98 matches
-
procesul prin care ochiul se adaptează pentru vederea clară la aproape; efortul acomodativ este cu atât mai mare cu cât obiectul este mai aproape de privitor; dincolo de distanța de 4 metri, acomodația nu este utilizată; procesul acomodativ este dependent de vârstă. Paralaxa monoculară - atunci când se fixează un punct și se imprimă capului mișcări de lateralitate, obiectele situate în urma punctului fixat se mișcă în sens contrar mișcării capului. Mărimea aparentă a obiectelor în câmpul vizual - oamenii cunosc din experiență mărimea obiectelor din mediul
Vedere binoculară () [Corola-website/Science/320986_a_322315]
-
pe o altă scară decât cea corespunzătoare. Performanțe și limite la afișarea cu ac indicator. Acest tip de afișare este foarte simplu(cel mai simplu și cel mai vechi),are consum foarte redus (sub 1 mA) însă prezintă erori de paralaxă ,este perturbat electrostatic (acul) iar instrumentul respectiv nu poate funcționa decât într-o singură poziție (verticală, orizontală etc.) stabilă și are robustețe redusă la șocuri mecanice și vibrații. Afișarea analogică cu LED-uri. Este de dată mai recentă și, față de
Voltmetru () [Corola-website/Science/321402_a_322731]
-
față de cea cu ac indicator, prezintă unele avantaje importante: nu are parte mecanică mobilă, are geometrie rectilinie, nu depinde de poziția de funcționare (orizontalitate) și nici de șocuri mecanice și vibrații, nu este perturbată electrostatic, este lipsită de erori de paralaxă (la citirea indicației), are viteză mare de răspuns și dimensiuni totale mult mai reduse decât la afișarea cu ac indicator, însă este mai scumpă, are consum propriu mult mai mare, iar mecanismul de măsură este mai complicat și adesea mai
Voltmetru () [Corola-website/Science/321402_a_322731]
-
lui Saturn și a fost primul care a descoperit inelul C (așa-numitul inel Crêpe), un inel interior din jurul Saturnului, în anul 1838. Galle a sugerat și o metodă, dovedită ulterior corectă, de măsurare a scalei sistemului solar prin observarea paralaxei asteroizilor. El a aplicat această metodă pentru prima dată la asteroidul Flora, în 1873. De-a lungul carierei sale el a studiat cometele, iar în 1894 (cu ajutorul fiului său, Andreas Galle) a publicat o listă cu 414 comete. El însuși
Johann Gottfried Galle () [Corola-website/Science/322441_a_323770]
-
Curtea lui Ludovic al XIV-lea. În 1650 îl cunoaște pe Cavalieri, creatorul metodei indivizibilelor. În ultimii ani din viață și-a pierdut vederea. A descoperit patru sateliți ai lui Saturn și Jupiter și a dat prima definiție valabilă a paralaxei Soarelui. A participat la o expediție în Cayenne pentru determinarea paralaxei planetei Marte și, împreună cu R. Richet, a determinat distanța Marte - Pământ. Ca și Giovanni Alfonso Borelli și Robert Hooke, a susținut că forma traiectoriilor cometelor este eliptică sau parabolică
Giovanni Domenico Cassini () [Corola-website/Science/326323_a_327652]
-
Cavalieri, creatorul metodei indivizibilelor. În ultimii ani din viață și-a pierdut vederea. A descoperit patru sateliți ai lui Saturn și Jupiter și a dat prima definiție valabilă a paralaxei Soarelui. A participat la o expediție în Cayenne pentru determinarea paralaxei planetei Marte și, împreună cu R. Richet, a determinat distanța Marte - Pământ. Ca și Giovanni Alfonso Borelli și Robert Hooke, a susținut că forma traiectoriilor cometelor este eliptică sau parabolică. A studiat cometele care au apărut în anii 1577, 1665 și
Giovanni Domenico Cassini () [Corola-website/Science/326323_a_327652]
-
1816 Ferdinand I al celor Două Sicilii); referirea la regele Ferdinand nu a fost considerată acceptabilă de diferite țări europene și a fost eliminat. În 1802, a făcut, cu succes, observații asupra schimbării oblicității eclipticii, iar în 1805, cercetări asupra paralaxei anuale a câtorva stele principale. A publicat și un "Catalog" al unui număr de 6784 de stele (Bouillet spune: 7646 de stele), pozițiile lor fiind pentru anul 1800; ediția mai corectă este cea din 1814.
