375 matches
-
structura analitică a predicatului. Definită prin procesualitate, semantica verbului se desfășoară (înscrie) între două limite: • un punct de plecare: cauza, originea acțiunii, stării etc.; • un punct de sosire: rezultatul acțiunii etc. Prima limită (originea, cauza, punctul de plecare) a (al) procesualității introduce în conținutul semantic al verbului o componentă specifică, dezvoltată în interiorul categoriei gramaticale de persoană, care condiționează și sintaxa sa, în primul rând în interiorul relației sintactice subiect predicat. Situată în perspectiva semantico-sintactică descrisă de raportul dintre procesualitatea verbală și originea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
plecare) a (al) procesualității introduce în conținutul semantic al verbului o componentă specifică, dezvoltată în interiorul categoriei gramaticale de persoană, care condiționează și sintaxa sa, în primul rând în interiorul relației sintactice subiect predicat. Situată în perspectiva semantico-sintactică descrisă de raportul dintre procesualitatea verbală și originea acestuia, opoziția personal-impersonal implică două direcții, interdependente, dar care se relevă una la nivel morfologic (sau morfo-sintactic), cealaltă la nivel sintactic, reflectând: - reacția verbului față de categoria gramaticală a persoanei, comportamentul său (în planul formei și în cel
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
termeni corelativi modali). 1. Certitudinea se combină, de regulă, cu realitatea și cu detașarea obiectivă; subiectul vorbitor constată doar desfășurarea unei acțiuni, existența unei stări. Acțiunea este sigură pentru că este reală; subiectul vorbitor nu se implică, pentru că el descrie doar procesualitatea, sau se implică în acest fel doar - situează acțiunea sau constată situarea acțiunii (stării) în perspectiva realului. Este propriu acest plan semantic modului Indicativ: „A plecat de vineri la mânăstiri.” 2. Incertitudinea se combină cu irealitatea; acțiunea este nerealizată sau
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
lexical al limbii, așa cum forma absolută a substantivului, acauzală, denumește „obiectual” substanțe - „obiecte” interpretate lingvistic: a călători - corabie Infinitivul poate fi, în acest sens, și chiar este în mod frecvent în limba română, o variantă verbală (deci, dinamică, purtând marca „procesualitate”), în sistemul lexical al limbii, paralelă, alternativă la primul nivel de interferență cu sistemul gramatical - nivelul categoriilor (claselor) lexico-gramaticale -, la varianta substantiv/statică (purtând marca „substanțialității”), cu care intră în raport de sinonimie lexicală și de opoziție lexico-gramaticală: a călători
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
din care face parte verbul, prin sufixul tematic: „De uitat, n-am uitat nimica, tată.” (I. Creangă) SINTAXA VERBULUITC "SINTAXA VERBULUI" Identitatea specifică a verbului între celelalte categorii lexico-gramaticale (părți de vorbire) se întemeiază pe complementaritatea celor trei dimensiuni: • semantică - procesualitate/dinamism • deictică - temporalitate • sintactică - asumarea predicației Această complementaritate își are originea în modul specific în care se întrepătrund în planul semantic al verbului sistemul lexical și sistemul gramatical al limbii și determină gradul maxim de solidaritate (consubstanțialitate) morfologie-sintaxă, ceea ce face
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
își asumă predicația și determină generarea funcției sintactice de subiect: „Viața noastră e o ironie / Minciuna-i rădăcina ei.” (M. Eminescu) „Ne pierdem ca să ne-mplinim.” (L. Blaga) Caracterul consubstanțial al celor două dimensiuni definitorii ale planului semantic al verbului: procesualitatea/dinamismul - trăsătură semantică lexicală - și temporalitatea, trăsătură semantică gramaticală, impun ca imanentă verbului funcția de predicat. Verbe predicative - verbe nepredicativetc "Verbe predicative - verbe nepredicative" Realizarea funcției de predicat este dependentă de conținutul lexical concret al verbului. Capacitatea acestuia de a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
