167 matches
-
fisionabili ai uraniului se concentrează în produsul util, iar deșeul își pierde cea mai mare parte din radioactivitate. Din acest motiv uraniul sărăcit nu reprezintă un risc potential pentru public fiind de 3 milioane de ori mai puțin radioactiv decât radiul folosit în trecut la cadranele ceasurilor de mână și de 10 milioane milioane de ori decât detectoarele de incendiu. Majoritatea uraniului sărăcit se păstrează sub formă de hexaflorură de uraniu (UF) în cilindri de oțel cu o capacitate de 12
Uraniu sărăcit () [Corola-website/Science/311004_a_312333]
-
este un element chimic radioactiv, notat cu simbolul Ac, descoperit în anul 1899 de către chimistul André-Louis Debierne având numărul atomic 89, iar masa atomică este de 227,0278 uam. A fost primul element radioactiv care a fost izolat, deși poloniul, radiul și radonul erau observate înainte, însă neizolate până în anul 1902. Este întâlnit sub forma a 36 de izotopi, cei mai stabili fiind Ac, Ac și Ac. A dat denumirea seriei actinidelor, un grup de 15 elemente asemănătoare între actiniu și
Actiniu () [Corola-website/Science/303164_a_304493]
-
este de 5 · 10 %. Datorită intensității radioactivității sale, are puține domenii de utilizare, precum radioimunoterapia sau folosirea neutronilor emiși ca sursă energetică. În tehnologia chimică sau metalurgia clasică nu se cunosc aplicații industriale ale actiniului. După extracția poloniului și al radiului, în reziduurile de pechblendă se observa un material activ, care putea fi îndepărtat cu ajutorul pământurilor rare. Colaboratorul soților Curie, André-Louis Debierne, a descoperit că materialul activ consta în toriu și cantități minuscule a unei noi substanțe radioactive. Acest preparat era
Actiniu () [Corola-website/Science/303164_a_304493]
-
arătase că substanța era caracterizată de o emisie de scurtă durată. Datorită intensității probelor ce le emitea, el a denumit substanța "substanță emanantă" și mai târziu "emaniu". El considera că emisia din substanța sa era foarte diferită de cea a radiului. El a găsit următoarele diferențe: "Emisia se transforma (aproximativ) într-o radiație...Noile raze o să le numesc pe scurt Raze-E". Deoarece emaniul nu a fost separat de toriu, Giesel concluzionează că substanța descoperită de el nu putea fi identică cu
Actiniu () [Corola-website/Science/303164_a_304493]
-
ajuns la un acord în privința denumirii substanței ca "actiniu". Opinia lui Ernest Rutherford despre actiniul lui Debierne și emaniul lui Giesel, exprimată în 1903, concluziona: "Niciuna din aceste substanțe nu a fost studiată la fel de detaliat ca și uraniul, thoriul sau radiul, fiind nevoie de mai multe date comparative pentru natura radiațiilor și emisiilor, înainte ca orice concluzie să fie stabilită." După aproape trei decenii de la descoperirea lui Debierne, Kohlrausch a menționat despre actiniu, în lucrarea sa "Radioactivitatea", că "determinarea directă a
Actiniu () [Corola-website/Science/303164_a_304493]
-
Punctul de fierbere al acestui metal este de 3300 °C (sau 3471 K, respectiv 5788°F). Datorită timpului de înjumătățire a emisiilor actiniului și al toriului, în general nu este posibilă determinarea constantei de difuzie prin metodele folosite pentru emisiile radiului. Totuși, valoarea lui D poate fi măsurată prin următorul procedeu care permite obținerea unor rezultate optime. O placă C acoperită cu hidroxid de toriu este plasată orizontal lângă baza unui cilindru de alamă P. Emisia toriului difuzează ascendent în cilindru
Actiniu () [Corola-website/Science/303164_a_304493]
-
