325 matches
-
propusăciunea o unitate ideală încheiată în sine, care reprezintă raportul reciproc dintre singular și general, întru atâta îi și corespunde simpla referința reciprocă de arsis și t[h]esis, prin care vine la-nfățișare unitatea cea vie dintre subiect si predicat. 3921v E clar cum că accentele vorbelor, care reprezintă unitatea cuvântului, se subordinează acestui accent logic; pentru că pentru auditor se pierde de tot accentul ce dă formă cuvântului, pus pe lângă accentul cel mai nalt, care-i sulevează oarecum referința internă
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
diferit de aceea și de-a recunoaște ca aparținîndu-i, și încă cu necesitate, noțiunea cauzei, care nu-i conținută-n ea? Ce-i aicea acel necunoscut = x pe care rațiunea se razimă când crede a afla afară de noțiunea A un predicat B cu totul străin de ea, pe care cu toate acestea îl recunoaște ca fiind legat de ea? Experiență nu poate fi, fiindcă principiul citat adaogă la reprezentația întîia pe cea de-a doua nu numai cu generalitatea cea mai
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
fel încît să li se atribuie și ca atari, de sine, chiar dacă n-ar fi intuite, sau sânt de așa fel cari atârnă numai de forma intuițiunei noastre, va sa zică de făptura subiectivă a sufletului nostru, fără care aceste predicate n-ar putea fi atribuite nici unui obiect? Despre a ne desluși asupra acestui punct vom (dezbate) expune mai întîi noțiunea spațiului. 1. Spațiul nu este o noțiune empirică care ar putea fi abstrasă din experiența exterioară. Căci pentru a putea
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
cătră intuițiunea noastră) nici ca subsistent, nici ca inerent. Totuși aceasta idealitate trebuie să fie pusă tot așa de puțin ca ceea a spațiului în paralelă cumva cu subrepțiuni a senzației, căci s-ar presupune atunci despre fenomen, căruia aceste predicate-i inerează, c-ar avea o realitate obiectivă, care aicea n-are loc defel, exceptat cazul daca această realitate se ia-n sens empiric, adică daca obiectul însuși e privit ca un fenomen: drept care să se recapituleze notița de mai
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
se întâlnește și împreună cu alte nume: cu al-‘Azz (14 ocurente), cu (al-)Taww"b (9 ocurente), cu al-Ghafór (8 ocurente), cu Ra’óf (8 ocurente), cu al-Barr (o dată: v. 34, 2); doar de două ori apare singur, ca predicat: ’inna All"ha k"na bi-kum ra≤m (4, 29; 17, 66): „Dumnezeu este milostiv cu voi”. Aproape toți comentatorii vorbesc de sensul cvasi-identic al acestor două nume ce se aplică Aceluia care dă în cel mai înalt grad dovadă
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
unor inscripții preislamice din sudul Arabiei, Dumnezeul iudeilor și Dumnezeu-Tatăl al creștinilor era desemnat cu acest nume140. Observația lui Õa‘lab că al-Ra≤m"n nu este un nume că toate celelalte este justă: întotdeauna cu articol, nu este niciodată predicat al subiectului All"h; cu exceptia formulei al-Ra≤m"n al-Ra≤m, nu se combină cu alte nume, în schimb apare de circa 50 de ori în contexte în care funcționează, asemenea numelui suprem All"h, în anumite sure mekkane (e.g.
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
în textele în care nu apare numele YHWH, functioneaza că nume propriu al divinității ’Elohm sau ’Eloah, în vreme ce în textele unde este folosit numele YHWH, ’Elohm (sau ’Pl), însoțit sau nu de un epitet, este cel mai adesea predicat, spunând fie că YHWH este Dumnezeu, fie ce fel de divinitate este YHWH. 3.1.1.3. ‘ElyÄn: „Cel Nalt/Preaînalt” (SC); „Cel Preaînalt” (Blaj, BVA, G-R, BS, C); ho hýpsistos (LXX); „Altissimus” (Vg); „le Très-Haut” (BJ); „the Most High
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
combinație cu ’Elohm, acesta din urmă cu sau fără pronume-sufix. Traducerile românești redau această combinație prin „Domnul Dumnezeușltăuț” (e.g. Ex 20,2-12: „Cele zece porunci”; Dt 5,6-15). Spre deosebire de ’Pl sau ’Elohm, YHWH este întotdeauna subiect și niciodată predicat sau parte a predicatului. I se atribuie caracteristici omenești: se vorbește de „față” lui, de „glasul” lui, de „ochii” lui, de „urechea” lui, de „brațul șputeriiț lui”, de „mâna/dreapta” lui, de „gândurile” lui, de „inima” lui, de „mânia” lui
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
Vg); „juste” (BJ); „righteous” (În 17,25), „just” (În 1,9) (RSV). Septuaginta traduce astfel ebraicul țaddq. Despre Dumnezeu, este folosit o dată că epitet, în În 17,25, unde Isus i se adresează cu páter díkaie și o dată că predicat, în 1In 1,9: eàn homologÄÎmen tàs hamartías hQmÄÎn, pistós estin kaì díkaios hína aphQÎi hQmžn tàs hamartías...: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele...” (C) Că nume propriu-zis îl vom întâlni printre numele
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
