517 matches
-
E probabil că va pleca.” Iar în această situație, poziția adverbului nu e diferită de a altor termeni care constituie, aparent, singuri predicatul unei propoziții, dar numai datorită elipsei sau subînțelegerii verbului copulativ, componentul care poartă atributele semanticii gramaticale a predicației: „Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;/ Ea o inimă de aur - El un suflet apostat.” (M.Eminescu, I, p. 50), „Bine c-ai venit.”, „Păcat că n-ai venit.” ș.a.m.d. Se poate vorbi
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
interjecției de clasă de semne lingvistice distincte în sistemul limbii se constituie în continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicației prin intonație sau numai prin marcarea exclamativă a predicatelor. Realizează predicația prin intonație interjecțiile afective, care se impun ca termeni centrali (sau unici) ai unor enunțuri neanalizabile, componente ale unor enunțuri complexe, întemeiate pe relația de incidență: „Fac prinsoare pe
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
constituie în continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicației prin intonație sau numai prin marcarea exclamativă a predicatelor. Realizează predicația prin intonație interjecțiile afective, care se impun ca termeni centrali (sau unici) ai unor enunțuri neanalizabile, componente ale unor enunțuri complexe, întemeiate pe relația de incidență: „Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă vezi pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
pe ce vrei, că și tu ai venit să mă vezi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos... -Aș! zic eu... -Măi! adaugă el...” (I.L. Caragiale) „-Văleu! și unde-i bălaurul, moș Nechifor?” (I. Creangă) Interjecția ei realizează predicația, în enunțuri neanalizabile, fie prin intonație exclamativ-asertivă, fie prin intonație interogativă: „-Dumneata vrei să mergem la plimbare... -Ei! da... -Ei! eu merg bucuros, da’ numa călare merg... Ei? -Ei? -Ei? ia-mă dumneata în cârcă...” (I.L. Caragiale) Tot enunțuri neanalizabile
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
nivelului fonematic cu elemente prozodice: intonație, accent, pauză etc: Răsare soarele. Formidabil! Vorbă multă, sărăcia omului. Ai carte, ai parte. • dezvoltarea unor categorii gramaticale specifice, imanente înscrierii semnelor lingvistice în plan sintagmatic (diateza verbală, cazul, numărul și persoana etc.), • desfășurarea predicației, funcție lingvistică esențială, imanentă procesului însuși de comunicare, • dezvoltarea diferitelor funcții sintactice, prin intrarea unităților lexicale în relații sintactice, • desfășurarea raportului eu-lume-limbă; • dinamica raportului dintre planul expresiei și planul semantic al limbii. Raportul cuvânt-enunț este condiționat, guvernat și orientat de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
raportului eu-lume-limbă; • dinamica raportului dintre planul expresiei și planul semantic al limbii. Raportul cuvânt-enunț este condiționat, guvernat și orientat de trecerea verbului din poziția de infinitiv în sistemul lexical al limbii în poziția de predicat în sistemul gramatical. Prin realizarea predicației, inerentă actului de comunicare lingvistică, verbul guvernează principalul câmp semantico-sintactic al enunțului și orientează structura celorlalte, prin actualizarea interferenței sistem lexical - sistem gramatical concomitent în sfera cuvântului și în sfera enunțului. Raportul lexic-morfologie-sintaxă primește dezvoltarea: proprie, în esența ei funcțională
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
raport de consubstanțialitate structură sintactică-structură morfologică, enunțul actualizează planul semantic al termenilor lexicali - temei în procesul de comunicare lingvistică. Prin raportul dintre planul semantic al enunțului și planul expresiei se desfășoară funcția centrală a actului de cunoaștere și comunicare lingvistică: predicația. Rezultat al enunțării - proces complex prin care subiectul vorbitor intră în raport intersubiectiv cu un interlocutor în interpretarea lingvistică a unei realități extralingvistice - enunțul este o structură finită, relativ autonomă, a cărei identitate sintactică se definește printr-o triplă unitate
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prozodică; este delimitat prin pauze (în scris, marcate prin spațiu alb și semne de punctuație, punct cel mai adesea) și are o singură desfășurare intonațională 2. Unitatea semantică și unitatea prozodică asigură (și sunt asigurate de) modul de desfășurare a predicației: • prin intonație predicațională: „Zdravănă femeie! Ce a făcut, ce a dres (...) s-a plătit de datorii...” (I.L. Caragiale) • prin predicat: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară,” (M. Eminescu) Unitatea de structură
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a făcut, ce a dres (...) s-a plătit de datorii...” (I.L. Caragiale) • prin predicat: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară,” (M. Eminescu) Unitatea de structură variază în funcție de specificul concret al realizării predicației și al expansiunilor sintactice pe care, direct sau indirect, le orientează sau chiar condiționează. Propoziția este cea mai mică unitate sintactică, din structura unui enunț, delimitată de existența unui nucleu predicațional (constituit din subiect și predicat): "O, priviți-i (1