M. Eminescu) În afara situațiilor în care s-a întrebuințat adjectival - în limba română a secolului trecut, mai ales: „Pe-un pat alb ca un lințoiu zace lebăda murindă.” (M. Eminescu), gerunziul își păstrează componenta semantică adverbială concomitent cu componenta verbală - procesualitate ‘nedeterminată’ - și în sintagmele în care se realizează funcția sintactică de atribut (atribut calificativ), în relație de dependență față de un regent-substantiv: „Ulcioare-nchipuind s-adape au forma fetele parc-ntr-adins alcătuite să ne scape.” (L. Blaga) „... numai așa te pot vedea și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
măsură să asigure o interpretare coerentă cu alte soluții date problemei realizării altor funcții sintactice ca „părți de propoziție multiple” - ca să rămânem în termenii gramaticii curente - subiectul, înainte de toate. Prin planul său semantic, întemeiat pe complementaritatea celor două componente semantice: procesualitatea și temporalitatea, verbul are rolul fundamental în organizarea enunțului sintactic dar își îndeplinește acest rol prin nucleul predicațional, condiție existențială și marcă distinctivă a propoziției; nucleul predicațional, a cărui esență este relația sintactică de interdependență Subiect Predicat, este, prin aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
experimentale, ceea ce garantează validitatea sa de construct. Spre exemplu, pentru măsurarea capacităților de concentrare a atenției s-a renunțat la „anticul” test Praga și s-a construit un test bazat pe datele recente privind relația dintre inhibiție și activare în procesualitatea atenției (MacLeod et al., 2000). Flexibilitatea categorizării se măsoară prin operaționalizarea teoriilor recente despre relația dintre funcțional și taxonomic în clasificare, operațiile cu imagini se bazează pe sarcini de rotire mintală (Shepard et al., 1982; Shepard și et al., 1988
[Corola-publishinghouse/Science/2159_a_3484]
-
proprietăți, relații 43 2.2. Funcțiile 48 2.3. Formarea atitudinilor 50 2.4. Schimbarea atitudinală 53 2.4.1. Persuasiunea și efectele ei 53 2.4.2. Schimbări atitudinale spontane. Disonanțe și restructurări cognitive 61 2.5. Structura și procesualitatea relațiilor dintre valori, atitudini și comportamente 66 2.5.1. Convergența atitudine/comportament 67 2.5.2. Divergența atitudine/comportament 68 2.5.3. Modelarea relației dintre atitudine și comportament 72 Capitolul 2 Comportamentul prosocial și altruismul 1. Perspective teoretice
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
sentimentele și comportamentele noastre. Am văzut însă că aceasta nu este numai o chestiune de diversitate culturală, ci și de mari diferențe intraculturale în funcție de o serie de parametri, printre care școlaritatea este unul de prim rang. 2.5. Structura și procesualitatea relațiilor dintre valori, atitudini și comportamentetc "2.5. Structura și procesualitatea relațiilor dintre valori, atitudini și comportamente" Cunoașterea comună, ca și reflecția teoretico-filosofică au avut de multă vreme ca temă importantă raportul dintre ceea ce oamenii simt (și gândesc), ceea ce spun
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
numai o chestiune de diversitate culturală, ci și de mari diferențe intraculturale în funcție de o serie de parametri, printre care școlaritatea este unul de prim rang. 2.5. Structura și procesualitatea relațiilor dintre valori, atitudini și comportamentetc "2.5. Structura și procesualitatea relațiilor dintre valori, atitudini și comportamente" Cunoașterea comună, ca și reflecția teoretico-filosofică au avut de multă vreme ca temă importantă raportul dintre ceea ce oamenii simt (și gândesc), ceea ce spun și ceea ce ei fac. De la experimentul lui La Piere (1934), respectiva
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