desemnează mărimi , relații spațiale; în vorbire predomină substantivele iar numărul de verbe este mai mic; atât în limbajul scris cât și în cel oral folosește puține cuvinte precum și o construcție defectuoasă a frazei datorită lipsei de acord dintre subiect si predicat, omiterea predicatului, repetarea predicatului și a subiectului; întâmpină dificultăți în însușirea formei scrise a limbajului apărând astfel dislexia, disgrafia și disortografia specifică deficiențelor mintale. Memoria memoria cifrelor este mai redusă comparativ cu normalul de aceeași vârstă mintală; memorarea nu dobândește
Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice by Alois Gherguț () [Corola-publishinghouse/Science/2355_a_3680]
-
De aceea, în tot acest demers de cercetare, vom apela la un material bibliografic consistent, care să argumenteze, prin autoritate teologică și științifică, cele ce se afirmă și care să mențină întregul conținut în coerență cu revelația și cu învățătura predicată și aplicată de Magisteriul Bisericii. Conținutul lucrării se structurează în cinci capitole, dorind să urmărească în mod coerent tematica propusă - procesul dialogic în sacramentul reconcilierii - făcând apel, în abordarea sa, la diferite dimensiuni (teologică, filosofică, antropologică și psihologică). Fără a
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
du cerveau” ediția Mobilisation de Consciences, 1964. Opresiunea sălbatică și fără termen naște monștri, mai rău ca somnul din tabloul lui Goya, naște instincte ucigașe, oameni fără Dumnezeu, executori orbi și ai părinților dacă li se cere, după principiul bolșevic predicat și de doctrinarul roșu Dimitri Manuilski, secretar general al cominternului: «...toate crimele, toate cruzimile, sunt nu numai premise, dar și recomandabile”, ceea ce acoperă teoretic procesele fabricate prin care au căzut victime și comuniști: la noi Lucrețiu Pătrășcanu, Foriș, ș.a., iar
Amintiri ?ns?ngerate by CONSTANTIN N. STRACHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83873_a_85198]
-
trecut și viitor). Aceasta înseamnă, în mod fundamental, că ceea ce este este la modul prezent. Această definiție este valabilă și pentru ființarea supremă („Dumnezeu”) care, față de ființa comună (to on), joacă rolul fondator al substanței în relație cu celelalte categorii/predicate (timp, spațiu etc.). „Dacă ființa nu se enunță ca prezență, Ființarea supremă nu ar fi exersat nici o decizie fondatoare asupra celorlalte ființări.”3 Acest raport de întemeiere între Dumnezeu și ființa comună a tuturor lucrurilor definește „constituția onto-teologică a metafizicii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
printr-o sentință care ne lasă să înțelegem tendința monoteistă a figurii sale: Un singur lucru este Zeus, Hades și Helios, un singur lucru este Serapis. Asia Mică a fost patria cultului marii mame Cybele, zeița fecundității, fiind foarte curând predicată grecilor. În perioada elenistică, cultul ei se răspândise rapid dincolo de frontierele țării sale de origine, iar în anul 204 a.Chr. era deja introdus la Roma. Și acesteia îi era atașată o divinitate masculină, geniul naturii Attis, amantul ei. Potrivit
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
naționalismului ebraic și propriul scrupul religios, nu a ezitat să-i boteze pe unii dintre păgâni, ca în cazul centurionului roman Cornelius, la Cezareea, împreună cu toate rudele și prietenii săi intimi. Acest episod deschidea calea Evangheliei și lumii păgâne, Evanghelie predicată anterior doar iudeilor din diasporă datorită tulburărilor ivite între aceștia și iudeo-creștini pentru moartea lui Ștefan, primul martir, când au trecut până în Fenicia și în Cipru, și în Antiohia, nimănui grăind cuvântul, decât numai iudeilor (Fap 11, 18). Au mai
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
orice consistență morală. În paralel, în Biserica dătătoare de legi, montaniștii vedeau o deviere și o trădare a conformității genuine și integrale a legii evanghelice, care dezicea viața militară și războiul considerate repugnante și antitetice principiilor umanității, fraternității și pacifismului predicate de către aceasta. De aceiași părere erau și maniheii, cu toate că învățătura lor nu era o simplă erezie creștină, ci chiar o nouă religie. Biserica a considerat-o erezie datorită însușirii unor elemente tipic creștine, inserate în teoria sa, cu privire la existența binelui
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
este viața, care trebuie respectată chiar și în animale. Respectul absolut al vieții în genere și în chip deosebit al celei umane, considerate sacre, în Marcion și în Carpocrate provenea din concepția emanaționist-panteistă, din care făcea parte și doctrina metempsihozei predicată anterior și de alți eretici. Această concepție susținea că sufletul omului este atât de legat prin natura sa de trup, încât nu se poate elibera de acesta nici măcar după moarte, care nu ar fi altceva decât momentul trecerii sale dintr-
