrisorile și sonetele de aceeași factură ale lui Eminescu, sunt lipsite de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289801_a_291130]
-
Nu, nu-i vorba de asta; de obicei, În țara mea, nu bem așa. Nu trebuie să te simți prost, doar că noi bem doar dacă În același timp mîncăm. — Dar, cheee, a zis el, vocea lui nazală accentuînd porecla onomatopeică a țării noastre, de ce n-ai zis așa de la-nceput? Cu o bătaie din palme, a comandat niște sendvișuri cu brînză nemaipomenite - ceea ce m-a mulțumit pe deplin. Apoi s-a pierdut În descrieri euforice ale numeroaselor sale fapte eroice
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
emis de cancelaria celui din urmă, se precizează că jumătate din satul Borzești este dăruită, între alții, și Borzăi, cu frații și sora lor. Et.: n. pers. Borz(e)a + suf. -ești. Borza, d. ap. bo(a) rză « gândac », formație onomatopeică. BRUSTUROASA, comună care a aparținut de plasa Tazlăul de Sus (1864). Dacă în 1865 au fost înregistrate 519 case, la recensământul din 2004 existau 3537 de locuitori. De-a lungul vremii, din comună au făcut parte și satele Agăș, Ciugheș
LOCURI, NUME ŞI LEGENDE TOPONIMICE by ŞTEFAN EPURE () [Corola-publishinghouse/Science/1668_a_2940]
-
îndoaie, o aruncă și iarăși o prinde. Pentru o clipă, Marele Prozator părea fascinat, dus. Nu puteai ști precis care era ocupațiunea sa mintală. Dar, după această perioadă de reflecție, începe să mustăcească, să mârâie și să cârtească. Deocamdată numai onomatopeic. Dar sugestiv. Expresiv. Și când ceilalți erau mai nedumeriți, neștiind cu ce i-au greșit, izbucnește: „Mă, ai dracu’! Orice ar face ăștia doi, doar să nu muncească!“. Acum R.T. trebuie să predea la facultate știrea la sute de cartofi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
tot prin cumul, ajung cam la 0,5% din interesul românilor. Spre a face față multiplelor responsabilități, e nevoită să cânte și sub alte nume. Deși suferă de scenarită cronică, ciuciuveaua are o imaginație relativ săracă - de la inițialul ciovlică, la onomatopeicul ciovică, ajungând la regionalul nagâț, pe aici sfârșește repertoriul ei onomastic. Drept este, atunci când se ocupă de „relații internaționale”, poartă la sine cărți de vizită pe numele Glareola pratincola. Ciuciuveaua respiră numai prin comunicate de presă, țiuie doar demascări, gândește
[Corola-publishinghouse/Administrative/1857_a_3182]