KorAP: Find »[drukola/base=propozițional & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...3 4 5 ...25 >

613 matches

Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644

complementaritate semantică lexico-gramaticală. În enunțul „Fiind băiet păduri cutreieram.” (M. Eminescu), sintagma fiind băiet realizează ca atare funcția de circumstanțial temporal analitic. • complex; Este o variantă a constituentului sintactic analitic; cel de al doilea termen are un al doilea nucleu propozițional. Se realizează astfel mai cu seamă predicatul analitic, care are, în felul acesta, dezvoltarea unei propoziții complexe: „Eram atât de buimăcit de visul meu, încât, deschizând ochii, primul gând a fost să mă uit afară...” (O. Paler) Se pot realiza

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
mexicanilor din singurătate.” (O. Paler, p. 199) Ca și complementul, în interiorul propoziției, subiectul reluat este însoțit în mod frecvent de și adverbial: „Atunci Făt-Frumos îi zice și el.” (I. Creangă) La nivelul frazei se produce adesea reluarea subiectului cu dezvoltare propozițională prin pronume demonstrative: aceasta, cu valoare neutră, sau acela. Poziția sintactică a pronumelui se situează între dublarea funcției de subiect și extinderea aceleiași funcții, prin intermediul unei relații de apoziție: „Dacă am găsi excepții adevărate, aceasta ar putea dovedi ipoteticele abateri

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
de coordonare: • copulative: și, nici, precum și, nu numai...ci (dar) și • disjunctive: sau, ori, fie, fie că • adversative: dar, iar, însă, numai că • opozitive: ci și (+nu) • concluzive: așadar, deci, prin urmare etc. Conjuncțiile subordonatoare marchează în primul rând dezvoltarea propozițională a unei funcții sintactice. Ele realizează și exprimă cu preponderență relații de dependență, dar intervin și în dezvoltarea relației de complementaritate între verbul copulativ și numele cu dezvoltare propozițională. În legătură cu situarea planului lor semantic între abstract și concret, conjuncțiile subordonatoare

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
deci, prin urmare etc. Conjuncțiile subordonatoare marchează în primul rând dezvoltarea propozițională a unei funcții sintactice. Ele realizează și exprimă cu preponderență relații de dependență, dar intervin și în dezvoltarea relației de complementaritate între verbul copulativ și numele cu dezvoltare propozițională. În legătură cu situarea planului lor semantic între abstract și concret, conjuncțiile subordonatoare marchează doar dezvoltarea propozițională a unor funcții sintactice sau și identitatea funcțională a propozițiilor dependente. Din prima categorie fac parte conjuncțiile „universale”, care, cu un grad maxim de abstractizare

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
sintactice. Ele realizează și exprimă cu preponderență relații de dependență, dar intervin și în dezvoltarea relației de complementaritate între verbul copulativ și numele cu dezvoltare propozițională. În legătură cu situarea planului lor semantic între abstract și concret, conjuncțiile subordonatoare marchează doar dezvoltarea propozițională a unor funcții sintactice sau și identitatea funcțională a propozițiilor dependente. Din prima categorie fac parte conjuncțiile „universale”, care, cu un grad maxim de abstractizare, introduc în frază orice (sau aproape) tip funcțional de propoziție: că, să. În cea de

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
celelalte conjuncții (și locuțiuni conjuncționale), care pot introduce două sau mai multe tipuri funcționale de propoziții, numai în stil indirect, unele (dacă), în stil direct, altele: ca să, de, cum, fără să etc. c. Pronumele (adjectivele) relative marchează dezvoltarea complexă sau propozițională a unor funcții sintactice, prin desfășurarea relațiilor de interdependență și dependență: „Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să facă tăcere în jurul lui.” (O. Paler) „Plăcut e somnul în care / uiți de tine ca de-un cuvânt.” (L.

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
realizează și o funcție sintactică în propoziția pe care o introduc. În enunțul: „Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte./ Dar cel ce ți-a vorbit e în pământ.” (L. Blaga), pronumele relativ compus cel ce marchează dezvoltarea propozițională a funcției de subiect, iar în propoziția subiectivă pe care o introduce în frază funcționează ca subiect al verbului-predicat a vorbit. Identitatea funcțional-sintactică a propoziției pe care o introduc este marcată numai de unele pronume (adjective) relative și numai în

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
are rol de marcă specifică absolută; poate introduce deopotrivă subiective: „Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită Unor lucruri nexistente; carte tristă și-ncâlcită Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.” (M. Eminescu) și nume predicativ cu dezvoltare propozițională: „Sunt cel ce-ntoarce din rostul lor / văzutele...” (Șt.Aug. Doinaș) d. Adverbele relative marchează dezvoltarea complexă (adverbele cum și cât) sau propozițională a unor funcții sintactice în interiorul relațiilor de interdependență și dependență: „Las’, mamă, că lumea asta nu-i numai