Giuseppe Piazzi () [Corola-website/Science/326414_a_327743]
-
a pierdut, iar lucrarea lui Arhimede este una din puținele lucrări care au supraviețuit și care face referință la această teorie.) Motivul pentru care era folosit acest model de mari dimensiuni este acela că, grecii nu erau capabili să măsoare paralaxa stelară cu tehnica disponibilă acelor vremuri, paralaxele fiind extrem de mici, iar corpurile trebuiau amplasate la distanțe mari de Pământ pentru a presupune teoria heliocentrică adevărată. Conform cu cele spuse de Arhimede, Aristarh nu a spus cât de departe sunt stelele față de
Calculul Firelor de Nisip () [Corola-website/Science/322621_a_323950]
-
una din puținele lucrări care au supraviețuit și care face referință la această teorie.) Motivul pentru care era folosit acest model de mari dimensiuni este acela că, grecii nu erau capabili să măsoare paralaxa stelară cu tehnica disponibilă acelor vremuri, paralaxele fiind extrem de mici, iar corpurile trebuiau amplasate la distanțe mari de Pământ pentru a presupune teoria heliocentrică adevărată. Conform cu cele spuse de Arhimede, Aristarh nu a spus cât de departe sunt stelele față de Pământ. Atunci Arhimede a presupus că universul
Calculul Firelor de Nisip () [Corola-website/Science/322621_a_323950]
-
a presupus că universul este sferic, iar raportul dintre diametrul universului și cel al orbitei Pământului în jurul Soarelui este egal cu raportul dintre diametrul orbitei Pământului în jurul Soarelui cu cel al diametrului Pământului. Această presupunere poate fi exprimată spunând că paralaxa stelară cauzată de mișcarea Pământului pe orbită este egală cu paralaxa solară cauzată de mișcarea în jurul Pământului. Pentru a obține limita superioară, Arhimede a folosit supraestimarea datelor existente presupunând că: Atunci Arhimede a calculat diametrul universului ca fiind nu mai
Calculul Firelor de Nisip () [Corola-website/Science/322621_a_323950]
-
și cel al orbitei Pământului în jurul Soarelui este egal cu raportul dintre diametrul orbitei Pământului în jurul Soarelui cu cel al diametrului Pământului. Această presupunere poate fi exprimată spunând că paralaxa stelară cauzată de mișcarea Pământului pe orbită este egală cu paralaxa solară cauzată de mișcarea în jurul Pământului. Pentru a obține limita superioară, Arhimede a folosit supraestimarea datelor existente presupunând că: Atunci Arhimede a calculat diametrul universului ca fiind nu mai mare de 10 stadii (în unități moderne ~2 ani lumină), deci
Calculul Firelor de Nisip () [Corola-website/Science/322621_a_323950]
-
finită a pupilei ochiului și de aceea poate fi prima experiență cunoscută din psihofizică, o ramură a psihologiei care se ocupă de mecanica percepției umane, a cărei dezvoltare este atribuită lui Hermann von Helmholtz. Alte calcule interesante sunt cele ale paralaxei solare și a diferitelor distanțe dintre privitor și Soare, dacă privitorul se află în centrul Pământului sau la suprafața lui la răsăritul Soarelui. Acestea sunt primele calcule cunoscute în ceea ce privește paralaxa solară. The Sand-Reckoner, by Gillian Bradshaw. Forge (2000), 348pp, ISBN
Calculul Firelor de Nisip () [Corola-website/Science/322621_a_323950]
-
lui Hermann von Helmholtz. Alte calcule interesante sunt cele ale paralaxei solare și a diferitelor distanțe dintre privitor și Soare, dacă privitorul se află în centrul Pământului sau la suprafața lui la răsăritul Soarelui. Acestea sunt primele calcule cunoscute în ceea ce privește paralaxa solară. The Sand-Reckoner, by Gillian Bradshaw. Forge (2000), 348pp, ISBN 0-312-87581-9.