773 ani. Izotopii actiniului sunt cuprinși în intervalul de mase atomice de la 206 unități atomice de masă (Ac) la 236 u.a.m. Izotopii actiniului sunt prezentați în tabelul de mai jos: Este de aproximativ 150 de ori mai radioactiv ca radiul, făcându-l valoros ca sursă energetică datorită neutronilor. În combinație cu beriliul, este utilizat în generarea neutronilor pentru activarea analizelor minereurilor sau aliajelor. Altfel, acesta nu are nici o aplicație industrială semnificativă. Ac este utilizat în medicină pentru a produce Bi
Actiniu () [Corola-website/Science/303164_a_304493]
-
cu simbolul Fr și numărul atomic 87. În trecut era cunoscut ca eka-cesiu și actiniu K. E unul din cele două elemente cel mai puțin electronegative, celălalt fiind cesiul. l este un metal foarte radioactiv ce se descompune în astatiniu, radiu și radon. Fiind un metal alcalin, are valentă unu. Franciul în sine nu a fost niciodata văzut. Judecând după aspectul celorlalte elemente din grupa să, se presupune că franciul are un aspect reflectorizant, dacă s-ar putea adună destul pentru
Franciu () [Corola-website/Science/305263_a_306592]
-
keV. Ea a crezut că aceasta descompunere era cauzată de un produs de descompunere nemaiîntâlnit vreodată, unul care a fost separat în timpul purificării, dar a reapărut din actiniul-227 pur. Diverse teste au eliminat posibilitatea ca elementul necunoscut să fie thoriul, radiul, plumbul, bismutul sau taliul. Elementul avea proprietățile chimice ale unui metal alcalin (cum ar fi coprecipitarea cu sărurile cesiului), care a făcut-o pe Perey să creadă că acela era elementul 87, produsul descompunerii alpha a actiniului-227. Perey a încercat
Franciu () [Corola-website/Science/305263_a_306592]
-
de înjumătățire de doar 22 de minute. În contrast, astatinul, al doilea cel mai puțin stabil element ce se poate găsi în natură, are un timp de înjumătățire de 8,5 ore. Toți izotopii franciului se descompun ori în astatiniu, radiu sau radon. Franciul e de asemenea mai instabil decât toate elementele până la dubniu. Franciul este un metal alcalin ale cărui proprietăți chimice seamănă cu cele ale cesiului. E un element greu cu un singur electron de valentă, având cea mai
Franciu () [Corola-website/Science/305263_a_306592]
-
atinge stabilitatea nucleul Bi emite o particulă alfa. Acești izotopi sunt radioactivi. a naturală a fost descoperită în 1896 de Henri Becquerel, pe când studia luminescența unor săruri ale uraniului. În 1898, soții Marie și Pierre Curie au descoperit poloniul și radiul, două elemente cu radioactivitate mult mai puternică decât a uraniului. Radioactivitatea artificială a fost descoperită de soții Irène și Frédéric Joliot-Curie în 1934. Legile generale ale radioactivității au fost elaborate de către Ernest Rutherford și Frederick Soddy în 1903. Dezintegrarea radioactivă
Radioactivitate () [Corola-website/Science/308253_a_309582]
-
prin emisie de raze α. Acesta se transmută mai departe în Th, adică un nou izotop toriu căruia i se dă numele special de Ioniu. Ioniul se dezintegrează tot prin emisie de raze α și dă naștere izotopului Ra, adică radiul descoperit de soții Curie. Mai departe, radiul dezintegrându-se prin raze α, dă naștere izotopului radioactiv Rn (radon), care este un gaz inert asemănător din punct de vedere chimic cu heliul, neonul, etc. Cascada aceasta de dezintegrări succesive se continuă
Radioactivitate () [Corola-website/Science/308253_a_309582]
-
transmută mai departe în Th, adică un nou izotop toriu căruia i se dă numele special de Ioniu. Ioniul se dezintegrează tot prin emisie de raze α și dă naștere izotopului Ra, adică radiul descoperit de soții Curie. Mai departe, radiul dezintegrându-se prin raze α, dă naștere izotopului radioactiv Rn (radon), care este un gaz inert asemănător din punct de vedere chimic cu heliul, neonul, etc. Cascada aceasta de dezintegrări succesive se continuă mai departe până ce se ajunge la izotopul
