KorAP: Find »[drukola/base=pentateuh & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...3 4 5 ...12 >

283 matches

Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421

a dominat totuși înțelegerea textului Vechiului Testament până la descoperirea manuscriselor de la Qumran, în 19474. IV. Teoria textelor locale. Înainte de descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, singurele surse importante care prezentau variante consonantice anterioare fazei de unificare a textului erau Septuaginta și Pentateuhul samaritean. Materialul hexaplar, Vulgata, Peșita, diversele targumuri, lucrările rabinice, versiunea arabă a lui Saadia, variantele manuscriselor biblice medievale nu ofereau decât eventuale variante consonantice care supraviețuiseră fazei de unificare a textului. În 1955, William Foxwell Albright 1 a propus o

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
textuale se postulează un prototext care ar fi fost în circulație în jurul secolului al V-lea î.Hr.2. Bazându-se pe o foarte bună cunoaștere a fragmentelor inedite din grota 4Q, Cross socotea că poate distinge trei forme textuale ale Pentateuhului, a căror specificitate s-a păstrat și transmis în medii geografice distincte: 1. un model expansionist atât în privința textului, cât și în cea a ortografiei, model atestat de mai multe manuscrise de la Qumran; 2. modelul relativ primar al textului masoretic

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
gramatica. F.M. Cross reconstituie istoria textului ebraic, alături de cea a textului grecesc al Septuagintei, în următoarele patru etape: a) în perioada persană, cel mai probabil în secolul al V-lea î.Hr., apar în Palestina și în Babilonia diferite texte locale; Pentateuhul și cărțile istorice își dobândesc forma finală în Babilonia, în secolul al VI-lea î.Hr; „textele locale” iau naștere din copii ale acestor lucrări; b) la începutul secolului IV î.Hr., textul egiptean al Pentateuhului devine independent de cel palestinian

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
în Babilonia diferite texte locale; Pentateuhul și cărțile istorice își dobândesc forma finală în Babilonia, în secolul al VI-lea î.Hr; „textele locale” iau naștere din copii ale acestor lucrări; b) la începutul secolului IV î.Hr., textul egiptean al Pentateuhului devine independent de cel palestinian. Până acum autorul Cronicilor folosise o formă primară a textului palestinian; în același timp, în Babilonia se dezvoltă un al treilea tip textual, care rămâne izolat până în perioada Macabeilor (sec. al II-lea î.Hr.), când

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
a format în perioada dintre Hilel și prima revoltă iudaică, adică între sfârșitul secolului I î.Hr. și anul 70 d.Hr. Recenzia greacă prototeodotiană a coincis, foarte probabil, cu primele încercări de întocmire a unei recenzii a textului ebraic al Pentateuhului și a cărților istorice. Această recenzie ebraică nu a folosit un singur tip textual, ci a adunat laolaltă, în diferite texte, mai multe texte locale. Astfel, pentru Pentateuh și pentru cărțile istorice s-a folosit textul babilonian, adus în Palestina

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
cu primele încercări de întocmire a unei recenzii a textului ebraic al Pentateuhului și a cărților istorice. Această recenzie ebraică nu a folosit un singur tip textual, ci a adunat laolaltă, în diferite texte, mai multe texte locale. Astfel, pentru Pentateuh și pentru cărțile istorice s-a folosit textul babilonian, adus în Palestina cu puțin timp înainte, înlocuind textul palestinian și chiar scrierea paleoebraică; d) la începutul secolului I d.Hr., textul protomasoretic, încă nedezvoltat, era folosit pentru întocmirea recenziei prototeodotiene. Acest

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
improbabil ca Biblia ebraică să se fi „încheiat” atât de repede, în secolele VI-V î.Hr. Pe lângă faptul că texte precum Cronicile și ultima parte a cărții Daniel nici nu existau la acea dată, este foarte greu de crezut că Pentateuhul s-a finalizat înainte de sfârșitul secolului al V-lea, poate chiar începutul secolului al IV-lea î.Hr. 2. Evaluarea materialului de la Qumran. Nu se știe sigur dacă materialul de la Qumran poate fi împărțit în trei familii textuale de bază; Talmon

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
mare decât pretinde Cross 4, însă acestea au dispărut întrucât nu au fost acceptate de nici o grupare religioasă, așa cum s-a întâmplat când Sinagoga a acceptat textul masoretic, când Biserica a primit textul Septuagintei și când comunitatea samariteană a atribuit Pentateuhului său caracter normativ. Descoperirile de la Qumran demonstrează că în Palestina existau mai multe tradiții textuale la acea vreme. Întrucât persoanele care locuiau în comunitatea de la Qumran proveneau din diferite locuri ale Palestinei, au adus cu ele textele care erau folosite