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
se stabilește ulterior un scop care determină forma în care se comunică (declarație, întrebare, cerere sau exclamație). De aceea, atunci cînd enunță o anumită frază și nu alta, locutorul are o intenție determinată, iar ceea ce se reflectă prin structura subiect predicat este tocmai această intenție 67. Comunicarea propriu-zisă (ca activitate) este un act de a enunța, de a spune ceva, care se concretizează în tr-un enunț, într-o entitate independentă atît de actul enunțării, cît și de cuvintele antrenate în realizarea
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
cel care face posibilă comunicarea, o transmitere a cunoașterii sau o cunoaștere în devenire, însă numele (care alcătuiește subiectul) este cunoașterea asumată (prin funcția denominativă), iar cunoașterea este etapa superioară transferului de informație. De aceea, în raportul de inerență subiect predicat, predicatul nu este decît o spunere despre nume, o determinare a lui, iar, prin acordul predicatului cu subiectul, limba transpune formal, în fenomen, ceea ce este esențial: preeminența subiectului în raport cu predicatul. Pe de altă parte, în condițiile comunicării, se decodează în
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
atare, spune Vossler, este fals să se creadă că există vreo legătură între prezența lui -s și distincția funcțională. La fel de falsă ar fi, după el, afirmația pozitiviștilor (adică a neogramaticilor) că dispariția declinării cu două cazuri a determinat ordinea subiect predicat obiect din franceza modernă, în locul topicii libere de mai înainte. Ordinea cuvintelor își are originea în "spiritul limbii" (Geistsprache), adică în sufletul indivizilor vorbitori, încît dragostea francezului pentru logică și regularitate a creat acest uz, care, la început, a fost
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
fost o apariție individuală, dar, pe măsură ce "spiritul limbii" devenea tot mai puternic, s-a generalizat, transformîndu-se într-o normă. Dispariția lui -s final și existența celor două cazuri sînt, după Vossler, numai fenomene accesorii, iar nu cauze ale topicii subiect predicat obiect, toate fiind numai consecințe ale constituției psihice ale poporului francez. Chiar și cele mai neînsemnate prefaceri lingvistice izvorăsc din spiritul limbii și, de aceea, este o greșeală gravă să se dea o explicație care să urmărească o logică în
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
tiranie" de care se ferea Unamuno este balsamul scriitorului. O idee aprofundata devine o obsesie fertila, care menține spiritul treaz. Meditația dominantă a lui Cioran se face pe marginea raportului om-Dumnezeu. Cioran atacă că pe un punct vulnerabil tocmai umilință predicata de creștinism, ca fiind un punct de ruptură cu omul modern, care revendică dreptul de a fi interlocutorul lui Dumnezeu. Unamuno spune că "Dumnezeu era și este în mințile noastre de gen masculin"63, deci, modul său de a judeca
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
privește spre fiii ei cu "dragoste oarbă". Omul modern s-a maturizat, nu mai accepta să fie certat de un Pater familias neiertător, cum spune Unamuno, vrea să dovedească că merită a fi partenerul de dialog al lui Dumnezeu. Supunerea predicata de creștinism și asociată perioadei de "copilărie a omului" nu mai corespunde noii conștiințe a omului modern, spune Cioran. Și totuși: "Strigatul nearticulat din adâncul fiecărei ființe, singurătatea ce se întinde dincolo de Dumnezeu... Doamne, fă să mă mântuiesc sau să
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
subiect în ambele premise și predicat în ambele premise”48. Cea mai perfectă forma de silogism, pe care Aristotel îl numește „perfect” și "prim", este aceea în care premisele sunt universal afirmative, iar termenul mediu este subiect în majoră și predicat in minora. Forma lui logică este: Orice M este P Orice S este M Deci orice S este P Conținutul cognitiv al silogismului ca atare reflectă deci unitatea dialectică dintre general, particular și individual. 48 H.Wald, op.citată, p.
Logica între gândire și limbaj by Elena Manea () [Corola-publishinghouse/Science/1693_a_3069]
-
subiect în ambele premise și predicat în ambele premise”48. Cea mai perfectă forma de silogism, pe care Aristotel îl numește „perfect” și "prim", este aceea în care premisele sunt universal afirmative, iar termenul mediu este subiect în majoră și predicat in minora. Forma lui logică este: Orice M este P Orice S este M Deci orice S este P Conținutul cognitiv al silogismului ca atare reflectă deci unitatea dialectică dintre general, particular și individual. 48 H.Wald, op.citată, p.
Logica între gândire și limbaj by Elena Manea () [Corola-publishinghouse/Science/1693_a_3068]