1,340 matches
-
desfăcut, Ca din veștezi nori luna.. Poate s-ar furișa spre pământ... Temele cultivate în operele neomoderniste sunt: condiția omului, forța logos-ului, moartea, iubirea, nostalgia după optimismul tinereții, reflecția filozofică. Poeții neomoderniști adoptă o atitudine ludică, ironică sau chiar parodică. Neomoderniștilor li se adaugă poeții generației mai vechi, cărora le fusese interzis să publice anterior (Emil Bota, Șt.Aug. Doinaș, Geo Dumitrescu) și unii poeți ce renunță la realismul socialist și se întorc la adevărata poezie (Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Dan
Literatura română neomodernă () [Corola-website/Science/317931_a_319260]
-
va propune, el, o cheie de lectură pentru Mortido, romanul într-adevăr complicat al lui O. Nimigean. N-a fost cazul. În afara câtorva citate scoase en vedette și a câtorva considerații colocviale despre postmodernism (înțeles reducționist, doar în latura lui parodică), cronica nu face decât să gloseze pe marginea unui ipotetic conflict generaționist. Nu știu câtă acoperire are o atare descriere (cu atât mai mult cu cât e posibil ca ea să se întemeieze pe o prejudecată a criticului însuși față de proza unor
Abăza dezlănțuit by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/3668_a_4993]
-
răului, în spațiul și în timpul unei demonii cuprinse de o frenezie irepresibilă, literatura a avertizat și a comentat, a statuat regimul lucidității reflecției pentru ca invarianții narativi, evenimentul, ipostazele narative, personajele, trama, climaxul acțiunii epice, logica compoziției și instrumentele comentariului (jocul, parodicul, satira, ironia, deriziunea, o inepuizabilă recuzită de semne ale limbajului și ale artelor non-verbale) să poată atrage atenția asupra prăbușirii în neant." (p. 155). Minus accentul final, prea moralizator (căci marea literatură se hrănește, în fond, din criză, din înfrângere
Un alt fel de roman by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/10217_a_11542]
-
nespus de parțial, între un telefon și un cotlet." Și iată, în continuare, alineatul autorului nostru:"Compromiterea vechii poetici și a aserțiunilor consacrate despre structurile romanului și/ sau despre poietica textului; problema creatorului și a formei Ťactiveť etc. justifică natura parodică și nonconformistă a operei; nuvela inclusă în text, urmând parcă modelul romanului lui Cervantes sau al romanului secolului al XVIII-lea, Filidor (capitolele IV și V, ŤFilidor - copil deghizatť și, urmând Ťprefețeiť, nuvela ŤFilidor - copil deghizatť), pare să contrazică orice
Un alt fel de roman by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/10217_a_11542]
-
Micaela Ghițescu Autorul preferă să eticheteze Conchistadorul, simplu, drept scurt roman. Dar, în afară de scurtimea lui (150 pag.), el mai poate primi și epitetele de roman parodic sau fantastic. Scris cu vervă și umor, Conchistadorul este "o excepțional de impresionantă fabulă despre descoperirea sinelui și conștientizarea categoriei umane realizate prin erotism" (Encyclopaedia Britannica). Totodată, reprezintă o introducere ironică în unul dintre miturile cele mai ciudate ale culturii
Almeida Faria - Conchistadorul by Micaela Ghițescu () [Corola-journal/Journalistic/9951_a_11276]
-
această cauză tonul romanului este, cumva, prea serios, iar spre final de un dramatism cam excesiv. Aceasta ar fi singura mea mare obiecție. Pentru o narațiune cu un potențial comic uriaș, Bogdan Suceavă are, totuși, prea puțin umor. În cheie parodică, acest roman ar fi ieșit un master-piece în genul filmului lui Terry Gilliam, Life of Brian (1979). Cele câteva situații de un comic incontestabil, ar fi trebuit să dea tonul unei farse de tot hazul, unei "vesele Apocalipse": SRI-ul
Mesinism New Age și terorism neoortodoxist by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/12395_a_13720]