Calculul Firelor de Nisip () [Corola-website/Science/322621_a_323950]
-
eclipsele de Lună și haloul luminos în cazul celei de Soare. Toate acestea le atribuie refracției atmosferice. În lucrarea "Astronomiae Pars Optica", Kepler descrie legea variației intensității luminii cu pătratul distanței, reflexia prin oglinzi plane și curbe, precum și efectul de paralaxă, motiv pentru care tratatul poate fi considerat fundamentul opticii moderne. Willebrord Snellius (1580-1626) enunță, în 1621, legea matematică ce guvernează refracția, cunoscută mai târziu sub numele legea lui Snell. Această lege a fost descoperită independent și de către René Descartes (1596-1650
Istoria opticii () [Corola-website/Science/322286_a_323615]
-
(δ Sct, δ Scuti) este o stea gigantă din constelația Scutul. Cu o magnitudine aparentă vizuală de 4,72, această stea este a cincea cea mai luminoasă din constelația din care face parte. Analize făcute asupra paralaxei în timpul misiunii Hipparcos au plasat steaua la o distanță de aproximativ 202 ani-lumină de Soare. Denumirea de "" a fost una ulterioară fostei denumiri de 2 Aquilae. Delta Scuti este o stea variabilă, fiind prototipul tipului de stele variabile Delta Scuti
Delta Scuti () [Corola-website/Science/329602_a_330931]
-
grecești. În al treilea rând, în ciuda falsității ei, această cosmologie geocentrică se perfecționa continuu și dădea cont de cea mai mare parte a observațiilor empirice, în contrast cu versiunile heliocentrice, care erau respinse din pricina incapacității lor de a explica lipsa fenomenului de paralaxă. Primii filozofi greci precum Thales, Anaximandru și Anaximene (“cei 3 cosmologi”, cum sunt ei cunoscuți - Mircea Florian, 1922). Considerau Pământul a fi plat și fix, restul corpurilor cerești cunoscute rotindu-se în jurul lui. Pitagora și (cei mai mulți dintre) discipolii săi imaginează
Geocentrism () [Corola-website/Science/327319_a_328648]
-
de Hamal, care provine din metafora arabă „Capul Berbecului”, iar denumirea sa Flamsteed este 13 Ari. Cu o magnitudine aparentă vizuală de 2,0, ea este printre unele dintre cele mai strălucitoare stele de pe cerul înstelat. Bazat pe măsurătorile la paralaxei făcute de către satelitul astrometric Hipparcos, α Arietis se află la o distanță de aproximativ 65,8 ani lumină (20,2 parseci) de la Pământ. Este posibil ca o exoplanetă cu o masă mai mare ca a lui Jupiter să orbiteze această
Alpha Arietis () [Corola-website/Science/328633_a_329962]
-
(λ Ari, λ Arietis) este o stea dublă din constelația Berbecul. Bazat pe schimbarea anuală a paralaxei de 25,32 secunde de arc, acest sistem dublu se află la o distanță aproximativă de 129 ani lumină (40 parseci) de Pământ. Perechea de stele are o magnitudine aparentă vizuală de 4,79, care este destul de luminoasă pentru a
Lambda Arietis () [Corola-website/Science/328634_a_329963]
-
lui Delisle, precum și al lui Pierre Charles Le Monnier (1715-1799). După încheierea studiilor, a revenit la Bourg-en-Bresse pentru a-și exercita profesia de avocat. Le Monnier a obținut permisiunea de a-l trimite pe Lalande la Berlin pentru a observa paralaxa lunară; în același timp, abatele Nicolas Louis de Lacaille (1713-1762) făcea același lucru la Cap (ceea ce a permis determinarea precisă a distanței de la Pământ la Lună). Succesul misiunii sale i-a permis accesul ca membru al Academiei Prusace de Științe
Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande () [Corola-website/Science/332870_a_334199]
-
discutabilă perioada când sistemul solar a fost cu adevărat „descoperit”, trei observații din secolul al XIX-lea au determinat natura și locul său în Univers, dincolo de orice îndoială. În primul rând, în 1838, Friedrich Bessel a măsurat cu succes o paralaxă stelară, fiind o schimbare aparentă în poziția de o stea creată de mișcarea Pământului în jurul Soarelui. Acest lucru nu a fost doar o primă dovadă directă, de heliocentrism experimental, de asemenea, a relevat, pentru prima dată, distanța mare dintre sistemul
Descoperirea și explorarea sistemului solar () [Corola-website/Science/333637_a_334966]
-
cu media luminozității aparente a acestor stele, și deci cu luminozitatea lor absolută, întrucât distanța dintre stelele din interiorul Norului este neglijabilă în raport cu distanța lor de Pământ. Astfel, este suficientă măsurarea distanței uneia dintre aceste cefeide (de exemplu prin metoda paralaxei), pentru a obține o relație generală care să lege perioada și luminozitatea lor absolută și să se determine distanța oricărei alte cefeide observate. Această măsură a fost realizată pentru prima oară în 1916, la Universitatea Harvard, de Harlow Shapley care
Cefeidă () [Corola-website/Science/333235_a_334564]
-
sunt în prezent într-un stadiu mai avansat de combustie nucleară. Cunoașterea distanței față de steaua Delta Cephei și de alte stele de același tip este esențială pentru calibrarea raportului lor perioadă-luminozitate; aceste eforturi au fost tulburate până acum de exactitatea paralaxei. Totuși, în 2002, Telescopul spațial Hubble a fost folosit pentru determinarea distanței de steaua Delta Cephei (și de RR Lyrae, o altă candelă standard) cu eroare mai mică de 4%: 273 de parseci (sau 890 de ani-lumină). Delta Cephei are
Delta Cephei () [Corola-website/Science/333433_a_334762]
-
de 8 octombrie. Planeta Uranus era aproape de opoziție (la opoziție pe 7 octombrie) în timpul eclipsei, chiar la 1° de Luna eclipsată. Uranus strălucea cu magnitudinea de 5,7 ; era destul de strălucitoare pentru a putea fi identificată cu ajutorul unui binoclu. Din cauza paralaxei, poziția relativă a lui Uranus cu Luna a variat într-un mod semnificativ, depinzând de poziția observațtorului pe suprafața Pământului.
Eclipsa de Lună din 8 octombrie 2014 () [Corola-website/Science/334720_a_336049]