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
structura logico-semantică a enunțului lingvistic, relativ independentă de specificul limbilor naționale (cel puțin în familia limbilor indo-europene) - iar ca virtualitate, pe structura planului semantic al unităților lexicale, relativ dependentă de specificul limbilor. Pe de o parte, funcția esențială a comunicării - predicația - implică dezvoltarea funcțiilor sintactice de predicat și, în interdependență cu aceasta, funcția de subiect. Pe de altă parte, imposibilitatea unităților de la nivel lexical de a comunica întreguri semantice impune realizarea la nivel sintactic a complementelor semantice necesare. Verbul a răsări
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de relații sintactice, numai primele două (interdependența și dependența) determină dezvoltarea unor funcții sintactice specifice. O situație specială prezintă o anumită variantă a relației de apoziție. În interiorul relației de interdependență, se dezvoltă două funcții: predicatul și subiectul. Predicatul este concretizarea predicației, funcție esențială în organizarea și funcționarea enunțului lingvistic ca mijloc de cunoaștere, verificare și comunicare a cunoașterii: „Din cer a venit...” Subiectul este funcția cu care se încarcă, în interiorul relației de interdependență, un nume (sau un substitut) atras în sfera
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
organizarea și funcționarea enunțului lingvistic ca mijloc de cunoaștere, verificare și comunicare a cunoașterii: „Din cer a venit...” Subiectul este funcția cu care se încarcă, în interiorul relației de interdependență, un nume (sau un substitut) atras în sfera de desfășurare a predicației. Este condiție (relativă) și consecință (absolută) a situării predicatului în interiorul unei sintagme bipolare verb-nume: „Din cer a venit un cântec de lebădă.” (L. Blaga) În interiorul relației de dependență se dezvoltă cinci funcții sintactice. Identitatea lor este determinată, pe de o
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
poziție se situează și G.A. (Vezi ediția a II-a, 1966, vol.I, p. 318; vol.II, p. 97). Poziția rămâne în esență aceeași și în noua ediție a Gramaticii Academiei (2005), integrată doar în perspectiva înțelegerii diferite a predicației. Adverbe precum poiate,firește,negreșit etc. sunt predicate în condițiile prezenței conjuncției că/să ( Negreșit că va pleca.), cu două deosebiri: sunt predicate adverbiale (vol.I, p.594, vol.II, pp.249-251), anulându-se, în felul acesta distincția predicat verbal
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
drum spre interpretarea în același mod și a altor adverbe: Mai să nu te recunosc., Cât pe ce să nu te recunosc., ceea ce ar întări îndoiala privind caracterul lor predicativ. Incapabile prin însăși natura lor să actualizeze într-un enunț predicația, adverbele de modalitate nu pot intra în relație de interdependență cu un subiect (propoziția pe care o preced este interpretată ca subiectivă) și, deci, nu pot constitui nucleul predicațional al unui enunț. Întrebuințate singure, ele pot reprezenta enunțuri neanalizabile, în
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
constituirea unor constante ale variațiilor, specifice sistemului sintactic al unei limbi. În structura sintactică a limbii române, recțiunea se caracterizează prin patru categorii de constante flexionare: 1. determinate de funcția sintactică a termenului lexical; atrăgând în sfera de desfășurare a predicației un nume (pronume), verbul îi impune acestuia cazul nominativ; „Piere în jocul luminilor / Saltul de-amurg al delfinilor.” (L. Blaga) „Îți plac fotografiile - la ceasul când se preschimbă-n tigri: fiecare își ține-n gură halca ei de timp.” (Șt.Aug.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
interpretarea sintaxei limbii române : propoziția, ca „unitatea de bază a sintaxei” (G.A., II, p. 7) și fraza - „unitatea sintactică superioară propoziției (...), constituită din două sau mai multe propoziții” (idem). Statutul propoziției de unitate de bază este asigurat de (1) predicație (sau predicativitate), "raportarea conținutului ei la realitatea obiectivă reflectată", (2) autonomie sintactică, semantică și comunicațională, (3) indici de predicație: „Propoziția este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare și care comunică prin cuvinte cu indici
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintactică superioară propoziției (...), constituită din două sau mai multe propoziții” (idem). Statutul propoziției de unitate de bază este asigurat de (1) predicație (sau predicativitate), "raportarea conținutului ei la realitatea obiectivă reflectată", (2) autonomie sintactică, semantică și comunicațională, (3) indici de predicație: „Propoziția este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare și care comunică prin cuvinte cu indici de predicație o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv sau volițional.” (II, p. 17) Totodată, se vorbește