-
implicit, neîncrederea în spiritul solemn, sacerdotal, cultivat cu asiduitate de poeții șaizeciști. În genere, tot ceea ce admite determinări ca „înalt” și „nobil” pare să îi provoace idiosincrazii, iar inerția perpetuării comode a prejudecățiilor (inclusiv a acelora estetizante) îi stârnește apetitul parodic și verva iconoclastă. Încă din volumul de debut, toate aceste aspecte transpar în mod cât se poate de clar. S-a remarcat, nu fără îndreptățire, că, dincolo de „exercițiul de digitație”381 pe care îl presupune Singur printre poeți, se poate
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Este aproape de prisos să mai precizăm că parodia vizează aici „o întreagă poezie mistică, atentă la semnele, misterele și eresurile populare”390. Sunt apoi numeroase secvențele în care întâlnim imaginea copilăriei fericite, lipsite de griji, răsturnată carnavalesc, într-o mișcare parodică de proporții. În Micul lord, de exemplu, avem de-a face cu o versiune derizorie a eleganței infantile. În debutul secvenței, poetul are aerul că exclamă et in Arcadia ego, după care prezintă amănunțit, cu ironie fină, efectele disconfortului provocat
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ambiguitate exista, nu-i vorbă, și în celelalte poeme, dar mai cu seamă ca reflex al detașării ironice (subminată în antifrază, orice rostire devine „dublă”), însă acum se poate observa fără echivoc cum - întocmai ca în Florile de mucigai - mizei parodice, caricaturale, îi corespunde, complementar și contrapunctic, tendința mitizator-elegiacă. Nu fără îndreptățire, Eugen Simion a identificat aici mărcile unei „dedublări” sui-generis a vocii poetice: „Un poem tipic pentru iscusința lui Marin Sorescu de a uni cele două voci este La Lilieci
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
parte, nu putem ignora evidența că poemele lui Mircea Cărtărescu, apropiindu-se de epic și descriptiv, creează impresia de deschidere, de adecvare la stările lumii. Multe dintre ele au o mișcare amplă, de epopei în miniatură (Căderea, de pildă, începe parodic printr-o invocație către muză - „Lyră de aur, pulsează din aripi/până-mi închei acest cânt” - și se încheie în cu totul alt registru: „toamna s-a cărăbănit dracu’ s-o ia/și nu mai putem să mergem la o
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
tine, cum se pricepe și el vasele cu resturi de conservă de pește te-au și îndrăgit. vino, și ai să scânteiezi toată noaptea, deasupra regatului de linoleum crăiasă a gândacilor de bucătărie. (Poema chiuvetei) Este evidentă aici, pe lângă verva parodică (avem de-a face cu o trimitere explicită la Luceafărul eminescian), aceeași aplecare către personificarea obiectelor mărunte (chiuveta, gaura de la perdea, vasele cu resturi de conservă de pește etc.). Avem de-a face în plus cu o incontestabilă aplecare către
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ale lexicului (întâlnim elemente de argou alături de termeni împrumutați din limbajul științific sau tehnic, mostre de oralitate alături de aluzii culturale și livrești ș.a.m.d.). În ceea ce privește compoziția, se pot distinge șapte mari secvențe. Cea dintâi debutează cu reluarea, în registru parodic, a refrenului unei cunoscute melodii de la începutul secolului trecut, continuă cu invocarea unor detalii specifice spațiului cotidian bucureștean (troleibuzele 24, 27 și 26, autobuzele 119 și 276, magazinul Bucur Obor), pentru a introduce apoi în scenă - după o enumerare arborescentă
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