reprezentări, valori, atitudini, judecăți sociale etc.), în mare măsură împărtășite colectiv, și constrângerile (și oportunitățile) mediului social în care oamenii trăiesc. Fiecare dintre cele trei realități are structurile proprii, ele fiind conectate structural, dar cunoscând, în același timp, o continuă procesualitate: o fină, aproape alchimistă procesualitate intraindividuală, una în variatele relaționări interpersonale și intergrupale, și o macroprocesualitate istorică a mediului (contextului) social. Afirmațiile de mai sus au o valoare epistemică orientativă, experiența științifică de până acum arătându-ne că, oricât de
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
etc.), în mare măsură împărtășite colectiv, și constrângerile (și oportunitățile) mediului social în care oamenii trăiesc. Fiecare dintre cele trei realități are structurile proprii, ele fiind conectate structural, dar cunoscând, în același timp, o continuă procesualitate: o fină, aproape alchimistă procesualitate intraindividuală, una în variatele relaționări interpersonale și intergrupale, și o macroprocesualitate istorică a mediului (contextului) social. Afirmațiile de mai sus au o valoare epistemică orientativă, experiența științifică de până acum arătându-ne că, oricât de tentantă ar fi abordarea holistică
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
formale și informale sunt absolut necesare atât pentru funcționarea societății ca întreg, cât și pentru existența și împlinirea personalității umane. Studierea sistematică (științifică) a diverselor grupuri sociale face obiectul mai multor discipline, de legitățile mai generale ale ființării, structurii și procesualității lor ocupându-se două științe cu statut academic: sociologia și psihologia socială. După cum se știe, la rândul ei, psihologia socială cunoaște încă de la începuturi două orientări marcante: una psihologică (psihologia socială psihologică), focalizată pe procesele psihice determinate de stimuli sociali
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
exemplu, grupul de Apostoli creștini. Psihologii sociali au întreprins cercetări minuțioase asupra proceselor temporale ce afectează viața și performanța grupurilor mici și mijlocii, legate de forma acestora, structurările, destructurările și restructurările ce intervin în compoziția și parametrii grupului. Sintagme ca „procesualitatea temporară”, „evoluția grupului”, „formarea și dezvoltarea”, „dimensiunea diacronică” ar putea denomina respectiva realitate. Păstrând simetria cu „mediu fizic” și „mediu social”, o alta îndreptățită este cea de „mediu temporal” (vezi și Gilbert, Fiske și Lindzey, 1998), care are virtutea de
[Corola-publishinghouse/Science/2283_a_3608]
-
de oglinzi în care să ne privim și de cuvinte în care să legăm ceea ce se vede. Literatura ne oferă tot instrumentarul cunoașterii de sine. Ca scriitorul să exagereze creând deseori monștrii, stă la îndemâna lui, hiperbola face mult mai vizibilă procesualitatea psihismului omenesc. Scrisul descâlcește foarte complicata canava a vieții sufletești care se împletește cu a celorlalți. Amos Oz reușește, așa cum doar scriitorii geniali reușesc, să surprindă și unicitatea dar și universalitatea construcției psihicului uman. Suntem unici pentru că experiențele noastre își
Responsabilitatea de a fi intelectual by Valeria Roşca () [Corola-publishinghouse/Science/91718_a_93229]
-
prin frecvența prezenței lor, elemente de specificitate ale comunicării didactice. a) Dimensiunea explicativă a discursului didactic este pronunțată, deoarece el vizează, prioritar, înțelegerea celor transmise. O învățare eficientă are ca premisă înțelegerea conținutului propus, condiție primară și obligatorie pentru continuarea procesualității învățării. „Dacă înțelegere nu e, nimic nu e!” - s-ar putea spune, parafrazând o formulă deja celebră. De aici, o „marcă” a comunicării în clasă pusă permanent sub semnul lui „Deci ați înțeles!” și axată pe „deblocarea” și antrenarea potențialității
Metode moderne de comunicare didactică by Molnár Zsuzsa () [Corola-publishinghouse/Science/1633_a_3059]
-