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
o comunitate iudaică bine localizată și cu o spiritualitate bine definită. Importanța acestor fragmente de manuscrise - ce datează, majoritatea, între 150 î.Hr. și 68 d.Hr., provenind dintr-o comunitate care, potrivit Regulilor, vroia sa trăiască cât mai aproape de preceptele Pentateuhului - pentru cercetarea textului premasoretic al Bibliei ebraice este ușor de înțeles. Același lucru se poate spune însă și despre manuscrisele și fragmentele de manuscrise descoperite în alte locuri ale pustiului Iudeii: Wadi Murabba’at, Nahal Hever și Nahal Tse’elim

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Tractates ale Talmudului babilonian, Massekhet Soferim, găsim totuși câteva reguli care indică ce litere trebuie scrise mai mari sau sau mai mici2; astfel, litera waw (w) din cuvântul /wjg (pântece) trebuie scrisă mai mare întrucât este litera situată la jumătatea Pentateuhului. Celebrul lar?y um? (Șema Israel) de la Deut. 6,4, trebuia scris neapărat de la începutul unui rând nou, având grijă ca dja să fie ultimul cuvânt al rândului respectiv; potrivit recomandărilor masoretice de mai târziu, doar ayin și daleth din

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
ebraictc "2.3. Ordinea și împărțirea în cărți a textului ebraic" O altă activitate atribuită scribilor, datată cel mai probabil înainte ca masoreții să se apuce de lucru, o constituie ordinea și împărțirea în cărți a Sfintei Scripturi. În Palestina, Pentateuhul era citit integral, de la început până la sfârșit, într-un ciclu de 3 ani, fiind împărțit în 157 (potrivit altora, 167) paragrafe săptămânale numite sedarim. Pe de altă parte, în Babilonia, citirea Pentateuhului se făcea în numai un singur an, astfel încât

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
împărțirea în cărți a Sfintei Scripturi. În Palestina, Pentateuhul era citit integral, de la început până la sfârșit, într-un ciclu de 3 ani, fiind împărțit în 157 (potrivit altora, 167) paragrafe săptămânale numite sedarim. Pe de altă parte, în Babilonia, citirea Pentateuhului se făcea în numai un singur an, astfel încât Pentateuhul era împărțit în 53 sau 54 de părți numite parașiyyot, semnalate îm edițiile moderne ale Bibliilor prin termenul paraș. Cu timpul, evreii din Palestina au adoptat, la rândul lor, împărțirea babiloniană

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
era citit integral, de la început până la sfârșit, într-un ciclu de 3 ani, fiind împărțit în 157 (potrivit altora, 167) paragrafe săptămânale numite sedarim. Pe de altă parte, în Babilonia, citirea Pentateuhului se făcea în numai un singur an, astfel încât Pentateuhul era împărțit în 53 sau 54 de părți numite parașiyyot, semnalate îm edițiile moderne ale Bibliilor prin termenul paraș. Cu timpul, evreii din Palestina au adoptat, la rândul lor, împărțirea babiloniană. Potrivit Talmudului, în acea perioadă premasoretică nu se poate

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
și principii 1. Cu toate acestea, împărțirea în versete reprezenta un aspect important al întrebuințării textului în lecturile de la sinagogă; ne dăm seama de aceasta dacă ținem cont de faptul că Targumurile Aramaice erau lucrate traducând verset cu verset textul Pentateuhului. Practica scrierii continue a textelor, fără a fi împărțite în capitole sau în versete, a fost abandonată în perioada talmudică, când propozițiile au început să fie împărțite între ele prin anumite semne numite sof pasuq. Ideea împărțirii Pentateuhului are la

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
verset textul Pentateuhului. Practica scrierii continue a textelor, fără a fi împărțite în capitole sau în versete, a fost abandonată în perioada talmudică, când propozițiile au început să fie împărțite între ele prin anumite semne numite sof pasuq. Ideea împărțirii Pentateuhului are la bază considerații de ordin practic: în Palestina, Tora trebuia citită în întregime într-un ciclu de 3 ani, iar în Babilonia într-un singur an. Pentru a înlesni acest lucru, Pentateuhul a fost împărțit în părți egale, potrivit cu

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
anumite semne numite sof pasuq. Ideea împărțirii Pentateuhului are la bază considerații de ordin practic: în Palestina, Tora trebuia citită în întregime într-un ciclu de 3 ani, iar în Babilonia într-un singur an. Pentru a înlesni acest lucru, Pentateuhul a fost împărțit în părți egale, potrivit cu timpul permis pentru citirea lui ca un întreg. Pentru perioada de trei ani, era împărțit în așa-numitele sedarim, iar pentru cealaltă, în așa-numitele perașot. Paragrafele perașot 2 se numeau fie setuma

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
întâlnesc însă și pe monede ce datează din perioada hasmoneilor (sec. I î.Hr.). Mai mult, în unele manuscrise de la Qumran, din primii ani ai erei creștine, tetragrama hwhy era scrisă în această ortografie, așa cum apare în multe manuscrise palestiniene ale Pentateuhului 3. Această „scriere ebraică” a fost complet scoasă din uz în secolul al II-lea d.Hr., când rabinii au declarat-o întru totul nepotrivită pentru textele sfinte. Arameii au dezvoltat, la rândul lor, din alfabetul canaanean, propriul sistem de