prolog sui-generis, deși figurile de stil propriu-zise sunt puține (în afară de epitetele „vioi” și „vâlvoi”, care atrag atenția mai cu seamă prin ineditul combinațiilor în care intră, merită semnalate asociațiile la fel de neașteptate de termeni lexicali pitorești, ca „tișlaifăre” sau „farfise”), verva parodică și instinctul sigur al ironiei creează un efect puternic. Cea de-a doua parte prezintă - în contrast cu prima - trăsături specifice prozei, narațiunea și descrierea fiind aici procedeele dominante. De altfel și dispunerea în pagină sugerează același lucru, propozițiile succedându-se într-
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
spate, încărcat de viori acaju de diferite mărimi, cutii de flaut căptușite cu catifea roșie, mandoline și balalaice și tuburi complicat împletite de tromboane și tube...”. În secvența a treia - care face, în mod vădit, pereche cu prima - revin ecourile parodice, amintind de astă dată de cântecul de lume, de lamentațiile din lirica neoanacreontică a lui Ienăchiță Văcărescu și de cântecele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu (căci una dintre trăsăturile distictive ale literaturii postmoderne constă în tendința de reciclare a
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
trimite în mod explicit la opera poetului latin Virgiliu (70-19 î.Cr.). Cu alte cuvinte, la opera unui autor de „texte fondatoare”, canonic prin excelență și asociat, nu de puține ori, cu perioada cristalizării „mitului” literaturii europene occidentale. Tratarea este, evident, parodică și ironică, în spiritul concepției lui Umberto Eco, după care trecutul nu trebuie și nu poate fi ignorat, fără a ne prăbuși în tăcere (să ne gândim, de pildă, la impasul avangardelor), ci dimpotrivă, trebuie „revizitat” cu umor și detașare
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
treia și ultima. feții mei dragii mei copchiii mei ce să-i faci așa e jocul arză-l-ar focul. (TITLUL) Pe de altă parte, în Georgicele lui Mircea Cărtărescu putem detecta cu ușurință și un alt tip de intenție „parodică”, vădit polemică de astă dată, orientată împotriva imaginii idilice a satului, impuse de semănătoriști și perpetuate cu bună știință de propaganda comunistă. Din acest punct de vedere, Georgicele cărtăresciene se situează, spuneam, pe același palier cu volumele lui Marin Sorescu
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
vreme după apariția volumului de debut al lui Cărtărescu, criticul Nicolae Manolescu caracteriza Georgicele în felul următor: „E vorba de douăsprezece scurte poezii, care reconstituie, oarecum în felul lui Petre Stoica din Un potop de simpatii, dar împingând sarcasmul și parodicul mult mai departe, universul deruralizat al satului contemporan. Intenționat anecdotice, utilizând clișeul jurnalistic, poanta și calamburul, (...) aceste poezii sunt spirituale fără să fie profunde”410. Ceea ce trebuie să fi părut însă extrem de subversiv în perioada respectivă este tocmai sarcasmul distrugător
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
fericit călare pe gâtul/copiilor mei și pe hectarul de lobodă prelungă asemeni/figurii pașoptiștilor, sunt fericit./ nevastă ca să mor cu zâmbetul pe buze/te uită cum ninge decembre, citește-mi/ceva din marcuse”), deși vădește în mod clar intenția parodică a autorului, nu anihilează cu totul un anumit tragism subteran. „Jocul” absurd, deși țintă a unei amare ironii, nu este până la urmă nici amuzant, nici gratuit. Andrei Bodiu avea dreptate să afirme că „umorul și vitalitatea sunt doar coordonatele de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
clasa de mijloc, care a și dat de altfel mulți artiști și inventatori acestui stil. În anii ’30, uimitorul Emmett Miller a fost, În acest sens, unul dintre precursorii unui lung șir de creatori inspirați de o viziune multiculturală și parodică asupra propriilor practici (Tosches, 2003). Metisajul cultural și la nivelul reprezentărilor este anunțat prin asemenea experiențe de amestecare a stilurilor și de reînsușire a lor. Departe de voința Îndoielnic „puristă” de a vedea În rock, În rap și În techno
