142 matches
-
împins pe alții ad maleficia și că vina lui nu-i cu rea voință: vina lui a fost din neglijență, din superficialitate și nu din rea intenție. Am vrea să scoatem în evidență că, după părerea noastră, în aceste precizări ovidiene avem de-a face nu cu o retractare a recunoașterii categorice din partea poetului a crimen carminis, de care ne-am ocupat: acel delict, admis pe deplin de poet, preuspunea și unele elemente caracteristice scelus-ului. Dar nu la acestea se referă
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
adesea în versurile sale pontice sulmonezul "mărturisește" ceea ce nu a făcut ca să-și merite exilul. Dacă se elimină aceste delicte pe care el nu le-a comis, s-ar putea intui, chiar dacă în mod aproximativ, cărui tip ar aparține vina ovidiană. Mai mult: insistența poetului asupra unor anumite infracțiuni necomise ne face să ne gândim că propria-i greșeală ar fi asemănătoare acestora, ar aparține aceleiași sfere și, de aceea, ar trebui căutată în aceeași direcție. El declară într-o scrisoare
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
împotrivă și fără a-l denunța cui ar fi trebuit. Și totuși la mjloc este și o greșeală, care reprezintă o parte din vinovăția lui. Tot orientate în aceeași direcție și strâns legate de persoana împăratului sunt și alte pasaje ovidiene, care, reluând aceeași idee a încrederii în posibilitatea soluționării favorabile a propriei situații, afirmă că poetul nu a luptat împotriva lui Augustus 91, nu s-a înrolat în vreun partid advers 92, nu s-a făcut vinovat de nicio omucidere
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
nici o consistență, mai mult, e un fel de paravan care maschează adevăratul motiv al exilului său. Insinuarea este cât se poate de precisă și de categorică, ceea ce ne-ar putea face să oscilăm oarecum asupra existenței sau nu a greșelii ovidiene: ca și cum (falsa) existență a acesteia ar ține de o impunere categorică din partea lui Augustus însuși, căreia sulmonezul se străduiește să se supună, fără a reuși însă pe deplin în momentele sale de descurajare și de disperare. Cu privire la acest lucru, poetul
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
profitat Augustus pentru a elimina un personaj care îl deranja din motive diverse. Spre deosebire de cei care leagă exilul lui Ovidiu fie de aventura Iuliei minor fie de succesiune, cum s-a văzut, deja Boissier 96 afirma, în baza unor aserțiuni ovidiene de genul celor menționate mai sus, că poeziile lui Ovidiu trebuie să fi reprezentat adevărata cauză a exilului său și că restul nu a fost decât un concurs de împrejurări. În aceeași direcție mergeau și concluziile lui D'Elia, cu
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
mai multă profunzime, includ fără îndoială și o mare parte de adevăr și noi niciodată nu am putea sublinia acest lucru cu mai multă forță și claritate. Acestei anticipări concluzive a noastre nu i se poate contrapune nicio altă afirmație ovidiană, care să fie de-a dreptul la antipozii celor discutate până în acest moment: potrivit acesteia din urmă, Arta poetului nu ar avea nicio legătură, sau aproape niciuna, cu exilul și poetul s-ar disculpa, dacă nu i s-ar pune
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
să fi fost măcar o aparență de justiție. Ceea ce se poate admite, e adevărat, este că Augustus, date fiind antecedentele lui Ovidiu, trebuie să-i fi aplicat pedeapsa maximă. Dar erau numai antecedente morale sau și politice? Din repetata distincție ovidiana potrivit căreia a sa error este o culpa, nu un scelus, un facinus, se poate bănui că Augustus a avut posibilitatea de a încadra vina lui Ovidiu atât într-o categorie cât și în cealaltă: era vorba, deci, de un
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
ut decet, ipse tuas102. Scilicet in superis etiam fortuna luenda est, Nec veniam laeso numine casus habet 103. Evident, este vorba despre ofensele personale (în sensul propriu-zis al cuvântului), despre leso numine al lui Augustus. Mi se pare că mărturia ovidiană este cât se poate de clară și de categorică. Și se știe cât de grav este pedepsită crimen laesae maiestatis sau violatae maiestatis devenită și un sacrilegium la persoana augustă a împăratului 104. Prin urmare, expresia gratitudinii lui Ovidiu față de
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
trezit implicat în scandalul Iuliei minor. Totuși, nouă ni se pare că, dacă poetul ar fi intervenit, eventualele întâlniri amoroase dintre Iulia minor și D. Silanus, și-ar fi dezvăluit imediat caracterul lor special: prin urmare, ar fi căzut scuza ovidiană a evaluării greșite a situației. Cât despre timor, aceasta se putea manifesta la poet și în cazul vreunui alt personaj de vază (presupunem un consul sau cineva asemănător) și nu numai în cazul unei doamne din casa imperială. 2. Delicte