Radioactivitate () [Corola-website/Science/308253_a_309582]
-
de-al Doilea Război Mondial. În afara romanelor "Un român în Lună" de H. Stahl și "Orașele înecate" de F. Aderca, apăruseră până atunci doar povestiri risipite prin diverse publicații și adaptări fără prea mare valoare ale unor lucrări străine («Cetatea Radiului», «Raza misterioasă» etc.). "Orașele scufundate" a fost considerat una dintre cele mai reușite scrieri SF în limba română din perioada interbelică. Văzut din perspectiva istoriei literaturii române, el are un rol de document literar și trebuie să beneficieze de un
Orașele scufundate () [Corola-website/Science/334109_a_335438]
-
ea obține mai întâi, în 1919, certificatul de aptitudine pentru învățământul secundar pentru fete , apoi calificarea pentru fete în științe, în 1923. Éliane Montel intră în 1926, cu recomandările fizicianului Paul Langevin, la laboratorul Curie al Institut du Radium (Institutului Radiului) ca « ajutor-benevol », apoi, anul următor, ca « lucrător liber ». Ea publică atunci articolul "Sur la pénétration du polonium dans le plomb" ("Asupra penetrării poloniului în plumb") în "Journal de physique". Continuându-și cercetările la laborator, ocupă în paralel un post de
Éliane Montel () [Corola-website/Science/334728_a_336057]
-
joacă un rol important în cadrul cărții. Un rol mai larg îl joacă însă în "Lumea eliberată" (1914), carte care conține, probabil, cea mai importantă profeție a lui Wells. Savanții acelor vremuri erau perfect conștienți de faptul că înjumătățirea naturală a radiului degajă energie într-un ritm scăzut timp de mii de ani. Rata degajării de energie este prea mică pentru a avea utilitate practică, dar cantitatea totală degajată este uriașă. Romanul lui Wells se învârte în jurul unei invenții care accelerează procesul
H. G. Wells () [Corola-website/Science/313844_a_315173]
-
energie într-un ritm scăzut timp de mii de ani. Rata degajării de energie este prea mică pentru a avea utilitate practică, dar cantitatea totală degajată este uriașă. Romanul lui Wells se învârte în jurul unei invenții care accelerează procesul înjumătățirii radiului, producând bombe care explodează folosind explozibili obișnuiți - dar care „continuă să explodeze” fără oprire. „Nimic n-ar putea fi mai limpede pentru oamenii începutului secolului al douăzecilea”, scria, „decât rapiditatea cu care războiul devine imposibil... [dar] nu vor vedea asta
H. G. Wells () [Corola-website/Science/313844_a_315173]
-
Travers și a determinat locul lor în sistemul periodic al elementelor lui Mendeleev, a obținut (1895) heliul. În anul 1903, alături de Frederick Soddy a anunțat izolarea ultimului membru al seriei de gaze: radonul, pe care l-a numit ""emanație de radiu"" și a determinat masa atomică a radonului. A efectuat studii privind aerul atmosferic. Ramsay a demonstrat, de asemenea, că în dezintegrarea radiului are loc o emisie de particule alfa, încărcate cu nuclei de heliu. După această descoperire, în cercetările sale
William Ramsay () [Corola-website/Science/308820_a_310149]
-
Soddy a anunțat izolarea ultimului membru al seriei de gaze: radonul, pe care l-a numit ""emanație de radiu"" și a determinat masa atomică a radonului. A efectuat studii privind aerul atmosferic. Ramsay a demonstrat, de asemenea, că în dezintegrarea radiului are loc o emisie de particule alfa, încărcate cu nuclei de heliu. După această descoperire, în cercetările sale, Ramsay a crezut că a reușit să producă o transformare a cuprului în litiu și a thorului în carbon, expunând aceste materiale