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
la efectul stigmatizărilor asupra minorităților care, În anumite cazuri, revendică printr-o confirmare cinică, artistică sau activă, „insultele”, „ideile luate de-a gata”, etichetările sau „imaginile de-a gata” distilate de ceilalți În privința lor (Goffman, 1975). Acest tip de reînsușire parodică este foarte frecvent Întâlnit la muzicienii underground, pop, rock, rap sau techno, dar și la tineri, pre-delincvenți sau nu, care ă de exemplu, În Franța ă exprimă În mod ostentativ stereotipul „arăbetelui”, vorbind În verlan cu un amestec de accent
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
eseului. La ofertele temei se adaugă și o disponibilitate ludică, învederând tentativa autorului de a se sustrage capcanelor din „tratatele” serioase. Astfel, bibliografia enormă, ce tinde spre exhaustivitate, depășește bilanțul simplificator de opinii și pare uneori articulată și exhibată ironic, parodic, în acest „tratat” de comicologie, cel dintâi la noi. Aceluiași domeniu, complinit cu un exercițiu de factură foarte personală, mereu în răspăr față de pretențiile și limbajul unei discipline ce se vrea „științifică”, i se integrează și volumele Modele și exemple
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288911_a_290240]
-
simbol al frumuseții inaccesibile, dar scrierea pe care aceasta i-o inspiră, în loc de a fi râvnitul poem de iubire, îi sporește și mai mult renumele de mare umorist. În cele din urmă poetul se spânzură de o creangă. Mai evident parodică e Paco și Petro, nuvelă având ca eroină o frumusețe inspiratoare de pictură și literatură nemuritoare, preschimbată, după zece ani, în opusul ei: o muiere grasă și cu început de mustăți. De aceeași factură sunt majoritatea pieselor din volum. Nedumeririle
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288508_a_289837]
-
care a generat un partid „de dreapta extremă”. Tot pamflet este și Răbojul lui Sf. Petre, în care unul dintre „sfinți” e adus pe pământ, spre a constata și îndrepta neregulile provocate de „Mamona”. Alteori, A. apelează doar la scene parodice, precum în romanul Arhanghelii, alternându-le cu cele grave, care în context par a avea o funcție moralizatoare, estompată, totuși, de durități, care plasează istoria romanescă într-un plan situat deasupra oricăror tendințe. Scriitorul deține un vast repertoriu de situații
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285197_a_286526]
-
întoarce spatele liricii existente, ci fața; preia din aceasta ceea ce găsește viabil. Poezia heracleitică se deschide, dialoghează, acceptă poezia de până la ea” (Mic manifest despre poezia heracleitică, postfața volumului Povestea țării latine din Est, 1994). Nu este vorba despre mimetismul parodic al „lunedismului”, atitudine postmodernă de asumare prin delimitare și caricare, ci de o voință integratoare grație căreia Eminescu se întâlnește cu T. S. Eliot, Urmuz stă bine lângă Rilke, iar Valéry și Michaux sunt citați împreună cu marele campion al heteronomiei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286194_a_287523]
-
lui Filimon sau a lui Negruzzi aveau rolul de a conferi seriozitate întreprinderii literare, de a legitimă ficțiunea, la Caragiale "textul alotopic", realizat prin relaționarea a două tipuri de text eterogene, jurnalistic și literar, este "însuși nucleul povestirii", precum și "reflex parodic față de textul clasic care se sprijină pe citate savante, folosindu-le drept argument al autorității" (p.94). În cadrul unor categorii precum ficționalitatea, raportul autor/narator, ironia, absurdul, ambiguitatea, Liviu Papadima urmărește tranziția realizată de proza lui Caragiale spre configurarea unui
Caragialia non sunt turpia by Florentina Costache () [Corola-journal/Journalistic/17966_a_19291]