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
ales, de la Traian încolo, și bunurile. Excepție face relegarea perpetuă. Dar excepția subliniată de Kleinfeller 126 este poate semnificativă pentru cazul lui Ovidiu, în sensul că a lui nu era o relegatio perpetua, ci una ad tempus și că expresia ovidiană perpetuo tellure trebuie avută în vedere ca hiperbolă poetică. Totuși, pentru delictele singulare, pedepsei relegatio îi era asociată întotdeauna confiscarea unei părți din bunuri, pentru agravarea acesteia. Așa se hotăra pentru adulterium, pentru falsum, pentru delictele prevăzute de Lex Iulia
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
fost mai degrabă pasivă, adică a asistat, fără a se împotrivi sau a spune cui i se cuvenea, la niște acțiuni sau conversații calomnioase despre împărat. Ni se pare o soluție evidentă care rezultă în mod clar din analiza pasajelor ovidiene. După părerea noastră, e inutil să cerem mai mult de la textele propriu-zise. În ceea ce privește încadrarea istorică, poate vom reuși să aprofundăm problema în cele ce urmează. Punând cap la cap tot ceea ce poetul dezvăluie cu mai mare sau mai mică precizie
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
acuzație de calomnie la adresa împăratului: poetul, așa cum nu a ascundea în scrierile sale, tot așa nu-și va ascunde nici în viață "libertatea" de a nu considera nimic sacru, nici din prezent, nici din trecut. 3. Lumea augustană și lumea ovidiană opuse și politic Și acum, pe urma acestor indicii, pe care le puteam considera cu adevărat semnificative, vrem să cercetăm circumstanțele istorice în care trebuie să se fi produs culpa ovidiană. Acestea vor putea confirma rezultatele obținute până acum, ducând
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
prezent, nici din trecut. 3. Lumea augustană și lumea ovidiană opuse și politic Și acum, pe urma acestor indicii, pe care le puteam considera cu adevărat semnificative, vrem să cercetăm circumstanțele istorice în care trebuie să se fi produs culpa ovidiană. Acestea vor putea confirma rezultatele obținute până acum, ducând la o definitivă validare a lor sau le vor putea modifica parțial sau chiar infirma complet. Reluăm, deci, firul cercetării noastre de la momentul în care, oprindu-ne la crimen carminis, am
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
Ovidiu îi datora exilul său la Tomis: numele diverselor personaje romane cărora li se adresa Ovidiu ar fi fost compromise și după 12 d.H.! Așa cum se va demonstra mai bine în cele ce urmează, după părerea noastră, însă, dacă delictul ovidian ar fi fost de natură politică, poetul ar fi trebuit neapărat să mai aștepte câțiva ani pentru a vedea ce le se va întâmpla celorlalte personaje, care erau, Ovidiu presupunea că ar fi fost, implicate în acuzația care sulmonezului i-
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
pentru a vedea ce le se va întâmpla celorlalte personaje, care erau, Ovidiu presupunea că ar fi fost, implicate în acuzația care sulmonezului i-a adus relegarea. Tocmai acest gen de așteptare, caracterizat de un limbaj cifrat, apare în corespondența ovidiană de la Tomi, în perioada 8-12 d.H. După 12 d.H., Ovidiu se simte oarecum liniștit, și datorită constatării că respectivii destinatari au funcții importante, în Roma și afară, și atunci simte nevoia să mai adauge numele cuiva. Mai mult, s-ar
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
finalul lucrării noastre figura lui Paulus Fabius Maximus, pentru că, fără îndoială, el ocupă un loc de primă importanță între prietenii lui Ovidiu și, desigur, și în cauzele pentru care sulmonezul a fost relegat la Tomis. Începem, așadar, cu celelalte personaje ovidiene, care intră în numărul celor "doi sau trei, unu sau doi", care au rămas fideli până la sfârșit poetului și anume: Rufus, Celsus, Gallius 167. Rufus, căruia Ovidiu îi adresează epistola II, XI Ex Ponto, este unchiul celei de-a treia
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
mânia Cezarului să nu rămână implacabilă până la sfârșit și, împreună cu ai săi, nu va precupeți nici un efort, ca un frate adevărat 174; nu va trece cu vederea nici un mijloc pentru a-ți ușura suferințele""175. De obicei 176, Celsus, destinatarul ovidian al acestei scrisori, este identificat cu Aulus Cornelius Celsus, pe care Quintilian și Columella îl prezintă ca pe un om cu o erudiție enciclopedică: eleganța stilului său i-a adus titlu de Medicus Cicero, și cunoștințele sale de medicină, pe