Trebuie să vedem În acestea, În primul rând faptul că omul este o valoare care reunește trei calități psiho-morale: a fi, a avea și a Însemna ceva specific. Toate acestea sunt concentrate și se manifestă sub forma existenței, În cursul procesualității devenirii acestuia. Aceste teme ale existenței concentrează În ele principalele probleme de viață pe care persoana și le pune ei Însăși, Încercând prin aceasta să se justifice și să se explice pe sine față de ea și față de ceilalți. În felul
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
După gradul lor de complexitate, deciziile organizaționale se împart în simple și complexe. Diferențierea se realizează, în principal, în funcție de numărul de alternative aflate la dispoziția decidentului, semnificația reală a alternativelor, adâncimea modificărilor antrenate de deciziile respective, extensia factorilor implicați în procesualitatea deciziei. Deciziile simple se caracterizează prin: număr mic de alternative disponibile (se optează între 2-3 variante acționale sau între a acționa și a nu acționa); semnificația relativ minoră a variantelor alternative corelată cu diferențierea lor calitativă evidentă, fapt ce facilitează
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
chiar nul. Sentimentul participării se asigură și atunci când grupul își trimite delegații, reprezentanții săi într-un for de decizie. Iată deci că gama fenomenelor psihosociale este mult mai largă și diferențiată în acest caz, decât în cel al deciziei individuale. Procesualitate Decizia nu trebuie considerată doar un simplu moment, un act care se consumă „aici și acum”, ci un adevărat proces care implică intrarea în funcțiune a mai multor etape, faze, mecanisme, numai înlănțuirea, succesiunea lor riguroasă și corectă fiind cea
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
deciziei va declanșa un proces ulterior tocmai în funcție de felul în care s-au concretizat în el cuceririle etapelor anterioare. În literatura de specialitate s-au conturat până acum două modalități de abordare a acestei probleme. Astfel, unii autori prezintă o procesualitate lungă a deciziei, alții, în schimb, preferă formula simplificată a procesualității scurte, ambele individualizându-se după numărul etapelor parcurse de procesul decizional. Procesualitatea lungă a deciziei a fost prefigurată de P.F. Drucker încă din 1954, el vorbind de cinci etape
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
s-au concretizat în el cuceririle etapelor anterioare. În literatura de specialitate s-au conturat până acum două modalități de abordare a acestei probleme. Astfel, unii autori prezintă o procesualitate lungă a deciziei, alții, în schimb, preferă formula simplificată a procesualității scurte, ambele individualizându-se după numărul etapelor parcurse de procesul decizional. Procesualitatea lungă a deciziei a fost prefigurată de P.F. Drucker încă din 1954, el vorbind de cinci etape ale deciziei: definirea problemei; analiza problemei; căutarea diferitelor soluții posibile; alegerea
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
s-au conturat până acum două modalități de abordare a acestei probleme. Astfel, unii autori prezintă o procesualitate lungă a deciziei, alții, în schimb, preferă formula simplificată a procesualității scurte, ambele individualizându-se după numărul etapelor parcurse de procesul decizional. Procesualitatea lungă a deciziei a fost prefigurată de P.F. Drucker încă din 1954, el vorbind de cinci etape ale deciziei: definirea problemei; analiza problemei; căutarea diferitelor soluții posibile; alegerea celei mai bune soluții; transformarea deciziei în acțiuni eficiente (vezi Drucker, 1956
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
Vlăsceanu, 1993; Johns, 1998; McShane, Von Glinow, 2000; Kinicki, Kreitner, 2003 ș.a.) prevăd însă parcurgerea într-o anumită succesiune a 7 etape importante, pe care le prezentăm în figura 13.2. SHAPE \* MERGEFORMAT Fig. 13. SEQ Fig. 13. \* ARABIC 2 - Procesualitatea lungă a deciziei Prima etapă - identificarea (definirea) problemei - este esențială în raport cu întregul proces decizional, dacă ne gândim la afirmația potrivit căreia „o problemă bine formulată este pe jumătate rezolvată”. Așa-numita metodă a „diagnosticului prin indicii” la care recurg managerii
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]