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-ncâlcită Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.” (M. Eminescu) și nume predicativ cu dezvoltare propozițională: „Sunt cel ce-ntoarce din rostul lor / văzutele...” (Șt.Aug. Doinaș) d. Adverbele relative marchează dezvoltarea complexă (adverbele cum și cât) sau propozițională a unor funcții sintactice în interiorul relațiilor de interdependență și dependență: „Las’, mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii.” (I. Creangă), „Încotro ne îndreptam ne loveam parcă de garduri de sârmă ghimpată.” (O. Paler) În limba

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
oră.” (T. Arghezi) • cum și cât - circumstanțial de modalitate: „Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul.” (M. Eminescu) Observații: Adverbul cât are uneori valoare de prepoziție, în care caz nu mai marchează dezvoltarea propozițională a unei funcții sintactice: „Sub icoana afumată unui sfânt cu comanac Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac.” (M. Eminescu) Când devin conjuncții, adverbele relative își pierd și în stil direct capacitatea de a marca identitatea funcțional-sintactică

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
grădina cu stupi.” (L. Blaga), niciodată - adverb de timp ®: circumstanțial temporal: „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară.” (M. Eminescu) Se poate vorbi în acest caz de „mărci” semantice. Când se realizează propozițional, circumstanțialul concesiv se dispensează de elementul joncțional, mai ales dacă marca identității sale specifice este fixată, la nivelul predicatului, de prezența unui semiauxiliar de modalitate; în versurile eminesciene: „Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi, orice-ai spune

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
predicațional secund. Există trei variante de propoziții complexe: • propoziții în care purtător al sensurilor gramaticale inerente predicației: timpul, persoana și numărul este un verb copulativ iar numele predicativ, purtător al sensului lexical de bază în procesul de actualizare, are dezvoltare propozițională: „Lumea-i cum este...și ca dânsa suntem noi.” (M. Eminescu) • propoziții în care subiectul, componentă pasivă a nucleului predicațional în desfășurarea predicației, are dezvoltare propozițională: „Cine și-a pierdut o zi cât o viață S-o caute repede. Se

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
numele predicativ, purtător al sensului lexical de bază în procesul de actualizare, are dezvoltare propozițională: „Lumea-i cum este...și ca dânsa suntem noi.” (M. Eminescu) • propoziții în care subiectul, componentă pasivă a nucleului predicațional în desfășurarea predicației, are dezvoltare propozițională: „Cine și-a pierdut o zi cât o viață S-o caute repede. Se înnoptează./ Se lasă ceață.” (T. Arghezi) • propoziții în care verbul principal, centru al structurării enunțului, purtător al sensurilor gramaticale inerente predicației, este un verb copulativ iar

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
o viață S-o caute repede. Se înnoptează./ Se lasă ceață.” (T. Arghezi) • propoziții în care verbul principal, centru al structurării enunțului, purtător al sensurilor gramaticale inerente predicației, este un verb copulativ iar numele predicativ și subiectul au fiecare dezvoltare propozițională: „Dacă Achim are să stea toată vara la București înseamnă că el va tunde oile.” (M. Preda) Gradul de complexitate a propoziției crește atunci când propozițiile cu nucleu predicațional secund dezvoltă în interiorul lor alte nuclee predicaționale „secunde”: „Și e ciudat că tocmai

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
aceasta interpretare, propoizițiilor enunțiative exclamative. Sub aspect semiotic, în funcție de specificul implicării celor trei factori principali (emițătorul, destinatarul și mesajul) în desfășurarea procesului de comunicare lingvistică și, implicit, a categoriei modalității, enunțurile sintactice, în ansamblu sau numai unele componente ale lor (propoziționale, cel mai adesea) pot fi: 1. asertive 3. imperative 2. interogative 4. exclamative Enunțuri asertive În enunțurile asertive, raportul emițător-mesaj-destinatar este dominat de conținutul mesajului. Enunțurile asertive se impun ca expresie sintactică a cunoașterii prin limbă a unei realități extralingvistice

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Eminescu) • indirecte; au caracter de interogative indirecte numai componente ale unor enunțuri, propoziții dependente, subordonate unor verbe precum: a întreba, a spune, a ști etc. sau unor substantive de același tip semantic: întrebare, problemă etc. sau nume predicative cu dezvoltare propozițională în nuclee predicaționale cu subiectul realizat prin aceeași categorie de substantive: „Și de-aceea de azi-nainte poți să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi” (M. Eminescu) Organizate în baza unor verbe performative

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
T.Arghezi) • indirecte; au caracter de imperative indirecte numai componente ale enunțului, propoziții dependente de un verb precum a ordona, a porunci, a sfătui, a ruga etc. sau substantive din aceeași familie: ordinul, porunca, sfatul, rugămintea etc., sau nume predicative propoziționale în nuclee predicaționale cu subiectul realizat prin substantive din aceeași categorie: „Te-am ruga, măre, ruga / Să-mi trimiți prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea ta.” (M. Eminescu) Dacă predicatul frazei se realizează printr-un verb performativ (a