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
și nu ar fi fost pe locul al doilea după nici unul dintre prietenii acestuia (nobili), chiar dacă nu censul, nici numele ilustru al strămoșilor, ci integritatea și inteligența îi fac pe oameni mari179. De data aceasta, conceptul de noblețe și aristocrație ovidiană pare a fi dat peste cap. Se poate presupune însă că aici sulmonezul punea accentul pe calitățile lui Celsus care derivau din apartenența sa la același cerc de prieteni ai lui Paulus Fabius Maximus 180. În anul 14 d.H., Ovidiu
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
lumina acestei orientări "politice" a lui Macer ca procurator al bibliotecilor imperiale trebuie interpretată, pe de o parte, interzicerea accesului publicului la anumite libelli despre Cezar de către Augustus și, pe de altă parte, s-ar putea întrezări, în insistența trimiterilor ovidiene, caracterul discuțiilor interminabile pe care sulmonezul le-a avut cu prietenul său, Macer, în timpul lungii lor călătorii comune în Orient și în Sicilia. Suspectarea și ulterioară moarte stoică pe care și-a cauzat-o Macer, sub Tiberiu, ar fi deci
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
ulterioară moarte stoică pe care și-a cauzat-o Macer, sub Tiberiu, ar fi deci punctul final, logic al unei atitudini constante de independență inclusiv "politică" față de instituția imperială. Prin urmare, Macer, după Gallius, este al doilea dintre destinatarii scrisorilor ovidiene care au îndurat exilul și închisoarea, sau moartea, probabil din cauza ideilor lor politice. Cât despre Germanicus Caesar trebuie avut în vedere ceea ce s-a spus mai sus despre Suillius 195. Trebuie să mai adăugăm că Ovidiu i-a destinat lui
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
au purtat acest nume: Cotys al III-lea, rege al odrizilor, era aliatul lui Pompeius în războaiele civile (era deci de orientare pompeiană); Cotys al IV-lea, era strănepot al celui de-al treilea. Poate acesta din urmă este destinatarul ovidian. Care au fost sentimentele sale față de Augustus, nu știm. Oricum este vorba de un rege trac, care face parte, așadar, din acea serie de conducători ai neliniștitei regiuni care mult s-au împotrivit și mai aveau să se împotrivească romanilor
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
eras). Și se pare că Ovidiu a crezut acest lucru chiar înainte de a se apuca de scris respectivul libellus! Mai mult, chiar dacă nu a mărturisit clar acest lucru, suntem îndemnați să credem că acesta a fost mobilul acestui dur demers ovidian: prin acesta poetul își promitea fie rechemarea la Roma, fie cel puțin o îmbunătățire a locului de exil. Din păcate, sulmonezul se înșelase: "Dar, iată ca a șasea iarnă m-a găsit tot exilat la polul nins". De-acum unica
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
lor, se folosesc în mod declarat de mit pentru a sugera realități mai profunde care, din cauza circumstanțelor politice ale momentului, nu puteau fi exprimate clar fără a-l pune în primejdie pe autorul lor. E timpul să trecem la destinatarii ovidieni cărora Sulmonezul le-a adresat una sau mai multe scrisori din Pont, potrivit schemei trasate de noi la timpul potrivit 237. Desigur și lui Atticus îi sunt adresate scrisori din Tristele; dar, deoarece comentatorii nu concordă în a-l desemna
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
cărți din Ponticele. Acestuia Ovidiu i-a dedicat un mic poem un fel de libellus în limba getică (sermone Getico) despre moartea lui Augustus care, după cum se va vedea, conține numeroase aluzii cu caracter politic. De altfel, din studierea operei ovidiene rezultă că răsunătorul nume Brutus, simbol al luptei împotriva tiraniei, e îmbogățit și de însușiri morale într-atât de înălțătoare încât îl transformă într-un adevărat simbol al eroului care luptă pentru libertate. Această aureolă de erou se răsfrânge destul de
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
nume Brutus, simbol al luptei împotriva tiraniei, e îmbogățit și de însușiri morale într-atât de înălțătoare încât îl transformă într-un adevărat simbol al eroului care luptă pentru libertate. Această aureolă de erou se răsfrânge destul de mult asupra destinatarului ovidian, real sau fictiv, și, în același timp, asupra orientării politice a lui Ovidiu. În Pontica, I, I, Ovidiu îi cere prietenului Brutus să găzduiască în bibliotecă ale sale libelli peregrini 243. Locul acestui nou sosit ar putea fi acolo unde
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]