William Ramsay () [Corola-website/Science/308820_a_310149]
-
emisie de particule alfa, încărcate cu nuclei de heliu. După această descoperire, în cercetările sale, Ramsay a crezut că a reușit să producă o transformare a cuprului în litiu și a thorului în carbon, expunând aceste materiale la dezintegrare cu radiu. Aceste presupuneri s-au dovedit a fi false, însă au fost importante, deoarece au sugerat că energia și particulele prezente în dezintegrările nucleare naturale pot transforma nucleii într-unii mai stabili. În 1904, a primit Premiul Nobel pentru Chimie. Sir
William Ramsay () [Corola-website/Science/308820_a_310149]
-
a rezistivității poate indica apariția unei surse de infecție. Este proprietatea apei de a emite radiații permanente α, β sau γ. Concentrațiile admisibile se exprimă în mc/mm (microcurie pe milimetru), 1C = 1 Curie reprezintă 3,71 × 10¹ș atomi de radiu dezintregați pe secundă, care corespunde la 1 g radiu. Reprezintă totalitatea substanțelor solide minerale și organice aflate în apă și se obține prin încălzirea apei până la 105°C, când se realizează evaporarea completă. Se exprimă în miligrame pe litru. Poate
Calitatea apei () [Corola-website/Science/319475_a_320804]
-
Este proprietatea apei de a emite radiații permanente α, β sau γ. Concentrațiile admisibile se exprimă în mc/mm (microcurie pe milimetru), 1C = 1 Curie reprezintă 3,71 × 10¹ș atomi de radiu dezintregați pe secundă, care corespunde la 1 g radiu. Reprezintă totalitatea substanțelor solide minerale și organice aflate în apă și se obține prin încălzirea apei până la 105°C, când se realizează evaporarea completă. Se exprimă în miligrame pe litru. Poate fi acidă, (pH < 7), neutră ("p"H = 7) sau
Calitatea apei () [Corola-website/Science/319475_a_320804]
-
fumatului secundar sugerează că acesta este mai periculos decât fumatul direct. Fumatul pasiv este responsabil de aproximativ 3 400 dintre decesele provocate de cancerul pulmonar în fiecare an în SUA. Radonul este un gaz incolor și inodor, produs de descompunerea radiului radioactiv, care, la rândul său, este un produs de dezintegrare al uraniului, aflat în scoarța terestră. Produșii de dezintegrare radioactivi ionizează materialul genetic, provocând mutații care uneori pot deveni canceroase. După fumat, radonul este a doua cauză frecventă responsabilă de
Cancer pulmonar () [Corola-website/Science/323233_a_324562]
-
a recomandat fumătorilor să se oprească din fumat. Legătura cu gazul radon a fost recunoscută pentru prima dată în rândul minerilor din Munții Metaliferi din apropierea Schneeberg, Saxonia. Argintul se exploatează aici din 1470, iar aceste mine sunt bogate în uraniu, radiu și radon. Minerii prezentau tulburări pulmonare în număr neobișnuit de mare, recunoscute în cele din urmă drept cancer pulmonar în jurul anului 1870. În pofida acestei descoperiri, mineritul a continuat până în anii ‘50 ai secolului următor, din cauza cererii de uraniu venite din partea
Cancer pulmonar () [Corola-website/Science/323233_a_324562]
-
fost dat după mineralul său, barita. Robert Bunsen și Augustus Matthiessen au obținut bariu în stare pură în anul 1855, prin electroliza unui amestec, format din clorură de bariu (BaCl) și clorură de amoniu (NHCl). În 1910 Marie Curie izolează radiu, într-un amestec cu bariu. Metalul a jucat un rol important și în anul 1938 în experimentele nucleare ale lui Otto Hahns și Fritz Straßmann. Ei au bombardat încet uraniu cu neutroni și spre marea lor surpriză printre produșii de
Bariu () [Corola-website/Science/304317_a_305646]