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
un trecut - consecutivitatea e în conștiința noastră...” (M.Eminescu) Enunțurile negative sunt totale, dacă nucleul predicațional central (din structura regentei, care reprezintă predicatul frazei, când enunțul e o frază dezvoltată) are aspect negativ, indiferent de aspectul constituenților sintactici, simpli sau propoziționali: „Și în farmecul vieți-mi / Nu știam că-i tot aceea De te razimi de o umbră / Sau de crezi ce-a zis femeia.” (M. Eminescu) sau parțiale, dacă nucleul predicațional central este afirmativ iar un constituent sintactic sau mai

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
este o variantă sintactică la sintagme formate din două predicate în relație de interdependență; verbul al doilea, la conjunctiv, realizează funcția de subiect, complement semantic al verbului a trebui, care, ca predicat, actualizează din perspectivă modală planul semantic al subiectului propozițional: să fie târât. „Trebuie să fie târât ca să se urnească.” Predicatul dezvoltat trebuie târât prezintă la al doilea nivel al planului semantic al predicației o situație sintactică analogă: trebuie - predicat târât - subiect / (subiect interior) Unitatea funcțional-predicativă a sintagmei a trebui

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
temporalitatea, verbul are rolul fundamental în organizarea enunțului sintactic dar își îndeplinește acest rol prin nucleul predicațional, condiție existențială și marcă distinctivă a propoziției; nucleul predicațional, a cărui esență este relația sintactică de interdependență Subiect Predicat, este, prin aceasta, nucleu propozițional. Predicatul este termenul fundamental al nucleului propozițional, dar verbul-predicat nu-și poate asuma decât în condiții semantice speciale funcția propozițională; condiția existenței unei propoziții în desfășurarea procesului de comunicare este predicația, iar predicația implică în chiar esența ei funcțională „obiectul

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
enunțului sintactic dar își îndeplinește acest rol prin nucleul predicațional, condiție existențială și marcă distinctivă a propoziției; nucleul predicațional, a cărui esență este relația sintactică de interdependență Subiect Predicat, este, prin aceasta, nucleu propozițional. Predicatul este termenul fundamental al nucleului propozițional, dar verbul-predicat nu-și poate asuma decât în condiții semantice speciale funcția propozițională; condiția existenței unei propoziții în desfășurarea procesului de comunicare este predicația, iar predicația implică în chiar esența ei funcțională „obiectul” predicării (sau argumentul supus argumentării, în termenii

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
marcă distinctivă a propoziției; nucleul predicațional, a cărui esență este relația sintactică de interdependență Subiect Predicat, este, prin aceasta, nucleu propozițional. Predicatul este termenul fundamental al nucleului propozițional, dar verbul-predicat nu-și poate asuma decât în condiții semantice speciale funcția propozițională; condiția existenței unei propoziții în desfășurarea procesului de comunicare este predicația, iar predicația implică în chiar esența ei funcțională „obiectul” predicării (sau argumentul supus argumentării, în termenii logicii), ceea ce numim în mod curent subiect gramatical. De aceea, problema existenței (sau

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
vorbitor poate, în enunțul dat, să întrebuințeze verbul-predicat din „regentă” (=propoziția-predicat), sau la singular sau la plural. În realitate, această libertate locutorul nu o are. Verbul-predicat primește formă de plural sau formă de singular, în funcție de tipul de subiect (cu dezvoltare propozițională). Planul semantic al enunțului cu subiective pronominale (=subiect multiplu cu dezvoltare propozițională) prin care se ilustrează „libertatea” locutorului în privința acordului impune cu necesitate acordul în plural al verbului-predicat în „regentă”: „Cine a vândut tabloul și cine l-a cumpărat vor

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
la singular sau la plural. În realitate, această libertate locutorul nu o are. Verbul-predicat primește formă de plural sau formă de singular, în funcție de tipul de subiect (cu dezvoltare propozițională). Planul semantic al enunțului cu subiective pronominale (=subiect multiplu cu dezvoltare propozițională) prin care se ilustrează „libertatea” locutorului în privința acordului impune cu necesitate acordul în plural al verbului-predicat în „regentă”: „Cine a vândut tabloul și cine l-a cumpărat vor avea de suferit.” Enunțul formulat de Mioara Avram se înscrie, ca model

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
subiect simplu în relație de interdependență cu un predicat multiplu: știe și tace/va mânca și va bea. Aceeași distincție între cele două categorii de enunțuri este susținută și de elementul de relație. În enunțurile cu subiect multiplu, fiecare termen propozițional este precedat de pronume relativ: „Cine (cel ce) a mințit și cine (cel ce) a apărat minciuna vor suporta rigorile legii.” În enunțurile cu subiect simplu dar predicat multiplu, reluarea pronumelui în fața celui de-al doilea verb (din structura predicatului

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]