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
predicativitate), "raportarea conținutului ei la realitatea obiectivă reflectată", (2) autonomie sintactică, semantică și comunicațională, (3) indici de predicație: „Propoziția este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare și care comunică prin cuvinte cu indici de predicație o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv sau volițional.” (II, p. 17) Totodată, se vorbește în aceeași parte introductivă a Sintaxei de două tipuri de unități minimale: • îmbinarea de cuvinte - „cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
propoziții predicative”, pe lângă că sunt lipsite de autonomie, nici nu „comunică o judecată logică” (II, p. 7), de vreme ce în sine, "predicatul", realizat numai prin verbul copulativ, nu exprimă o idee predicativă: ideea predicativă (sens complex), tocmai pentru că "esența propoziției este predicația (sau predicativitatea)"(ibidem), se întemeiază în primul rând pe raportul de complementaritate verb copulativ + propoziția predicativă; în structura „Lumea-i... + cum este.” (M. Eminescu) există o singură idee predicativă, deci, nu doua propoziții. În sfârșit, se caracterizează totdeauna prin autonomie
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
3) convingeri ” (Atribut 2/ Regent 3) / „Toți avem dreptul (Regent 1) să ne exprimăm în mod liber. ” (Atribut). Situație specială prezintă grupul verbal care are ca centru un verb copulativ. La primul nivel, grupul reprezintă un întreg semantic, pentru că însăși predicația are condiții de realizare( semnificație lexicală(1)+ semnificație gramaticală(2): Mihai este(2) înțelept.(1), „Cea mai mare înțelepciune a naturii e (2) că a sădit în sufletul omului nemulțumirea.(1) ” (N.Iorga) Identificarea, delimitarea și descrierea unităților sintaxei se
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
În acest sens, un text lingvistic (ca text concret, în primul rând, dar și ca reprezentare a limbii în actualizare) impune identificarea, dintr-o perspectivă: a unității fundamentale, prin care se asigură comunicarea unui “întreg semantic”, în legătură cu specificul nivelului sintactic - predicația și, dintr-o altă perspectivă: a unor unități de structură a acestui întreg semantic. Unitatea fundamentală este enunțul, unitate finită în dezvoltarea textului lingvistic, rezultat al enunțării. Asumându-și predicația, enunțul comunică prin trei principale atribute: unitate de înțeles, unitate
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se asigură comunicarea unui “întreg semantic”, în legătură cu specificul nivelului sintactic - predicația și, dintr-o altă perspectivă: a unor unități de structură a acestui întreg semantic. Unitatea fundamentală este enunțul, unitate finită în dezvoltarea textului lingvistic, rezultat al enunțării. Asumându-și predicația, enunțul comunică prin trei principale atribute: unitate de înțeles, unitate de structură, unitate prozodică. Dintre diversele unități de structură, identificabile din diferite perspective, propoziția se impune ca unitate minimală întrucât și întru cât reprezintă în structura și în planul său
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
principale atribute: unitate de înțeles, unitate de structură, unitate prozodică. Dintre diversele unități de structură, identificabile din diferite perspective, propoziția se impune ca unitate minimală întrucât și întru cât reprezintă în structura și în planul său semantic o ipostază a predicației. Într-un enunț precum „ Când însuși glasul gândurilor tace, / Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -” (Eminescu), predicația este asumată de regenta frazei: „ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii „. În subordonata temporală „ Când însuși glasul gândurilor tace ”, predicația are caracter pasiv
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
diferite perspective, propoziția se impune ca unitate minimală întrucât și întru cât reprezintă în structura și în planul său semantic o ipostază a predicației. Într-un enunț precum „ Când însuși glasul gândurilor tace, / Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -” (Eminescu), predicația este asumată de regenta frazei: „ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii „. În subordonata temporală „ Când însuși glasul gândurilor tace ”, predicația are caracter pasiv, la nivelul predicatului tace.Trecerea de la asumarea activă a predicației la starea de pasivitate s-a produs
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
o ipostază a predicației. Într-un enunț precum „ Când însuși glasul gândurilor tace, / Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -” (Eminescu), predicația este asumată de regenta frazei: „ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii „. În subordonata temporală „ Când însuși glasul gândurilor tace ”, predicația are caracter pasiv, la nivelul predicatului tace.Trecerea de la asumarea activă a predicației la starea de pasivitate s-a produs odată cu intrarea propoziției „Însuși glasul gândurilor tace” în relație de subordonare față de verbul din regentă: Mă-ngână. Din această perspectivă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]