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
trecere în revistă a materialului disponibil. Kahle a împărțit manuscrisele în funcție de tipul de vocalizare menționat mai sus; astfel, E se referă la prima etapă (einfach), iar K la cea de-a doua (kompliziert). În același timp, a notat cu „a” Pentateuhul, cu „b” Profeții, iar cu „c” Scrierile, ajungând în acest fel la mai multe grupuri de analiză: Ea, Ka, Eb, Kb, Ec, Kc. Kahle prezenta în prolegomena sa la BHK, lista care conținea majoritatea manuscriselor ce purtau urmele vocalizării babiloniene

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
obișnuiau să își inventeze propriile tradiții de pronunțare, fapt ce îngreunează depistarea pronunțării exacte din acea vreme 3. O altă concluzie importantă, stabilită în urma examinării vocalizării palestiniene, se referă la originea ei comună cu vocalizarea folosită în versiunea samariteană a Pentateuhului. Sistemul samaritean de vocalizare se bazează pe cinci semne supralineare, iar cel palestinian pe opt semne, dintre care două ar fi variante ale aceluiași semn4. Pe lângă aceste vocale, sistemul palestinian, esențial fonetic, prezenta semne diacritice, constând în special dintr-un

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
cum este cel care conține textul cărții profetului Isaia. În același timp, alte cărți erau atât de mici încât puteau fi scrise mai multe într-un singur sul, așa cum este cazul celor cinci cărți care compun colecția Megillot. În schimb, Pentateuhul era prea lung pentru a fi copiat într-un singur sul; de obicei, se foloseau cinci suluri, câte unul pentru fiecare carte. În zilele noastre, edițiile moderne ale Bibliei conțin ansamblul cărților care formează canonul biblic, această prezentare ajutând la

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
călătorii. Cu timpul, codexul a devenit cel mai bun însoțitor al misionarului creștin. Adoptarea rapidă de către creștini a codexului, simboliza totodată ruperea de tradiția iudaică, în cadrul căreia textele sacre trebuiau copiate doar pe suluri. Până în zilele noastre, Sefer Tora, adică Pentateuhul folosit pentru lecturile publice de la sinagogă, se folosește în format de sul. La jumătatea secolului al II-lea d.Hr., formatul codexului era folosit pentru transmiterea tuturor Scripturilor Sfinte creștine, incluzând cărțile moștenite de la evrei. Posibilitatea copierii diferitelor cărți biblice

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
a, un membru al unei binecunoscute familii de copiști. Nu se cunoaște cu siguranță locul în care acest scrib a trăit și a copiat codexul. În orice caz, în orașul Cufut-Kale („Piatra Evreilor”) din Crimeea se afla o copie a Pentateuhului întocmită de același Solomon ben Buya’a. Acest manuscris al Pentateuhului conține două colofoare care prezintă amănunte biografice importante despre copistul lor; într-un prim colofon se spune: „Eu, Solomon Halevi, fiul lui Buya’a, ucenicul lui Sa’id, fiul

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
cunoaște cu siguranță locul în care acest scrib a trăit și a copiat codexul. În orice caz, în orașul Cufut-Kale („Piatra Evreilor”) din Crimeea se afla o copie a Pentateuhului întocmită de același Solomon ben Buya’a. Acest manuscris al Pentateuhului conține două colofoare care prezintă amănunte biografice importante despre copistul lor; într-un prim colofon se spune: „Eu, Solomon Halevi, fiul lui Buya’a, ucenicul lui Sa’id, fiul lui Pargoi, numit Balquq, am scris această Carte a Legii lui

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Buya’a care a vocalizat textul și-a încheiat lucrul în anul 1241 al erei seleucide, adică în anul 930 d.Hr., la câțiva ani după ce Solomon ben Buya’a a copiat textul. Prin urmare, este de presupus că scrierea Pentateuhului a început în anii ’20 ai secolului al X-lea. 3. În cel mai probabil caz, Codex Aleppo a fost scris înainte de Pentateuhul de la Cufut-Kale, din moment ce Aaron ben Așer este cel care a vocalizat textul consonantic. Rezultă că textul codexului

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
câțiva ani după ce Solomon ben Buya’a a copiat textul. Prin urmare, este de presupus că scrierea Pentateuhului a început în anii ’20 ai secolului al X-lea. 3. În cel mai probabil caz, Codex Aleppo a fost scris înainte de Pentateuhul de la Cufut-Kale, din moment ce Aaron ben Așer este cel care a vocalizat textul consonantic. Rezultă că textul codexului Aleppo a fost scris la sfârșitul secolului al IX-lea, în orice caz, nu mai târziu de anul 9101. În secolul al XVIII

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]